De trei pâini democraţie

Un articol de augustin buzura

Pâna la ora când scriu acest text, în afara de inaugurarea Stadionului National si de scandalul inevitabil în jurul Imnului national, singura noutate din viata Capitalei este, nu am nici o îndoiala, omida paroasa, Hiphantria Cunea. Dar nu pentru ca a aparut, deoarece la noi nimic nu e imposibil, aberant, de necrezut, ci fiindca autoritatile sustin ca ar putea fi distrusa înainte ca ploile toamnei si gerurile iernii sa-si faca datoria. Guvernantii nostri sunt maestri în a distruge educatia, sanatatea, viitorul tarii, batrânii si bolnavii, dar nu si niste fiinte marunte ca omizile, sobolanii sau tântarii care – daca nu cumva au fost declarate de dreapta! – sunt insensibile la aroganta, ura si bodyguarzi. Pe insula noastra ignorata de lume, nimeni nu învata nimic desi, daca ar avea cultura sau macar curiozitatea sa priveasca dincolo de propria ograda, ar descoperi ca, în momentul de fata, este un sezon foarte prost pentru dictatori. Si, desigur, pentru multimea de suporteri care, întotdeauna îi împing în fata pentru ca ei sa poata fura în liniste. Oricum, este bizar ca, în ciuda sutelor de exemple oferite de istorie, nici un amator de dictatura n-a învatat ca distanta dintre aplauze si huiduieli este foarte mica. Cei ce te lauda, te si fluiera cu aceeasi pasiune în momentele de cumpana. La Ceausescu, de exemplu, în doar câteva minute, aplauzele frenetice, entuziaste, au fost urmate de huiduieli. Gaddafi, caruia sefii celor mai importante state,  precum si serviciile secrete ale acestora îi satisfaceau toate capriciile, chiar si pe cele mai bizare, a fost abandonat fara remuscari, de parca nici n-ar fi existat.  Un alt nume important al istoriei Egiptului, si nu numai, Hosni Mubarak, bolnav de cancer, cum se spune,  a fost dus  la Tribunal, nici mai mult , nici mai putin, decât într-o cusca de fier, cu toate perfuziile în functie. Si de asemenea exemple sunt pline istoriile, dar ciudat este ca niciunul dintre cei aflati în fruntea vreunui stat nu se gândeste ca, având aceleasi obiceiuri, ar putea avea un asemenea sfârsit, ca va ajunge sa plateasca erorile facute, pentru dispretul fata de cei pe care pretind ca îi guverneaza. Experienta arata ca nu exista subterfugiu la care sa nu se apeleze pentru pastrarea puterii, indiferent de treapta sociala pe care se afla amatorii. Mai nou, în P.D.L. se intra contra trei pâini, dar noutatea n-ar fi prea mare, caci calitatea de a fi membru s-a platit, nu prea  demult, si cu maturi. Iata, chiar si în aceste zile, partidul-stat face eforturi deosebite pentru a-si convinge membrii, iar apoi lumea, ca ar fi momentul sa se rebrenduiasca. Adica, sa-si piarda urma, ca nu cumva alegatorii sa-si  aminteasca de taierea salariilor, a ajutoarelor de orice fel, de  batjocura fata de o populatie exasperata, în rândurile careia pensionarii sunt principala tinta a setei distructive a guvernantilor. De altfel, tentativa de schimbare treptata a culorii partidului din portocaliu în verde nu poate mira pe nimeni: a fost socialist, este popular si, daca interesele o vor cere, se va da ecologist. Daca ar fi dupa fapte, partidul cu pricina trebuia demult sa adopte culoarea celei care-l tine la putere, mai ales ca i-a satisfacut unele dintre cele mai antiromânesti nevoi: UDMR! Nu stiu ce ar mai trebui sa faca acestia pentru ca guvernul sa le comunice numele tarii în care traiesc si îsi construiesc fara nici o jena bantustanul. Cât despre amenzi, sa nu mai vorbim. Dar, indiferent sub ce culoare s-au asezat ori au luptat, pedelistii au aplicat fara nicio abatere o singura doctrina: pe cea a rabinului din Buhusi! Acesta îsi sfatuia enoriasul sa-si umple  casa cu tot mai multe animale – în parabola noastra: dari, impozite, biruri –, dupa care sa se elibereze de ele treptat. Cum se va întâmpla curând si la noi înainte de alegeri. În rest, pe lânga eterna propunere de schimbare a Constitutiei – pe care, se stie, nu o respecta nimeni – , ramânem  la vechile obsesii: campania electorala permanenta, regionalizarea, turismul si Muzeul comunismului. Din pacate, daca mergem cu sinceritatea pâna la capat, exista mai mult decât un muzeu, exista o adevarata rezervatie a comunismului care, deocamdata, poarta si un nume: România.

S-au imaginat  romane despre tari conduse de maimute, de pitici sau de cai, de capete patrate sau numai tuguiate, de humanoizi ori de diversi roboti mai putin luminati, istoriile prostiei au înregistrat si faptele prostilor ajunsi în fruntea unor state, dar Tara lui Nimeni si Nimic ar putea prezenta o curiozitate aparte pentru intelectualii iubitori de turism, mai ales ca ar avea sansa  sa vada pe viu câteva personaje din romanele latino-americane. O lume, asadar, fara legi, fara reguli, în care  fiecare face ce vrea, bate sau condamna dupa bunul plac, santajul si nerusinarea n-au limite, mitocanii si analfabetii s-au urcat de pe peluzele stadionului direct pe peretii bisericilor. Crimele si hotiile cotidiene, razboaiele cu sabii si pistoale dintre diferitele bande care înpânzesc tara, sinuciderile datorate mizeriei, copiii abandonati sau raspânditi prin canale, numerosii politisti care, obligati de saracie, pactizeaza cu hotii si cu escrocii sau iau bataie de la acestia sunt câteva detalii dintr-o tragedie sinistra în care personajul principal este poporul român. În urma cu douazeci de ani, toti acesti locuitori si-ar fi dat viata, unii au si facut-o la propriu pentru a scapa de comunism.  Cine si-ar fi închipuit ca tocmai capitalismul, societatea pe care o visau îi va omorî, dar fara gloante, prin mizerie, umilinta si dispret. Intelectualii, ca de obicei, absenteaza, iar celor care sunt… prezenti, li se potriveste rugamintea celebrului Sapamurad Niazov despre care am scris si cu alt prilej. „Îi rog pe lucratorii de creatie: nu ma laudati excesiv, nu ma preamariti, spunea presedintele. Suport cu greu aceasta. Daca aici ar fi o groapa, as cadea în ea în urma laudelor voastre. Ajutati-ma sa traiesc linistit“. Ei însa, nu si nu! Niazov stia prea bine câta îndîrjire si consecventa zace într-un asemenea tip de intelectual. Ma gândesc de pe acum la spectacolul pe care îl vor oferi luptatorii anticomunisti de astazi când mandatul presedintelui Basescu se va apropia de sfârsit. Unii, eternii deschizatori de pârtie, au si dat primele semne de…democratie! Dar cum poate fi definit un intelectual în zilele noastre? Într-un timp al hiperspecializarilor, multi dintre cei ce ne conduc au diplome universitare cumparate si obtinute înainte de a fi dat bacalaureatul. Nu au habar sau nu-i intereseaza ce se întâmpla la noi în  tara, dar plâng amarnic soarta americanilor, a nemtilor si spaniolilor, cumplita criza care-i încearca. Silicoanele, soldurile si manelele tin loc de cultura, iar analfabetii si fufele dau lectii de morala. Pe cele raspândite în lume, unii le doresc acasa pentru a „produce“ de dragul si spre binele patriei. Daca risipim aurul, macar sa ne recuperam „fetele“, o avere nationala si ele, în ipoteza ca cei ce nu obosesc a inventa noi biruri  ar sti sa le foloseasca pentru a acoperi golurile lasate de exploatarea Rosiei Montane. Mai demult, în vremea în care activistii de partid sau oamenii politici, cum li se spune astazi,  nu le stiau chiar pe toate, iar specialistii nu erau ignorati, una din marile noastre bogatii, apele minerale, era exploatata cum se cuvenea dat fiind ca noi, românii, detinem o treime din apele minerale ale Europei, iar  cel mai avantajos turism era  cel balnear. Facultatile de Medicina  aveau catedre de balneologie si pregateau foarte buni specialisti, iar când e vorba de dobândirea sanatatii, a vigorii trupesti si spirituale sau de atenuarea unor afectiuni datorate vârstei, oamenii nu fac mofturi, nu au mari pretentii, importanta este vindecarea. În vremea Anei Aslan, nume celebre ale artei si politicii internationale cunosteau drumul spre Bucuresti chiar daca  aeroportul  era sarac, fara produse si fara o circulatie mai mare decât al unui aeroport satesc din America. Care dintre pacienti era preocupat de faptul ca nu aveam sosele, mâncare, libertate? Din pacate, unele statiuni care au dus în Europa faima acestui spatiu geografic, dupa sute de ani de functionare, au ramas în paragina si arata mai prost decât îsi poate închipui cineva. Alta, mai veche, de numai 2000 de ani, este tot cam pe acolo: Baile Herculane (Aqua Herculis, Herkulesbad). În locul unor branduri ineficiente, comice,  este suficient sa pomenesti niste nume cunoscute întregii lumi ca statiunea respectiva sa fie privita cu interes.  Împaratul Traian,  în 102 d.H, a pus bazele Bailor Herculane, iar împaratul Franz Iosef, împreuna cu frumoasa si inteligenta sa sotie, împarateasa Elisabeta ( Sisi), au fost de mai multe ori la tratament, încredintati ca  „aici, pe valea Cernei, avem cea mai minunata statiune de pe continent“. O fraza despre aceasta statiune din jurnalul lui Sisi, împarateasa atât de pretuita si astazi, ar face mai mult decât toate eforturile celor ce încearca sa aminteasca lumii nu neaparat ca poporul român  are mari valori, ci ca exista ei! De fapt, istoria fiecarei statiuni balneare este înca un argument în favoarea acestui tip de turism. De turism cultural  nu cred ca se poate vorbi deocamdata. Doar de turism rural, cel mult. Oricum, cred ca este foarte important sa te întrebi carei categorii de turisti te adresezi. Si fiindca vorbim despre ce le-am mai putea arata turistilor, pe lânga „traseul rosu“ (pe urmele lui Ceausescu), una din marile aberatii ale acestui moment este tentativa unora de a înfiinta Muzeul comunismului, cel mai convingator argument ca  enoriasii lui n-au nici o legatura cu realitatea. Care realitate ne demonstreaza cu cifre ca în actualele conditii, Ceausescu ar câstiga alegerile din primul tur! Priviti cu toata obiectivitatea, suporterii Muzeului nu sunt decât niste bieti propagandisti de partid care se bazeaza pe marea ignoranta a celor ce ar putea finanta un asemenea proiect. Iar apoi, când dezafectezi spitale, când comasezi  universitati si desfiintezi scoli, când o mare parte dintre acestea nu au aviz de functionare, numeroase cursuri tinându-se „provizoriu“ în case taranesti, iar multe dintre masinile ce ar trebui sa trasporte elevi sunt pe butuci, nu cred ca un asemenea muzeu este  prioritar. Comunismul sau ce a fost el, este, fara îndoiala, o parte a istoriei noastre, si nu va putea lipsi din niciun manual de istorie, dar important este si cine scrie acest delicat capitol. Oricum, studiul lui trebuie lasat în seama cercetatorilor si nu a activistilor verzi-portocalii care, în anii cei mai tristi, au trait prin zonele selecte ale Capitalei fara sa fi aflat ce au însemnat cartelele de carne, pâine, ulei si zahar. Ca sa nu mai vorbim despre c.v.-urile parintilor acestora. Pentru istoria noastra, un Roller  si un Raport Final  sunt suficiente. De zeci de ani s-a cultivat atâta ura si atâta ignoranta încât avem nevoie de alte muzee, de multa cultura pentru a uita ce a fost si, mai ales, ce este. Iar apoi, nu ne grabeste nimeni si nici nu exista pericolul sa se reîntoarca aceasta orânduire în conditiile feudalismului nostru si a sclavagismului spre care ne îndreptam. Asadar, înainte de a face primul pas spre o asemenea aiureala propagandistica, ar trebui sa privim cu raspundere în prezent, dar si în trecut, spre a vedea ce a mai ramas din urmele trecerii noastre prin istorie, caci eroii adevarati  au fost aruncati de pe socluri de catre niste bieti pigmei care n-au stiut niciodata ca, înainte de a fi europeni, am fi obligati sa fim români! Ca trebuie sa traim într-o tara adevarata si nu într-un spatiu al tuturor clanurilor si bisnitarilor. Si pentru ca avem atâtia judecatori si democrati care n-au facut nimic atunci când era foarte greu, nu pot uita sfatul unui adevarat sfânt, Alexandr Soljenitîn, sfat valabil pentru toti cei din Est: „O, voi, urmasi ai nostri,  fiti cu bagare de seama atunci când îi judecati pe cei ce au trait în Rusia în acesti cumpliti saizeci de ani sovietici“. Textul acesta a fost scris în toamna lui 1978. Peste un timp, alungat din tara sa,  Soljenitîn spune urmatoarele: „Pâna la discursul rostit la Harvard credeam cu naivitate  ca traiesc într-o societate în care poti vorbi ce gândesti si nu trebuie sa o lingusesti. Se vede treaba ca si democratia asteapta sa o lingusesti. Atât timp cât spuneam în URSS <sa nu traim în minciuna> era bine, dar când spun în Statele Unite <sa nu traim în minciuna>, mi se raspunde: «Carabaneste-te de aici!»“. De unde  se vede ca adevarul nu este nicaieri un oaspete dorit. Ca marile puteri economice si propagandistice vând, înainte de toate, legende. Ceea ce am aflat si noi…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper