Clanul Butoane

Un articol de SERGIU ANDON

Oamenii inteligenti si cultivati au reactionat opac la aflarea poreclei criminalului din Giurgiu. Pentru unii, Giurgiu însemna orasul umanitaristului rafinat Tudor Vianu, cel care considera abuziv sa recenzeze scrieri înca neintrate în istorie; prefera exegeza clasicilor. Pentru altii, idealisti ai dreptatii, Giurgiu însemna resedinta în care si-a zidit viata Constantin Barbilian, arhetipul „judecatorului dintr-o bucata“ dupa caracterizarea facuta de ilustrul sau fiu, Dan Barbilian, el însusi „profesor dintr-o bucata“.
Daca Ion Barbu, ca pseudonim al poetului Barbilian, are noima, faptul ca giurgiuveanul cel mai celebru al acestor zile, cel care l-a rapus pe baschetbalistul american, aducând F.B.I.-ul la noi, îsi zice „Butoane“, pare bizar. Cum se poate mândri cu pluralul unui substantiv comun de genul neutru un barbat periculos ?
Tiganii au manifestat întotdeauna predilectie pentru nume frumoase sau epatante. (Prefer termenul înnobilat prin creatia lui Ion Budai-Deleanu, Mircea Eliade, Theodor Aman, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Doga, cu corespondent în mai toate limbile ce respecta exotismul acestei etnii, decât moftul elaborat de ipocrizia politicii). Cu simtul lor muzical si cu ambitia iesirii din anonimatul istoric si social, tiganii îsi boteaza copiii cu sclipiciuri lexicale ce le flutura pe la ureche, preluându-le cu dezinvoltura cu care iau rufele ce flutura pe o frânghie. Dar prenumele înscrise la starea civila nu-i mai satisfac. Starea civila, fiind o institutie, stârneste repulsie acelor oameni liberi. Mult mai atractive sunt poreclele care exprima comportamentul, ideile si idealurile fiecaruia. Ele au evoluat în pas cu vremea si cu emanciparea. Mai aproape de slobozenie, Ion Budai-Deleanu îi numea Aordel, Corcodel, Susavel, Parpanghel sau Parnavel. Acum, în perioada globalizarii si a repetatelor crize constitutionale, bastanul bastanilor îsi zice Mondialu’, taindu-i pe cei autoproclamati Rege sau Împarat.
Dar „Butoane“?
Cu  „Butoane“ e altceva. Numele lui se înscrie pe linia schimbului de influente spirituale care s-au produs întotdeauna între cultura acestei etnii agere, inventive, nonconformiste si cultura populatiei majoritare. Schimbul a fost mai intens decât în alte spatii geografice datorita firii mai permisive a majoritarilor, dar si pentru ca acele „aspecte tribale tipice“ pe care
G. Calinescu le depista în „Tiganiada“ ca poem etnologic („fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de harmalaie si orbeasca înfuriere“, am adauga vulgaritatea) nu sunt deloc straine comunitatii autohtone cel putin urbane.
Acest schimb cultural a început sa capete, în perioada finala a regimului totalitar, sens unic. Dupa ce numerosi minoritari si-au pierdut identitatea, atrasi de carierele în care regimul a avut nevoie de oameni noi si fara prejudecati educationale, cei ramasi la margine de sate si orase ori chiar în satre, au scos la iveala flacara nonconformismului. Fronda lor enerva, dar si placea. Importanta absorbtie lexicala, între care termeni pentru notiuni curente – „misto“, „bafta“, „bisnita“ – dovedeste ispita ce zacea în majoritatea placida. Prezenta masiva a viitorilor rromi pe strazile Timisoarei sau ale Bucurestilor în decembrie ’89 se explica nu numai, sau nu în primul rând, prin motivatia ciordelii, ci si prin exercitiul deja cunoscut al înfruntarii autoritatilor. Tot mai numeroasele fapte de ultraj culminasera cu incendierea unui militian într-o florarie din Piata Unirii, înca înainte de demolarea vechilor Hale. Chiar si darâmarea bisericii Sfânta Vineri a fost însotita de protestele minoritarilor si nu ale ortodocsilor români.
Sensul unic al influentei spirituale s-a accentuat în anomia începutului tranzitiei, în vidul de modele autentice. „Sa moara mama“ a luat locul cuvântului de onoare, iar înjuratura care-l exasperase pe neamtul imigrat în vremea lui Voda Carol e înlocuita cu mult mai vârtoasa invocare a organului genital barbatesc. Ocupatii noi si extrem de profitabile – drogurile, camata, cersetoria, jaful de fier vechi, prapadul padurilor – au convins mai mult decât investitiile.
Miraculoasa prosperitate a facut cu ochiul si functionarilor de tot felul. Eliberati de teroarea egalitarismului si a pierderii slujbei, acestia    si-au transformat functiile si institutiile în centre de profit. Democratia însasi a devenit cea mai mare vaca violeta, o super-Milka. Orice valoare sau relatie sociala convinge în masura în care se conecteaza la o sursa de capatuiala.
Poate ca  „Butoane“ nu e ucigas înnascut. Dur îl fac regulile succesului într-o lume în cadere. El se misca bine în stagnare. În primul rând a înteles ca trebuie sa-i aservesti pe cei care se afla „la butoane“. Filosofie simpla dar rezistenta ca radacina de hrean, pe care se chinuie s-o scoata din tarini confratii lui mai sarmani. Omul de succes si-a încastrat renumele pâna si pe placutele automobilului: „GR – 58 – BUT“. Ca sa se stie. Ca sa nu-i stea nimeni în cale.
Baschetbalistul n-a fost destul de iute sa se dea la o parte. A adus în schimb urbea în atentia lumii. Cât nu reusisera nici Tudor Vianu, nici
C. Barbilian. În fata judecatorului de acum un secol pierduse un proces însusi Ministrul Justitiei, Toma Stelian. Ministrului nu i-a dat prin minte sa propuna o ordonanta de urgenta ca sa suspende hotarârea judecatorului. A tras cu totul alta concluzie – „Acesta da, magistrat!“ Si  l-a avansat Prim-presedinte al Tribunalului Vlasca.
Lumea a evoluat, interferentele culturale si-au pus amprenta. La sfârsit au aparut butoanele. Si degetele care apasa pe ele. Si pumnul în care se strâng degetele care butoneaza. Palindu-l chiar si pe un american, daca face gât.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper