De unde vine „multumirea“?

Un articol de ANDREI IONESCU

Daca ne oprim astazi la acest cuvânt, o facem pentru ca el constituie o marturie importanta pentru alcatuirea fundamental crestina a latinitatii dunarene despre care am vorbit data trecuta. Iar noi, vorbitorii de limba româna, suntem, multumita lui Dumnezeu, mostenitori ai acestei comunitati de vechi crestini de la Dunare. Daca aducem atât de des multumita Domnului, si o facem cu atâta împacare sufleteasca, este pentru ca dainuirea ne-o datoram acestei multumiri, cuvânt creat pe teren românesc din „mult(a)“ si „unire“ cu Dumnezeu (adj. „multus,a,um“ + verb „unesco“ sau subst. „unio, onis“).

Am anticipat, cum se vede, ipoteza etimologica pe care o voi sustine în articolul de fata, bizuindu-ma, ca de obicei, mai întâi pe contexte de limba veche, în care constiinta originii cuvintelor era mult mai vie decât astazi.
Pierzându-se din vedere cu timpul sensul originar al cuvântului („mult unire“ în sintagma „cântece de multunire“, sau „mult unesc“, cu trecerea lui „n“ la „m“ prin asimilatie), s-a putut presupune, cum se consemneaza si în DEX, ca verbul „a multumi“ ar proveni din formula de urare „La multi ani!“
În opinia noastra, însa, radacina cuvintelor din bogata familie a lui „multumesc“ („multam“, „multamita“, „multumire“ etc.) este „unirea“ cu Dumnezeu, altfel spus, trairea intensa si profunda a sentimentului care defineste credinta crestina în esenta ei, iubirea pentru Dumnezeu pâna la contopire, imitarea sau urmarea lui Hristos.
Sub aspect fonetic, am invocat putin mai înainte fenomenul de asimilatie pentru a explica trecerea lui „n“ la „m“. Exista însa si atestari cu „n“, ca forme reziduale ale unui mai vechi „multunesc“, ca în exemplul urmator, luat din D.A. (sau D.L.R.), unde e reprodus un text dialectal din „Grai si Suflet“ (IV, 241): „Cutare te cinsteste cu o suta de lei, apai muierile si mireasa zgâc «multanim, multanim»“.
În favoarea provenientei lui „multumesc“ dintr-un mai vechi „multunesc“ vine apoi si forma sonora a verbul latin: „unesco“ sau „unisco“ = a se uni. Si nu numai sub aspect formal, dar si ca substanta semantica, cuvintele latinesti cu radacina „un“ cuprind plenar sensul contopirii, al împreunarii pe care-l mosteneste cuvântul românesc. Deoarece, chiar daca avem de a face cu o creatie lingvistica proprie, pe terenul limbii române, elementele constitutive nu înceteaza a fi latinesti. „Unicus“ este (dupa Nadejde) ceva unic, singur, ceva ales, minunat, rar, însemnat, desavârsit, drag, iubit, ceva unic în felul sau.  „Unio“ este numarul unu, unirea, unitatea, ca si „unitas“. „Unitatem facere“ înseamna a se amesteca desavârsit, adica exact aspiratia crestinilor români din rugaciunile sau cântarile lor de multumire adusa Domnului.
Întorcându-ne la limba româna, sa urmarim cu  luare aminte acceptiile pastratoare ale sensului primar, altfel spus acelea care ne trimit la nucleul „unire“, asa cum transpar în câteva exemple ilustrative din D.A.
Mai întâi, ideea de „mult unire“ cu Dumnezeu, caruia i se adreseaza cu precadere „multumirile“, în chip de primire smerita a tainei întruparii si a tainei mântuirii. Exista în cuvântul „multumire“ o încarcatura dogmatica de mare profunzime, care ne îndreptateste sa vorbim despre un ortodoxism lingvistic funciar al comunitatii românesti.
Pentru „multam“, postverbal de la „a multami“, exemplele consemneaza „multam, Doamne“ si „multam lu Dumnezau“.
În textele cele mai vechi e consemnat întotdeauna sensul de recunostinta fata de Dumnezeu: „Nemica nu împuta lui Dumnezeu, ce mai vârtos multemiia“ (Coresi), dar si mai târziu de cele mai multe ori: „Nu sunt vrednic sa multamesc lui Dumnezeu pentru marea bunatate ce ai aratat cu mine.“ (Filimon)  De remarcat ca multumirile sunt aduse lui Dumnezeu, cu toate ca bunatatea venise din partea interlocutorului. Se mai multumeste prin ricoseu si semenilor, desigur, ca un raspuns calduros la un salut sau o urare, sau ca expresie a recunostintei pentru un dar, un ajutor sau un sfat. Nu e nevoie de exemple.
Vom ilustra însa cu exemple un alt sens, foarte apropiat de cel originar, adica „unirea“, identificarea, care ne întâmpina în texte de natura juridica. Este acceptia numarul 4 din D.A., si anume solidarizarea cu faptele sau greselile (delictele) savârsite de cineva, solidarizare ce comporta consecinte juridice: „Cela ce se va multemi (adica se va uni) nescui dupa ce va face vreo greseala, atâta iaste vinovat ca si acela ce se va trimite de va face greseala.“ (Pravila Moldovei) si „Cela ce va primi sau va ascunde pre cela ce face greseala, iaste samn cumu-i multameste (adica se uneste cu el) pentru ca ce au facut acea rautate.“ (Ib. 330)
Acceptia numarul 5 (a satisface, a bucura) ne trimite, de asemenea, la ideea de „unire“, ca în exemplul: „Nu îsi poate multumi amureaza“ (Gorjan). Sau, la Rebreanu: „Judecata lui Titu multumi pe toti“ , adica întruni aprobarea tuturor.
Iar în acceptia numarul 6, ideea de identificare („mult unire“) transpare fara echivoc: „Sa se lase cinurile cele vechi si sa stapâneasca acele cu care s-au multamit ei pâna la începerea ostirei“ (Uricariul). Sau: „Sa vada cum se multamesc cu starea lor“ (Sbiera). Sau: „Cine se multameste pe ale sale/nicio mâhnire are“ (Zanne). La care se mai pot adauga câteva exemple: (rar; despre plante) „Prajii, usturoiul se multamesc si cu un pamânt gunoiat cu mai multi ani înainte“ (I.Ionescu).  Un caz curios, care pastreaza într-un chip încâlcit, ce-i drept, sensul vechi, gasim în acceptia despre care D.A. precizeaza ca e învechita si populara, urmata de determinari introduse prin prepozitia „de“, si anume: a socoti ca a avut destul din…; a renunta la…; a se satura de…: „Dupa un oarecare timp, fiecare împarat trebuia sa se multumeasca de împaratia lui si în locul lui sa se aleaga altul“(Marian). Am putea vedea aici (pe lânga ecoul, în plan istoric, al unei institutii politice de tipul monarhiei elective), ideea de satietate, de prea mult, adica, în termenii de astazi: de prea mult ce s-a unit cu exercitarea functiei de împarat, s-a saturat de ea si vrea (sau trebuie) sa renunte. Tot un ecou istoric am putea vedea în exemplul urmator din domeniul vietii pastorale, în care un cioban, satul de ciobania milenara (vlahii erau consemnati, cum stim, în izvoarele medievale, ca „pastores romanorum“), îsi ia lumea în cap: „Spuse ciobanilor celorlalti ca el s-a multumit de ciobanie si se duce de acum în lume.“(Sez., I, 208)
În sfârsit, tot ideea de „unire“ ne întâmpina în acceptia numarul 7, de asemenea învechita si populara, anume „a rasplati“: „Iata, ti-o dau tie roaba, cu dânsa te multumesc“ (Beldiman).
Nu e de mirare, dupa ce am ascultat aceste marturii de limba, ca ideea de unire (mult unire, unire deplina) se verifica infailibil si la celelalte cuvinte ale familiei. Pentru „multumire“: „Unii îngenunchea, ridicând mâinile spre multamire catre ceriu“ (Draghici). Sau: „Nemultumirea ocara îti va aduce, iar multumirea cinste peste cinste“ (Zanne); cum am spune: nemultumitului i se ia darul. Nu lipseste nici acceptia juridica consemnata putin mai înainte: aprobarea delictelor cuiva sau, mai mult, luarea de mita, cu consecintele previzibile, sub forma cum nu se poate mai clara a definitiei: „Multamire se cheama daca face greseala cel vinovat, când i-are darui nestine vreun dar ceva, bani sau alt lucru, sau de i-are parea bine de acea greseala“ (Pravila, 330).
Un exemplu din Marcovici, la prima vedere enigmatic, ne ajuta sa întelegem mai bine încarcatura doctrinara a cuvântului: „Multamirea de un minut ne face mai simtitoare chinurile“, altfel spus: unirea cu Dumnezeu (Mântuitorul pe cruce) ne face sa percepem mai acut (cu consimtire, cu identificare) chinurile, asumarea crucii. Trebuie sa amintesc aici, pentru deslusirea evolutiilor semantice, ca în Anonimul din Caransebes cuvântul „chin“ e glosat prin lat. „cruciatus“.
Sa mai adaugam, ca un argument suplimentar, ca substantivul „multamita“, ca expresie a recunostintei fata de Dumnezeu, e introdus printr-o multime impresionanta de verbe: a da, a primi, a aduce, a face, a fi, a trimite, a cânta. „Sa cautati în beseareca multamita lui Dumnezeu“ (Varlaam); „Laude de multamite lui Dumnezeu trimitând“ (Dosoftei); „Li se cade a da aceea catre Dumnezeu multamita“ (Uricariul).
În sfârsit, la adjectivul „multumitor“, un exemplu (Iacov) ne atrage atentia ca „preotul este datoriu a ceti cu toata umilinta, cu inima bine multumitoare, molitvele ceale de multamire“. „Întâiu sa ne învatam a fi multumitori lui Dumnezeu“ (Varlaam), fiindca „tot miselul care e crestin bun si multemitoriu, frate iaste lui Dumnezeu“(Coresi).
Nu putem încheia înainte de a aminti un acatist al Domnului nostru Iisus Hristos în care ni se spune raspicat, si de unde aflam, daca mai aveam vreo îndoiala, de unde vine „multumirea“: „Slava Tie, cel ce ne-ai unit pe noi cu Tine.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper