Din nou despre Curtea Neamurilor

Un articol de ANA PETRACHE

În seara zilei de miercuri, 12 octombrie, a avut loc la New Europe College o conferintã din cadrul proiectului Curtea Neamurilor, proiect lansat de Vatican pentru a promova dialogul dintre credinciosi si necredinciosi. Despre acest proiect am mai scris, odatã cu lansarea lui la Paris, traducându-l atunci  cu expresia Curtea Pãgânilor, întrucât „neamurile” au un sens mai mult politic decât teologic în limba românã. Ele fac evident trimitere la restul neamurilor, altele decât poporul lui Israel, cu care Dumnezeu fãcuse o aliantã separatã.
Am putea spune cã am asistat la un adevãrat maraton culturalo-teologic, mai mult cultural decât teologic. Într-un ritm extrem de alert si sustinut au vorbit Andrei Plesu, cardinalul Gianfranco Ravasi, Vlad Alexandrescu, Alexander Baumgarten, Francisca Bãltãceanu, Michel Kulber, Andrei Cornea, Anca Manolescu, Dan C. Mihãilescu. Nu o sã pot sã prezint aici toate comunicãrile, mai ales cã unele s-au înteles pe sine ca miniconferinte separate de miza întâlnirii. Problemele pe care le voi discuta în continuare sunt cele care mi-au stârnit în mod special atentia.
În absenta lui Dumnezeu
Andrei Plesu pleacã de la distinctia dintre cei ce cred si cei ce nu cred, pentru a propune în locul ei o alta – cei ce cred cã cred si cei ce nu cred cã cred. Cei ce cred cã cred sunt cei ce apartin institutiei bisericii în mod oficial si fac toate gesturile pe care lumea le cere de la ei; cei ce nu cred cã cred sunt cei care au o pãrere prea bunã despre credintã pentru a se plasa sub ea, ca o stare profundã de comuniune continuã cu Dumnezeu. Distinctia mi se pare utilã mai ales pentru cei din categoria fariseilor, care îsi pun haina de crestin, dar uitã sã aibã realmente o raportare serioasã la Dumnezeu.
Cardinalul Ravasi a vorbit despre raportarea la Dumnezeu în absenta acestuia, fãcând distinctia dintre gol si absentã, absenta fiind marca a ceva ce trebuia sã fie prezent, dar care nu este acolo. Absenta este înteleasã de sufletul omului ca o lipsã personalã, ca o pierdere. A invocat cazuri ale unor preoti care si-au pierdut credinta si care în absenta ei trebuiau sã joace în continuare rolul de pãstori ai comunitãtilor lor. Asta poate pentru a explica faptul cã linia între credinciosi si necredinciosi nu trece totdeuanua pe unde presupunem noi cã ar trece. A continuat apoi invocând un teolog protestant, dupã ce dãduse un exemplu de pastor protestant, e adevãrat, un teolog excelent, Karl Barth. Oare nu l-a anuntat nimeni cã a noastrã e o tarã preponderent ortodoxã? Un citat bun de pescuit nehotãrâti, dar care pune puternic sub semnul întrebãrii autoritatea bisericii ca institutie: „O, Doamne, elibereazã-mã de religie si dã-mi credinta!” Sã fie o ironie crudã în spate, care sã spunã cã protestantii sunt cei mai apropiati de ateism? De aceea este nevoie sã luãm citate din ei când avem de convertit pe cei care nu cred încã?
Am însã o mare nedumerire dupã conferinta cardinalului – mai e sau nu valabilã în Biserica Catolicã autoritatea papei? Clericii chiar nu mai simt nevoia sã asculte de el? Munca unui cardinal este aceea de a relativiza si submina pãrerile papei? Dacã da, sã spunã asta pe fatã, ca sã îi facem fericiti pe ortodocsi. Îmi pun aceastã întrebare deoarece Benedict al XVI-lea în ultima sa carte, „Isus din Nazaret, de la Intrarea în Ierusalim la Înviere”, ne roagã sã nu mai profesãm opinii despre tãcerea lui Dumnezeu bazându-ne pe citatul (invocat de altfel pânã si de Cristian Tudor Popescu atunci când e întrebat despre religie) „Dumnezeul meu, dumnezeul meu, de ce m-ai pãrãsit?”. Actualul papã aratã cã interpretarea acestui pasaj trebuie sã tinã seama de faptul cã aceste cuvinte ale lui Iisus sunt luate din Psalmul 21 al lui David, fiind o trimitere la o profetie despre venirea si moartea sa, si nu un semn al abandonului divin. Cum nu pot sã cred cã excelenta sa nu cunostea aceastã interpretare, nu pot sã nu invoc ipoteza subminãrii lui Benedict, care încercã disperat sã facã un pic de culturã teologicã în rândul credinciosilor.
Dar Ravasi a încheiat cu un citat ales excelent pentru tema datã, din Isaia 65:1 „Cãutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, gãsit am fost de cei ce nu Mã cãutau”, citat care vorbeste despre posibilitatea ca Dumnezeu însusi sã intre în dialog cu cei ce nu cred în el. Pasajul îmi aminteste de vorbele dulci ale lui N. Steinhardt cãtre Virgil Ierunca: Dumnezeul, în care nu crezi, crede El în tine!
La Curtea Neamurilor
Din partea celor care se definesc pe ei ca plasându-se în Curtea Neamurilor au vorbit Andrei Cornea, ce a prezentat credinte de alt tip decât cele religioase, dar care epistemic au acelasi statut ca si ele, si Dan C. Mihãilescu, care a avut curajul sã ridice o întrebare la fileul cardinalului aplaudatã de salã: „ Sã fie cultura un blestem care te opreste sã ajungi la credintã?” Din pãcate, cardinalul nu avut ocazia sã îi rãspundã, oricât de succint. Din fericire, a încercat un rãspuns la problemã Alexander Baumgarten, rãspuns care a fost, trebuie sã recunosc, singura încercare de a stabili niste conditii de posibilitate ale dialogului între cei ce cred si cei ce nu cred plecând de la filosofia scolasticã ce are suficiente resurse pentru un astfel de demers. Propunerea lui Baumgarten este de a regândi un model alternativ de rationalitate care sã nu se bazeze doar pe autonomia subiectului. Plecând de la un text al lui Bonaventura despre natura si practica gândirii, acesta defineste patru tipuri de a face o carte: a fi copist, compilator, comentator si autor. Cel care îsi asazã în carte propria conceptie si nu doar preia de la ceilalti este autor. Însã într-un sens mai adânc, doar Hristos însusi este autor si învãtãtor. Creatura nu poate fi autor în sensul deplin al termenului. Creatia nu este posibilã în sens absolut, la om, întrucât existã o incompletitudine a conasterii de sine, bazatã pe faptul cã omul nu îsi este propriul creator. Limitele gândirii noastre ne pot pune în fata lui Dumnezeu, si astfel cultura devine calea regalã cãtre Dumnezeu.
Vlad Alexandrescu si Anca Manolescu au încercat si ei sã oferã câte o perspectivã filosoficã bazându-se pe Pascal si Dionisie Areopagitul în primul caz, si pe Cusanus plus S. Weill în cel de al doilea. Din pãcate, interventiile lor, foarte frumoase în sine, nu s-au legat deloc de problematica pusã pe masã si au dat impresia unor conferinte de filosofie într-un minunat colocviu, dar nu au reusit sã ofere criterii pentru un dialog real.
Francisca Bãltãceanu a amintit în interventia ei cã existã adesea si o contramãrturie a credinciosilor, care, la fel ca prietenii lui Iov, par sã stie totdeauna care sunt planurile lui Dumnezeu pentru umanitate si care sunt totdeauna gata sã îi acuze pe cei care nu cred de motivatii nedemne. Ea a amintit cã credinta este un dar, si nu un dat evident.
Michel Kulber, director al Institutului de Studii Bizantine, a vorbit despre secularizarea spatiului românesc si a fãcut previziunii bazate pe studii sociologice despre scãderea viitoare a practicii religiose. Probabil cã, supãrat pe Patriarhul rus, care tocmai a declarat cã Occidentul este ateu, pãrintele Kulber a vrut sã arate cã nici Estul nu stã mai bine si cã, si dacã nu este ateu azi, va deveni în curând. Biserica Ortodoxã Românã, bazându-se pe faptul cã este parte a identitãtii locale, pare sã treacã prin perioada de negare din psihologie, refuzând sã vadã schimbarea de mentalitate din ziua de azi. O întrebare interesantã pe care o ridicã însã dl Kulber este aceea dacã spatiul ortodox este sau nu compatibil cu laicismul. Cu laicismul à la française, rãspunsul este simplu, nu. Nici o bisericã din lume nu poate fi compatibilã cu asa ceva. Legea din 1905 din Franta, care presupune separarea bisericii de stat, vine într-un context foarte special, dupã Revolutia francezã care a vizat exterminarea preotilor si a cãlugãrilor si înlocuirea lui Dumnezeu cu un cult adus ratiunii si dupã conducerea lui Napoleon, care si-a subordonat biserica, alãturi de restul institutiilor statului. Într-un astfel de context, este normal sã respiri usurat când cineva propune ca statul sã nu se mai implice în viata bisericii.
Francezii uitã însã cã ateismul militant nu e ceva comun în toatã lumea, ca la ei acasã, si cred cã separarea radicalã e singura sansã de supravietuire a bisericii, chiar si atunci când laicismul presupune excluderea bisericii din sfera publicã si izolarea ei în apartamente private. Pe de altã parte, pãrintele Kulber e îndreptãtit sã aminteascã faptul cã îndepãrtarea de puterea efectivã politicã si economicã a fost o eliberare pentru bisericã, ce poate sã îsi urmãreascã acum propria vocatie. Separarea Bisericii de stat, dezirabilã din perspectivã politicã si economicã, nu trebuie sã însemne însã excluderea bisericii din orice spatiu public. Chiar si într-o viziune neconfesionalã asupra lumii trebuie sã ne reprezentãm spatiul public ca locul de întâlnire al reprezentantilor diferitelor interese din societatea civilã.
Cu ce rãmânem
Ca observatie generalã asupra conferintei, nu pot sã nu remarc, judecând dupã numãrul de participanti, cã este de bon ton în România secolului XXI sã fii crestin, asa cã nu vãd motive sã ne plângem de secularizare. Putem sã ne plângem, cum observa Andrei Plesu, de calitatea si onestitatea celor care cred cã cred, dar nu încã si de numãrul lor scãzut.
Cu ce am rãmas dupã aceastã searã? Cu câteva distinctii filosofice, cu o dorintã de a vorbi despre Dumnezeu în spatiul public, cu o întâlnire ecumenicã (si chiar interreligiosã, dacã acceptãm cã si ateii au o religie), cu teama de secularizare si cu o mea culpa a credinciosilor, care nu stiu sã fie buni martori ai lui Dumnezeu. La începutul discutiei apãruse o întrebare care poate fi comunã atât celor care cred, cât si celor care nu cred. Ce ne facem cu absenta lui Dumnezeu din lume? Pentru unii, este o absentã temporarã, pentru ceilalti, definitivã. Oricât de bine ar suna problema absentei, mi se pare totusi cã, teologic, ea nu este o problemã corectã. E suficient sã mã gândesc cã Dumnezeu e omniprezent ca sã nu mai înteleg conceptul de absentã decât în relatie cu mine, cel care, asa cum spunea Baumgarten, are o constiintã de sine incompletã, fãrã raportarea la divin.
Oricum, concluzia mea despre întregul eveniment promovat de Vatican al Curtii Neamurilor se pãstreazã, ca si în cazul întâlnirii franceze, analizatã acum câteva luni. O idee extraordinarã, care, prin dificultatea intrinsecã, este uneori pusã în practicã în mod deficitar. Interesantã este însã dorinta catolicilor de a coopta si personalitãti din lumea ortodoxã în acest proiect. Numãrul redus de preoti participanti, fatã de cel al laicilor, mi se pare o idee bunã, întrucât evenimentul promoveazã accesul Neamurilor în curtea templului.
Cred cã în fiecare credincios se aflã un necredincios care i se opune, si asta nu în sensul în care omul ar avea dubii despre valabilitatea argumentelor existentei lui Dumnezeu, ci în sensul încrederii pe care o avem în Dumnezeu. Multi din cei care sunt convinsi de existenta lui Dumnezeu refuzã sã aibã încredere în El, sub diverse scuze, si preferã sã aibã mai repede încredere în judecãtile si în puterile lor decât în cele ale lui Dumnezeu. Abia atunci când epuizãm toate resursele omeneste, în disperare de cauzã, ne mai lãsãm si în Voia lui. Si poate cã, în mod invers, si cei care nu cred îsi lasã loc pentru o interventie de un alt tip în viata lor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper