Din nou, despre Ars moriendi

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Sper ca Irina Cristescu, autoarea cartii Vocile mortii. Mentalitati si discursuri asupra sfârsitului in Evul Mediu târziu (cu o prefata de Bogdan Murgescu, Editura Semne, Bucuresti, 2011; forma edita a tezei de doctorat), sa nu se opreasca la acest demers stiintific. Sper ca in cazul ei sa nu functioneze paradigma clasica potrivit careia cei mai multi dintre tinerii cercetatori, datorita sistemului, renunta la manifestarea interesului pentru tema investigata.
Moartea egalizatoare si
dreptatea sociala
Lucrarea Vocile mortii se situeaza, prin problematica, surse investigate si metodologie, in spatiul istoriei culturale, al istoriei mortii si al imagologiei. Tema investigata detine astazi un loc teoretic bine definit, fiind prezenta in discursul stiintific din alte culturi si, intr-o oarecare masura, si in scrisul istoric si antropologic românesc. Largirea ariei de investigatie a istoricului, a bazei sale documentare, revolutionarea metodologiilor de cercetare, prin promovarea demersului interdisciplinar, au facut posibila abordarea mortii ca subiect de investigatie cultural-istorica. Mai intâi, istoricii mentalitatilor colective au realizat evaluarile cantitative ale fenomenului, apoi pe cele calitative (acestea din urma au fost analizate in relatie cu caracterul socio-istoric al atitudinilor si sensibilitatilor, al dinamicii raporturilor interumane). Aceste abordari s-au materializat si intr-un numar semnificativ de lucrari aparute intr-un timp relativ scurt, care au propus subiecte interesante, generate de natura noii teme de cercetare, de identificare a unor surse istorice si metode noi de investigare a acestor surse, precum si a surselor clasice.
Astfel, in ultimele decenii, s-au conturat doua dimensiuni metodologice distincte: ancheta seriala si ancheta cantitativa. Sursele investigate – practicile funerare, omiletica funerara, memoriile, testamentele, literatura de fictiune, monumentul funerar (au interesat, mai ales, epitaful si plastica specifica), cimitirul ca sinteza (chiar institutie) culturala – au relevat sensibilitati si manifestari particulare ale religiozitatii, aspecte determinate de cadrul istoric si cultural, precum si de identitatea religioasa. De la inceputul deceniului opt, studiile istoriografiei si istoriei culturale, in special cele franceze si anglo-saxone, au depasit limitele abordarii iconografice a mortii, fiind preocupate de largirea surselor investigarii si de imbogatirea registrului metodologic prin aplicatiile discursul transdisciplinar (vezi interdependentele dintre istoria mortii si tanatologie; detalii si in Mihaela Grancea, „Sensul mortii. Cercetari tanatice clasice, analize despre o noua „ars moriendi“, in Transilvania, nr. 7, iulie 2009, p. 33-41).
Cercetarea româneasca postcomunista a inregistrat câteva contributii semnificative in domeniul investigarii mortii. Inainte de decembrie 1989, etnologii si antropologii au cercetat (si continua acest demers) riturile de trecere, fiind preocupati de coexistenta traditionala dintre practicile funerare reproduse in crestinismul popular si discursul oficial despre moarte, de natura interferentelor culturale dintre discursul oficial/savant si cel popular. Aceste teme, mai mult sau mai putin traditionale in spatiul academic românesc, au fost imbogatite cu abordari metodologice si tematic-secventiale (studii de caz) care analizeaza cultura diferentei, dar si existenta unui tip reprezentativ de imaginar funerar. Autoarea cartii de fata a trecut in revista realizarile din acest domeniu, de altfel foarte dinamic in ultimii zece ani. Ori, tocmai aceasta dinamica a facut posibila omiterea, in secventele de analiza (partial istoriografica), a unor lucrari individuale si colective interesante pentru tema in discutie (vezi Actes Du XIV-ème Congrès International d’Études sur les Danses Macabres en Général, coord. Silvia Barutcieff, Cristina Bogdan, Ed. Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 2010; Proceedings of the Dying and Death in 18th-21st Century Europe International Conference, coord. Marius Rotar, Helen Frisby, Accent, Alba-Iulia, 2009; De la fictiv la real. Imaginea, imagologia, imaginarul, Ed. Universitatii „Al.I. Cuza“, Iasi, 2010; Mihaela Grancea, Ce ne-a mai ramas. Repere din imagistica cimitirului modern, in Andi Mihalache, Silvia Marin-Barutcieff (coord.); Death and Society. Transdisciplinary studies, coord. Mihaela Grancea, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2009).
Antichitatea parea ca dedramatizeaza, „fiozoficeste vorbind“, moartea. Ea era construita ca negare a fiintei si ca pedeapsa pentru slabiciunile/erorile umane. Insa mortalitatea Evului Mediu, datorata flagelurilor – ciuma, indeosebi epidemia bubonica din secolul al XIV-lea, razboaiele, foametea, dezastrele naturale, speranta redusa de viata – transpusa in imageria Apocalipsului, a generat spaime aparent insurmontabile si obsesia colectiva a sfârsitului, stari dominante, cu toate eforturile depuse de factorii oficiali pentru relativizarea mortii, pentru perceperea acesteia ca fenomen biologic, dar si ca dat. Discursul crestin despre murire si moarte era concentrat pe imaginea mortii escatologice, a mortii ca unica Poarta de acces spre Judecata de Apoi si spre Eternitate. Au dominat insa, se pare, frica si spaima. Atitudinile si afectele fata de murire si moarte s-au concretizat, mai ales, in repulsia, chiar in oroarea manifestate vizavi de moartea fizica, fata de descompunerea „pacatoasei carni umane“. Boala si moartea erau/mai sunt considerate in spatiul perceptiilor colective, cu toata insistenta discursul crestin si apoi a celui stiintific (in special tanatologic), efecte al pacatului, anticamera pedepsirii slabiciunilor umane prin rigorile infernului.
O astfel de reprezentare a fost si efectul imbinarii dintre discursul precrestin si vulgata teologiei crestine a pacatului. Singura „alinare“ consta in „dreptatea sociala „ pe care o instituia „moartea egalizatoare“ si impartiala (vezi iconologia si iconografia dansului macabru, care ilustreaza aceasta reprezentare sociala a mortii in spatiul Europei occidentale, dar si in periferiile estice ale acesteia, ca rod al contagiunii culturale). Renasterea, apoi afirmarea discursului protestant despre moarte, scaderea ratei mortalitatii in premodernitate pareau ca ofera mai multe sanse pentru implinirea escatologiei individului. Si totusi, moartea a ramas, si in acele contexte, sistemul referential in functie de care era/este definita viata.
Exilarea mortii
Tipologia mortii, tipologie propusa de Ph. Ariés, presupune o multiplicare a chipurilor mortii in functie de evolutiile socio-culturale. Conform teoriei lui Ph. Ariés, in istorie se succed moartea „imblânzita“, moartea Sinelui, moartea Celuilalt, moartea „interzisa“ (vezi indeosebi Essai sur l’ histoire de la mort en Occident du Moyen-Âge à nos jours, Paris, Éd. du Seuil, 1975, precum si sinteza L’ Homme devant la mort, Paris, Éd. du Seuil, 1977). Moartea „interzisa“, cea pe care autorul o numise, inainte de studiile care l-au consacrat (este vorba, indeosebi, despre La mort inversée, Éditions du Cerf, 1970), drept „moartea rasturnata“, este specifica societatii post-industriale, lume care incerca sa minimalizeze moartea, sa o „exileze“ in afara cadrului familial si cotidian, sa o marginalizeze, sa-i stearga caracterul de eveniment final si inevitabil, care in mod firesc isi pune pecetea pe tot ceea ce este de natura organica.
Michel Vovelle, in Mourir autrefois. Attitudes collectives devant la mort aux XVIIe et XVIIIe siècles (Paris, Gallimard, 1974), in Idéologies et mentalités (Paris, Maspero, 1982), precum si in La Mort en Occident de 1300 à nos jours (Paris, Gallimard, 1983, reed. Éd. du Seuil, 2000), propune o alta interpretare a muririi si mortii, una oarecum mai precauta. Istoricul considera ca moartea este o structura complexa de fenomene, de acte de civilizatie (practici, credinte etc.), o expresie socio-culturala fluctuanta, modurile de a muri si imaginarul despre moarte fiind determinate de evolutiile majore ale socialului, de dinamica lui, de succesivele etape de crestere sau de criza ale acestuia, inclusiv de crizele de constiinta. Intr-un astfel de sistem de relatii/nivele, murirea si moartea sunt „traite“ in interactiunile care se produc intre realitatea concreta (institutii economice si sociale, demografia, familia) si reprezentarile si discursurile despre moarte.
Pornind de la astfel de contextualizari, M. Vovelle descrie trei nivele de manifestare a mortii: „moartea suportata“ (se refera la moartea colectiva ca fenomen istoric studiat de demografi, fenomen investigat prin interogarea surselor cantitative), „moartea traita“ (mai complexa, aceasta presupune analiza surselor „calitative“, adica a izvoarelor care prezinta si imagineaza murirea si moartea, iconografia mortii, practicile si credintele legate de momentul funerar, imaginarul despre postexistenta) si „moartea ca discurs“ (de fapt, aceasta presupune „intâlnirea“ si intrepatrunderea discursurilor pe care o societate le emite cu referire la moarte – discursul religios oficial/savant si popular, discursul laic, discursul literar si artistic, discursul stiintific). In acest context, poate, nu era lipsita de interes introducerea in analiza „istoriografica“ a temei unor date importante, cu referire la abordarile metodologice propuse de antropologia istorica si culturala recenta (vezi selectiv: Louis-Vincent Thomas, Mort et pouvoir, Paris, Petite Bibliothèque, 1999; idem, La Mort, Paris, PUF, 2003; Death in England: An Illustrated History, coord. Peter C. Jupp, Clare Gittings, New York-London-New Jersey, Rutgers University Press, 2000; Douglas J. Davies, A Brief History of Death, Malden, MA: Blackwell Publishing, 2005). Remarcam, in schimb, cum este de altfel si firesc, densa prezentare a istoriografiei germane de „interpretare mentalista“, dar mai ales a expresiilor antropologiei istorice si culturale germane (vezi trimiterile consistente la opera lui Hans Werner Goetz) mai interesate de „Llebensformen“ (A. Borst), de „Vortellungsgeschichte“ (H. W. Goetz), de moartea sociala si de cultura festiva a comemorarilor (vezi moartea si ca „loc al memoriei“).
„Moartea traita“ si
„moartea ca discurs“
Am putea spune ca, pornind de la un astfel de tablou al abordarilor exemplare, lucrarea de fata se concentreaza pe studierea si analiza „mortii traite“ si a „mortii ca discurs“ in Evul Mediu Târziu, in spatiul occidental. Tema, generoasa prin natura ei (impune, de la sine, o problematica densa si metodologii interdisciplinare), a stimulat-o pe Irina Cristescu sa realizeze o sinteza de istorie culturala, cu accent pe istoria spatiului cultural german, sinteza completata cu doua studii de caz interesante si relevante pentru circulatia culturala a temelor mortii. Reinterpretarea unor motive din universul perceperii mortii, studierea toposului acesteia, diversitatea surselor abordate – izvoare istorice, analize teoretice (inclusiv lucrari de tanatologie), iconologia si iconografia medievala a temei –, precum si bibliografia bogata, discursul metodologic pluridisciplinar, fac din studiul Vocile Mortii un demers exemplar, o scriere de referinta pentru domeniul istoriei mortii.
Interesanta imi pare si situarea autoarei in raport cu finalitatea lucrarii sale. Scopul demersurilor autoarei, conform asertiunilor expuse in debutul lucrarii, nu a fost doar unul stiintific, ci si unul pedagogic: „lucrarea de fata trebuie sa sensibilizeze cititorul pâna in punctul in care comunicarea dintre personajele principale si acesta inlesneste intelegerea factorilor care au contribuit la nasterea fenomenului analizat“. De altfel, in Evul Mediu, epoca cercetata in acest studiu, moartea facea parte din pedagogia crestina, era expusa public, era ubicua. Astfel, demersul despre care discutam se situeaza in registrul clasic care dramatizeaza moartea medievala privita ca moarte egalitara si colectiva, ca realitate traita fara diferentieri, fara marcari ale mortii Celuilalt.
Dupa cum am mai afirmat, lucrarea insista asupra prezentarii perceptiilor si atitudinilor medievale târzii (cu preponderenta pe aceea a „fenomenele de natura macabra“), asupra reprezentarilor si discursurilor spatiului cultural german cu referire la moartea crestinului din lumea catolica, deoarece a existat, si in Evul Mediu, o pluralitate de discursuri, ce-i drept in acelasi registru, despre moarte: discursul oficial – religios si medical, discursul metafizic, discursul artistic (concretizat in realizarile artei funerare si in iconografia macabra, in special) si discursul literar, exprimat in operele clasice ale perioadei. In fapt, prin prezentarea sistemului de reprezentari si discursuri se ofera posibilitatea cunoasterii si intelegerii sensibilitatilor si atitudinilor cu referire la moartea medievala. In acest context, apreciez, in mod special, spatiul acordat discursului medical despre patologie si moarte (aceasta include si „istoriografia“ temei), parte a discursului public, discurs mai putin analizat de istoricii temei, care implica, mai vizibil, relatia institutionala cu moartea (apreciem faptul ca autoarea insista asupra functionalitatii acestei raportari, mai ales in perioada Marii Ciume), solutiile tehnice si spirituale avansate (asistenta medicala, devotiunea, „cultura pelerinajelor“ si penitenta), vizavi de riscul instalarii mortii colective. Apreciez si analiza profunda a componentelor discursului religios, secundar milenarist si escatologic, cu privire la moartea medievala. Discursul artistic reflectat in artes moriendi, discurs abordat, de asemenea, in maniera clasica, insista mai mult asupra iconografiei macabre, mai putin pe alte elemente ale artei funerare. In economia textului, temei iconografice a dansului macabru, cel mai spectaculos element al reprezentarii despre „moartea egalizatoare“, autoarea lucrarii ii dedica o atentie speciala; la acest capitol, autoarea concepe, cu virtuozitate interpretativa si eruditie, pagini de o valoare indiscutabila.
In sfârsit, consemnez faptul ca studiul careia Irina Maria Cristescu i-a dedicat un volum urias de munca dezvaluie o pregatire stiintifica de exceptie, talent de cercetator, cultura teoretica si metodologica, un stil accesibil, chiar agreabil. De asemenea, remarc curajul, situat de altfel in traditia scolii istoriografice bucurestene, de a aborda teme clasice pentru scrisul istoric si antropologic european si de a gasi, totusi, un segment tematic mai putin ilustrat. De regula, preocuparile cercetatorilor români s-au indreptat inspre studierea reprezentarilor si discursurilor exersate in spatiile culturii românesti. Sper ca, desi autoarea nu si-a gasit inca locul in lumea profesionistilor cercetarii, aceasta carte va convinge si cele mai sceptice spirite ca un astfel de potential trebuie valorificat corespunzator, in efortul de reconstructie a modernitatii românesti.

Un comentariu pentru “Din nou, despre Ars moriendi”

  1. mai 1, 2014 la 8:57 pm

    NU va recomand Complexul Turistic Valahia

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper