Dacii si Dacia în opera lui Vasile Parvan

Un articol de I. OPRISAN

Nu cunoastem gândurile intime ale lui Vasile Pârvan, dar din ceea ce a publicat si din confesiunile sale epistolare nu rezultã, pânã târziu, cã ar fi fost interesat direct de chestiunea dacicã, devenitã spre sfârsitul scurtei dar rodnicei sale vieti fundamentalã.
Dupã cum bine s-a relevat, primele lui articole si studii se referã la epoca medievalã si abordeazã, – cel putin în cele dintâi, scrise mai degrabã sub înrâurirea lui N. Iorga decât a lui D. Onciul –, problema continuitãtii românilor în spatiul lor etnic de formare: „Românii în cronica Notarului Anonim al regelui Bela” (1902), „Însemnãri de pe manuscrise vechi” (1903), „Alexandru Vodã si Bogdan Vodã” (1904), „Un vechi manuscris de limbã literarã româneascã (1639-1668)” (1904), „Relatiile lui Stefan cel Mare cu Ungaria” (1905) s.a.
Nu lipsesc nici deschiderile cãtre teoretizarea si îndrumarea cercetãrilor în domeniul istoriei: „Literatura istoricã” (1903), „Romane istorice cu subiecte nationale” (1903), „Adunãtori de izvoare, istorici si filologi” (1903), „Critica istoricã” (1903), „Rolul monografiilor în studiile istorice” (1904), „E nevoie la noi de o revistã istoricã?” (1906) s.a.
Din Germania, trimite, sub pseudonim (V. Andrei), ziarului „Vointa nationalã”, „schite de istorie socialã”, reportaje elevate, menite a stimula o eflorescentã culturalã similarã în tarã.
Studiile germane (1904-1909) îi schimbã radical preocupãrile spre epoca veche.
Dar, din câte ne-o dovedesc cele douã schite demonstrative de proiect „Câteva cuvinte cu privire la organizatia provinciei Dacia Traianã, cu prilejul unei cãrti noi asupra acestei cestiuni” (1906) si „Salsovia” (1906), fragment din niciodatã elaboratul studiu „Straja romanã la gurile Dunãrii” si implicit teza de doctorat „Die Nationalität der Kaufleute im römischen Kaiserreiche” (1909) precum si „Marcus Aurelius Verus Cesar si L. Aurelius Comodus” (1909), tânãrul savant era interesat în mod concret de istoria propriu-zisã a Imperiului Roman, si doar în mod virtual de istoria stãpânirii romane în Dacia.
De altfel si masivul volum „Contributii epigrafice la istoria crestinismului daco-roman” (1910) priveste tot epoca romanã a Daciei.
Aceeasi epocã e exploratã arheologic si pusã în evidentã în cadrul scrierilor ulterioare ale lui Vasile Pârvan: „Raportul d-lui V. Pârvan despre sarcofagul de la Hotãrani” (1911), „Cetatea Tropaeum” (1911), „Cetatea Ulmetum”, I, II1, II2, III (1911-1914), „Stiri nouã din Scythia Minor” (1913), „Stiri nouã din Dacia Malvensis” (1913), „Castrul de la Poiana si drumul roman din Moldova de Jos” (1913) s.a.
O schimbare sensibilã e observabilã în cadrul preocupãrilor savantului dupã 1914-1915, când, cuprins de entuziasmul descoperirii cetãtii Histria, el trece pe un plan secundar epoca romanã, concentrându-si atentia asupra vietii cetãtilor grecesti de la Marea Neagrã, începând din secolul al VII-lea î. de Chr.
Sãpãturile de la Ecrene din 1913, sunt urmate de cele de la Histria, Tomi, Calatis, oglindite în lucrãri precum: „Zidul cetãtii Tomi” (1915), „Raportul provizoriu al dsomnutlui V. Pârvan asupra primei campanii de sãpãturi de la Histria” (1915), s„Despre lucrãrile efectuate la Histria…”t (1915), s„Despre catacombele descoperite la Constanta”t (1915), „Histria”, IV (1916), „Gerusia din Calatis” (1920) etc.
În toate aceste volume, din anii 1906-1920, indiferent dacã în prim plan stau romanii sau grecii, dacii sunt priviti doar în trecere, ca rãzboinici (adversari ai celor douã culturi si civilizatii venite peste ei) sau în calitatea de cetãteni ai provinciei Scitia cea Micã (Dobrogea) – cuceritã în sec. I – si Dacia (cuceritã în sec. II).
Despre trecutul lor strãvechi, despre istoria, viata lor statalã, religia, credintele si obiceiurile, ce i se revelau, totusi, în cursul sãpãturilor, Vasile Pârvan nu vorbeste decât fugitiv. Încât, cercetãtorul interesat de istoria preromanã a dacilor, nu gãseste mai nimic edificator în studiile lui V. Pârvan de pânã la 1918-1920.
Realizarea Marii Uniri, prin care românii din toate provinciile etnice, acoperind aproximativ teritoriul vechii Dacii, se reunesc în hotarele aceluiasi stat, rãstoarnã prioritãtile savantului.
Înflãcãrat si el, ca toate marile figuri din perioada interbelicã, de împlinirea visului milenar – sãvârsit cu atâtea sacrificii –, Vasile Pârvan se dedicã de aici încolo aproape în exclusivitate cercetãrii si relevãrii vechimii noastre pe aceste locuri si a continuitãtii dacice, daco-romane si române în spatii încã mai largi decât cele în care i-a fost dat sã se constituie atât de târziu România Mare.
Schimbarea de program, înmuguritã doar ca o simplã aspiratie încã din 1915, la stãruintele prietenului si colaboratorului sãu cel mai apropiat, I. Andriesescu – pe care îl sprijinã în cercetãrile sale preistorice si la cursurile cãruia asistã orã de orã, de-a lungul unui an – se face resimtitã chiar din 1919, imediat dupã rãzboi, în cuvântarea festivã „Parentalia” tinutã la Academia Românã cu prilejul împlinirii a 1800 ani de la moartea împãratului Traian.
Desi evocarea Împãratului e turnatã în forme poematice de adevãrat epos cu inflexiuni de litanie, fiind mai degrabã o operã literarã decât un discurs academic, ea cuprinde sintetic mai toate opiniile fundamentale pe care savantul le va dezvolta în lucrãrile ulterioare.
„Parentalia” rãmâne, totusi, unicã prin unele idei, regãsibile si la B. P. Hasdeu, dar ridicate la înalte cote filosofice, menite a explica „miracolul” rezistentei noastre în timp.
Autorul credea, pe de o parte, cã tãria noastrã constã în tainica legãturã cu pãmântul, care ne-a primit mereu în aceleasi hotare trasate de Destin; iar pe de alta, în forta sufleteascã pe care au adus-o femeile dace în unirea cu bãrbatii romani. Hasdeu vorbea de sensibilitatea poeticã pe care mamele strãbune au strecurat-o în sufletul pruncilor nou-nãscuti dupã anul 106.
Dar lucrarea se impune mai ales ca un ce de sine stãtãtor prin relevarea misterului inexplicabil care face ca popoarele biruite sã supravietuiascã – nu o datã (cazul dacilor) popoarelor biruitoare – cu firea, calitãtile si geniul lor, pe aceleasi locuri, schimbând doar limba si numele; idee îmbrãtisatã din ce în ce mai frenetic de o amplã falangã de admiratori sau de persoane care nici nu stiu cã ea îi apartine lui V. Pârvan.
„Omul crede – reflecta V. Pârvan – cã pentru dânsul natura va înfrâna legile ei, le va da un alt curs, le va duce pe drumul pe care ni  s-a pãrut în slaba noastrã experientã cã ar putea fi mãcar accidental, mânate. Cãci aspectul material, palpabil, al întâmplãrilor omenesti acoperã sufletul faptelor, întocmai ca o mascã hâdã un suflet de înger si ascunde ochilor nostri – nedeprinsi a vedea pãtrunzãtor – esenta vietii senine, indiferente, obiective si unice, care pulseazã, neschimbatã de vointa umanã, dupã legile ei, cosmice.
Si marea înselare târãste indivizi si popoare în suferintã si moarte.
Un om loveste pe altul numai pentru a-si multumi mânia – dar, iatã, cel lovit moare si agresorul îsi risipeste propria viatã, fiind scos dintre oameni.
Un popor e învins de altul prin rãzboi, spre a nu mai creste, – si iatã, poporul învins se întinde peste întregul pãmânt prin darurile geniului sãu de naturã pacinicã. Decebal luptã sã facã un imperiu unitar traco-dacic si îsi gãseste moartea, distrugerea tãrii si pieirea întregii vieti politic nationale a poporului sãu. Traian distruge Dacia, spre a avea liniste la hotarul Dunãrii de Jos, si a pãstra romanismul din sudul râului – si, în loc de liniste, care nu tine, se naste un nou popor, care va trãi chiar când întreg romanismul oriental se va fi risipit în pulbere. Traian aduce colonisti nenumãrati, spre a face o tarã romanã, în limitele romane, – si în loc creste o tarã dacã, numai de limbã romanã, dar în hotarele dacice si cu sufletul dacic – aborigen – pânã în îndepãrtatii ei descendenti de astãzi”.
Experienta rãzboiului, din care tocmai iesise, îl determinã pe savant sã continue ideea tainei nepãtrunse a firii, care-l face pe cuceritor sã fie asimilat de cucerit, idee ce rãstoarnã sau nuanteazã o bunã parte a afirmatiilor sale anterioare, convins acum definitiv – ca si M. Sadoveanu – cã blândetea e mai puternicã decât forta: „Se poate cu sila schimba haina unui popor. I se poate impune de cuceritor limba, fãrã cunoasterea cãreia cuceritul nu-si poate nici cât de putin usura robia lui. Cuceritorul dã poruncile în limba lui, iar cuceritul trebuie sã le înteleagã, sã le împlineascã, sau sã moarã. Se poate schimba si numele poporului cucerit, cãci el nu mai e decât lucrul cuceritorului, – si pe pãmântul cucerit nu mai dicteazã si nu mai dã veste lumii despre cele ce sunt acolo, decât cuceritorul. Pentru lumea cea mare, cuceritul a murit. Dar nu pentru legile eterne ale firii. Asa precum toate masacrele nu pot fi destul de depline spre a desfiinta rasa supusã, ci ea se îndoaie ca otelul sub greutatea nãvãlitorului si apoi, încet-încet, se îndreaptã iarã, insinuându-se prin însãsi carnea celor nou veniti. Tot asa, cuceritorul, venit din tara lemnului si a mlastinilor friguroase, în veci nu va mai clãdi în lemn si nu se va mai îmbrãca în piei, în tara pietrei si a soarelui blând si senin. Si casa lui si masa lui si podoaba lui si, încet-încet, sufletul lui, se va da dupã cele ale cuceritului si cultura lui va fi potrivitã dupã cultura cuceritului, întâi mai slab, cã el va fi mai nepriceput si strein, apoi tot mai asemenea cu a cuceritului, doar ceva ceva schimbatã de firea lui deosebitã ca sânge si foc lãuntric – dar în cele mari ale ei, ea va fi ca dintru începutul vietii omenesti în acea parte a lumii, cultura tãrii, iar nu a omului”.
În perspectiva acestei idei precum si a legãturii tainice dintre neam si pãmânt sau a „insinuãrii” esentei sufletesti materne a poporului biruit împotriva vointei biruitorului în procesul etnogenezei – ce capãtã largi volute demonstrative – „Parentalia” nu ne mai apare decât în ultimã instantã ca un elogiu adus împãratului, ci mai mult ca un pretext de evocare, în perspectiva eroico-mitologicã, a zãmislirii poporului daco-roman si a asimilãrii în cele din urmã a învingãtorului care i-a impus, totusi, „pecetea” – „pecetea Romei”, cum se exprima N. Iorga.
„Apãrarea pãmântului dacic de regele Decebal si poporul sãu” – „imn de iubire cum rar au mai înãltat popoarele mosiei lor amenintate” – si „cucerirea pãmântului dacic de Împãratul roman si frângerea natiunii dace” – „suprema afirmare a geniului Romei în potrivirea, la firea si fãptura lui, a celor trei continente ce se ating împreunã la marea cea de Mijloc” constituie subiectul propriu-zis al cuvântãrii.
Chiar înfruntarea – ce implicã nu numai fortele umane, ci si pe cele divine, ca la Eminescu („Memento mori”) –, ia o turnurã originalã.
În lupta fãrã rezultate a divinitãtilor supreme – Jupiter Capitolinul si Zamolxe – spre a înclina „mai tare un talger, ca sã condamne la cãdere, rusine, moarte, talgerul cel mai usor”, intervine zeita Artemis-Bendis Diana, patroana Sarmizegetusei, capitala Daciei, oferind spre jertfã viata lui Decebal, pentru ca sufletul lui sã rãmânã în zid ca în legenda Mesterului Manole: „Ci Artemis-Bendis Diana îndreaptã ochii zeilor cãtre pãmântul de lupte si sânge. Fãpturã minunatã de cetate luceste în raza de soare. De munti pãdurosi i-s zidurile, de fluvii largi i-s santurile. „Aceasta-i cetatea credinciosilor mei. De vi-s dragã, vã cer ascultare. Din timpul când Gaia a creat cerul, muntii si marea, Moirele aspre au pus legãturã crudã: cã tot ce e viatã sã fie mereu cucerit prin moarte. Cetate de zei, ori cetate de oameni, zid al titanilor, ori zid de mâini muritoare, nu va trãi fãrã jertfa celei mai scumpe vieti zidite în piatrã de mesteri. Ci cel mai scump suflet al cetãtii mele de munti si de ape e sufletul regelui dacic, cumpãnit în balanta de aur. Pe veci sã trãiascã cetatea, cu sufletul lui prins în ziduri””.
Dacia însãsi – transfiguratã alegoric într-o divinitate sãlbaticã din stirpea Dianei – e pusã de autor sã-l urascã pe Romul, personificare a Romei, pentru ca, sub zâmbetul Afroditei cei doi sã schimbe dusmãnia în dragoste.
Contrazicându-se – de altfel ca pe tot parcursul laudatiei si mai larg în tot restul operei urmãtoare, – Vasile Pârvan dã sintezei daco-romane, din adoratie pentru Roma si Italia, alura de fapt exceptional, care sustine, dar si contrazice teoria: „Si fecioara, care te urâse cum nu te mai urâse încã nici om, nici zeu, te-a iubit cum nu te mai iubise nicio femeie. Ea se fãcu tu însuti si copiilor ei, ea singurã dintre femeile iubite de tine, le dãdu numele tãu. Si ei luptarã si murirã, din veac în veac, pãstrându-ti: numele tãu, chipul tãu, gândul tãu, glasul tãu, lumina ta, gloria ta”. Lipseste în enumeratie doar sufletul, care singur schimbã totul…
În orice caz, întâlnirea dintre cele douã popoare n-a fost defel atât de idilicã, chiar dupã trecerea rãzboaielor. Autorul însã o apoteozeazã, pentru ca din luminile rãsfrânte de cer asupra mãrii si a mãrii asupra cerului sã se multiplice simbolic si oglindirile reciproce între bãrbatul roman si femeia dacã:
„Asa s-au luminat mereu, în schimb continuu de frumusete de la unul la altul – considerã savantul, într-o viziune poetico-romanticã –, bãrbatul si femeia daco-romanã si, întru perpetuã mostenire, urmasii lor pânã astãzi”.
De la aspectul singular al relatiei daco-romane, ce face obiectul evocãrii academice, savantul revine în sferele generalizãrilor, întãrind enuntul privitor la misterul asimilãrii cuceritorului de cãtre cucerit si a reintrãrii acestuia în ritmul si stilul sãu de viatã anterior etnogenezei.
„Cum picãtura de fosfor aruncatã în bronzul topit îi schimbã toatã firea, fãcându-l mai tare, mai cald în strãlucire, mai rezistent – rosteste autorul relevând legitatea fenomenului – asa un singur fragment de rasã superioarã, tare, cu suflet cizelat de experienta milenarã, schimbã toatã firea poporului cu care se amestecã, fãcându-l în întregime superior felului lui de existentã antecedent alierii.
În nivelarea generalã a lumii vechi, prin aducerea ei la viatã de aceeasi unicã culoare romanã, fragmentul transcendental, de suflet elementar, caracteristic, individualist original, al fiecãrei natii indo-europene, trecute în romanism, a impus biruitor fiecãrui tinut al lumii romane felul specific de a cugeta si simti – în cele etern omenesti – al natiunii autohtone.
Fiecare popor trecut la romanism a apãrat apoi noua lui formã de viatã în felul sãu deosebit, cu strãvechile lui puteri preromane”.
Când vorbeste de popoare cucerite, care înving în cele din urmã pe cuceritori, dând nastere unor esente umane superioare fiecãruia în parte, V. Pârvan se referã de fapt la femeia: dacã, celtã, germanã, ilirã, hispanã etc.
„În alcãtuirea sufletului natiunilor prin topiri de suflete diverse spre a forma un aliaj nou, ca înfãtisare si ca putere, femeia e ca picãtura de fosfor aruncatã în bronzul topit.
Bãrbatul e înainte de orice, fiul femeii. Fiii oamenilor sunt aceea ce sunt femeile lor: discrete, credincioase, cu suflet adânc, supuse, devotate pânã la moarte, – sau: greoaie, brutale, senzuale, banale, locvace. Prin afânarea femeii se afâneazã rasa. Si femeile noastre au fost afânate de suferintã, rãbdare, credintã, muncã, tãcere, închinare. Si fiii tãrancelor au fost: suferitori, rãbdãtori, credinciosi, muncitori, tãcuti, închinati datoriei, dintru strãvechile timpuri si pânã în zilele de întemeiere a tãrii celei noi de azi.
La nasterea sufletului rasei biruitorilor de azi stã femeia dacã”.
„Spartan-traco-roman a fost sufletul, care, la alcãtuirea natiunii noastre, ne-a fost dãruit de femeia dacã”.
În pofida tuturor consideratiilor elogioase aduse cuceritorilor romani pe parcursul cuvântãrii si a afirmatiilor pluri-interpretabile, Vasile Pârvan nu se poate opri – înãltând imn de slavã femeii dace – sã nu reîntãreascã ideea cã, de fapt, biruitii au iesit în cele din urmã biruitori si cã în alchimia etnogenezei daco-romane, victoria apartine „aborigenilor”: „Pentru cã si-a crescut, pentru cã si-a cultivat, pentru cã si-a înnobilat asa fel femeia, pentru cã a creat prin milenara alegere si desãvârsire a timpului ei o astfel de femeie, dacul a dat firea lui noului popor, daco-roman. Nu în limbã, nu în obiceiuri, nu în forme materiale ale vietii a fost biruitor, ci în calitatea sufletului. Marea liniste, marea noblete suveranã, care peste romanizarea prin suflete diverse, venite de pretutindeni… ne-a pãstrat sublimi în aristocratica noastrã înãltare peste toti cei dimprejur, a fost darul primei femei dace, cãsãtorite cu primul roman asezat în Dacia, si a urmasilor ei cu suflet tare, daco-romanele”.
Lor, acestor femei strãbune, si revenirii la viata simplã, ruralã, eminamente dacã, considerã savantul cã-i datorãm persistenta si biruinta noastrã asupra potopului popoarelor migratoare: „Am trãit, Împãrate, de când ne-a lãsat Roma si pânã în ziua de astãzi, ca daci, în sate, iar nu ca romani, în orase. Rezistând în Dacia, împotriva tuturor veneticilor, reîntinzându-ne peste tot tinutul dacic, dãinuind în simplicitatea, vitejia si nefericirea tãranilor daci, – de abia azi, dupã optsprezece veacuri, ne putem iarã gândi cã suntem si romani. Deabia astãzi legionarii tãi, s-au putut întoarce iarã, biruitori, la Apulum, la Napoca, la Porolissum, la Sarmizegetusa. Dupã optsprezece veacuri, valul nãvãlirii nordice a fost biruit. Din nou stau strajã la Rin si în muntii dacici soldatii cu coif roman”.
Crezul lui B. P. Hasdeu – ostracizat pentru cã afirma persistenta dacã, într-o perioadã de acut latinism – biruia, în sfârsit, de la tribuna Academiei Române.
Am stãruit poate mai îndelung decât trebuia, întrucât, dupã opinia noastrã, „Parentalia” e un program al savantului pentru etapa urmãtoare de creatie, si chiar un program al dacismului în genere, din punct de vedere istoric si al reflexului lui literar, autohtonismul, îmbrãtisat în principal de gruparea de la „Gândirea” si continuat ca un puternic filon cultural pânã astãzi.
Evident, în afara ideilor prezentate, în cele de mai sus, Vasile Pârvan infuza în cadrul laudatiei sale si alte importante reflectii, care se regãsesc, partial, si în operele anterioare, dar mai ales în cele de dupã 1920.
Unele sunt implicate opiniilor cu caracter teoretizant, precum continuitatea, statornicia si vitejia strãmosilor nostri, în apãrarea teritoriului ocupat din timpuri imemoriale sau înãltarea lor treptatã spre luminile civilizatiei, pe care o rãspândeau asupra celor din jur .
Dar, uneori, autorul tine s-o exprime si explicit, precum în pasajul urmãtor: „Din timpuri uitate de amintirea muritorilor, trãiau dacii pe pãmântul acesta, îmbrãtisat de cele trei ape sDunãrea, Nistrul si Tisat, cu marea cetate clãditã de zei în mijlocul tãrii, cu munti de patru pãrti. Ei nu erau o biatã natie rãtãcitoare, ca vecinii germani ori sarmati. Ei nu erau o natie barbarã, ca nenumãratii locuitori ai Nordului mlãstinos, sãrac si friguros. Ei erau statornici, orânduiti, luminati, în strãvechi legãturi cu civilizatia elenã, – cu cea mai avântatã credintã idealistã în nemurire, pe care au gândit-o oamenii –, cu traditie milenarã în cele ale vietii de societate ori de stat, – cu nume glorios în lupta de libertate fatã de toti cei puternici din jur, – cu incomparabila epopee de unitate nationalã biruitoare a regelui erou Burebista, îndãrãtul lor”.
Sunt, desigur, adevãruri istorice, dar si aureolãri idealizante pretabile într-o laudatie cu caracter literar a Împãratului comemorat, pentru ca Romei sã i se opunã un adversar cum nu mai avusese pânã atunci.
Mai ales înãltarea dacilor – bazat pe putinele si discutabilele relatãri istorice – pe cea mai înaltã treaptã de spiritualitate în ce priveste credinta în nemurire, a apãrut chiar în contemporaneitate, si cu atât mai mult dupã aceea, ca o îngrosare excesivã, dacã nu chiar o deformare a realitãtii. (A se vedea interventiile lui Lucian Blaga, Serban Cioculescu etc.)
Consecvent însã gândului sãu despre idealismul religios dac, Vasile Pârvan stãruie pe parcursul discursului asupra profundei credinte în nemurire a strãmosilor nostri.
„Dacii – scria el, înfãtisând entuziasmul rãzboinicilor autohtoni înaintea luptelor cu romanii – nu cunosteau frica de moarte, o doreau, alergau dupã dânsa si, pe portile ei întunecate, ei socoteau cã intrã, nu în eterna nefiintã, ci în eterna viatã cu zeii”.
Cu aceeasi încredere în „marea trecere”, ca pas spre nemurire, participau – în viziunea autorului – si „cei puternici ai Dacici” la „mãretul banchet funerar” încheiat cu sinuciderea prin otrãvire, dupã rãzboi: „Ci ei sorbeau, liberi, în tarã încã liberã, unirea lor liberã cu moartea. În triumfuri romane, grumazul lor nu puteau sã si-l plece”.
Si pentru cã am atins problema idealizãrii, a transmiterii asupra dacilor a unor aspiratii personale ale autorului, criticii sãi nu trebuiau sã astepte pânã la aparitia „Geticii”. Ele se vãd pregnant încã de aici, pentru cã savantul nu le „mascheazã” în dosul demonstratiilor stiintifice, ci le afirmã direct, cu o singurã exceptie.
Plin de nãduf din cauza dezbinãrilor de toate felurile, ce s-au accentuat tot mai mult cu trecerea timpului, V. Pârvan nu se poate opri, într-o frazã de elogiere a calitãtilor dacilor, sã nu rãbufneascã, înfierând una dintre racilele noastre a tuturora:
„Trecutul strãlucit, de aproape douã veacuri înainte, lumina acum si calea regelui Decebal. Nu puterea, ci unirea, lipsea întotdeauna marelui neam dacic. Ca principii macedoneni, gelosi de libertatea lor localã, principii daci ai multor tãri dace dintre cele trei râuri sNistrul, Tisa, Dunãreat îsi asteptau pe Philippos si pe Alexandros al lor, care, cu mânã de fier, sã-i tie uniti întru marea luptã a aceleiasi patrii. Si Decebal era acum ca Filip. Ci soarta n-a voit ca sã-i urmeze un Alexandru”.
Sã nu uitãm însã caracterul discursului!
Autorul avea nevoie de îngrosãri nu numai din motive stilistico-literare, ci si morale!
Dorind sã clãdeascã – precum marea majoritate a intelectualilor iesiti din rãzboi – o tarã nouã si un om nou, pe mãsura posibilitãtilor extraordinare pe care le întrevedea în patria întregitã în limitele spatiului etnic national visat dintotdeauna, Vasile Pârvan oferea contemporanilor sãi, prin viata exemplarã a dacilor, un model demn de urmat, un model, care – nu numai dupã el – era încã viu în lumea satelor traditionale românesti.
„Bâlciului vanitãtilor” – cum numea într-un alt discurs academic1 „viata socialã” – îi opunea imaginea seninã, inteligentã, demnã, plinã de virtuti a dacului în stare sã se jertfeascã în orice clipã pentru Patrie, si mai ales a femeii dace, dãruitã de Destin cu toate calitãtile.
Nu vãd în aceasta nicio abandonare a obiectivitãtii si scrupulozitãtii. Nu o lucrare stiintificã era „Parentalia”. Despre celelalte la vremea lor. (va urma)

1 În s„Cuvânt de rãspuns la receptia lui Dimitrie Gusti în corpul academic”t: „Din înãltimea plinã de praf, a cerului de pânzã si frânghii al circului, maimutele privesc cu un dispret vertical la muritorii care le suportã cu rãbdare cojile de nuci si alte proiectile ale criticii lor nervoase ori speriate. Si multi din copiii de jos se uitã cu admiratie si gelozie la mlãdioasele bestiole care, atârnate de coadã, prin elegante balansãri si dibace salturi, îsi schimbã mereu: punctul de vedere, orizontul si specialitatea… Dumneavoastrã, scumpe coleg, care tocmai aveti ca preocupare capitalã studiul bâlciului vanitãtilor, numit cu termeni academici „viata socialã”, veti recunoaste cã elegantele acrobatii ale maimutelor din circurile marelui bâlci sunt, în bunã parte, singurul simbol în care putem cuprinde activitatea publicã a contemporanilor nostri” (Vasile Pârvan, „Scrieri”, text stabilit, studiu introductiv si note de Alexandru Zub, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1981, p. 267).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper