Calatorului ii sade bine cu drumul

Un articol de C. STANESCU

In luna aprilie a anului 2011, ajuns la Iasi cu ocazia inaugurarii unei librarii Humanitas, filozoful Gabriel Liiceanu a lansat marea provocare: „Iasul nu are sanse reale si nici argumente pentru a deveni Capitala Culturala Europeana“! „Cronica veche“ raspunde provocarii printr-o ancheta: „Iasi – capitala culturala europeana?“ Subtilitatea provocarii consta, dupa mine, in efectul ei secundar: raspunsurile la aceasta provocare nu au niciun rol, dar absolut niciunul!, in actiunea de transformare a stravechiului oras de pe coline in „capitala europeana“. Exponentiale, aceste raspunsuri ramân, in schimb, interesante pentru ca definesc profiluri si mentalitati actuale cu o circulatie si pondere considerabile in „clasa“ ori elita intelectuala româneasca de azi. Astfel, pâna sa vedem daca aspiratia batrânului oras de a fi capitala culturala europeana e realista, putem citi in raspunsuri câteva mentalitati si portrete ale elitei intelectuale. E, bunaoara, portretul intelectualului idealist, utopic si melancolic ilustrat de George Banu, un nostalgic al „capitalelor inimii“: „Nu e o lege stricta, evident, dar ceea ce revine constant este relatia poetica, chiar mitica, pe care un popor o intretine cu vechile capitale. Ele cristalizeaza un imaginar, evoca o glorie pierduta, suscita o nostalgie. La Kyoto si nu la Tokyo regasim Japonia visurilor noastre, a lui Mishima si Kawabata, la Cracovia s-au depus lacrimile romantismului polonez si mormintele regilor reuniti in celebra catedrala Vavel. Doua secole, Moscova si nu Petersburgul, instalat autoritar centru al Rusiei de catre Petru a cristalizat spiritul natiuni… Iasul apartine aceleiasi galaxii, oras unic, incarcat de amintiri si evocator de lumi. Veche capitala a Moldovei care nu si-a pierdut puterea de seductie sentimentala, oras al unei memorii nestinse, el se inscrie intr-o constelatie nobila, aceea a capitalelor inimii“. Este mentalitatea unui visator, a unui intelectual idealist incurabil: un Don Quijote in lupta cu morile de vânt pentru reactualizarea unui ideal cavaleresc intr-o Spanie „decazuta“ inspre modernitate si modernism. La antipod, avem mentalitatea edilitar-gospodareasca a unui ardelean temeinic si intreprinzator, in traditia Marei lui Ioan Slavici: „Ar fi de evaluat asadar – spune in raspunsul sau Mircea Morariu – existenta ori inexistenta unui motor, respectiv a unui compartiment de viata culturala care sa fi iesit proeminent in evidenta. In jurul caruia sa se coaguleze un concept care sa ingaduie ramificatii si dezvoltari“. Criticul de teatru oradean da Sibiul ca exemplu de eficienta a unui „motor“ care sa traga dupa sine functionarea unor modele compatibile cu o „capitala europeana“. E de observat ca survine aici si o substructura mentala de format nemtesc in raspunsul la „provocarea“ lansata de filozoful bucurestean. O mentalitate activista desi traversata de nostalgii iremediabile, ilustreaza in raspunsul sau regizoarea Anca Ovanez, din Franta. Dupa ce constata cu un soi de „patriotism local“ similitudini intre locuri si monumente iesene cu altele din marile capitale ale lumii (inclusiv seductia exercitata de Manastirea Trei Ierarhi de la 1637 asupra unor americani care ar fi vrut, pe vremea lui Ceausescu, s-o cumpere si, demontând-o piatra cu piatra, s-o duca dincolo de ocean, in Texas sau Arizona!), Anca Ovanez spune: „Insa, prin Iasi treci, dar nu ramâi. Exista «inconvenientul de a te fi nascut» la Iasi. Cred ca defectul iesenilor este faptul ca-si asuma complexul «esecului istoric» al orasului. Trebuie iesit din acest cerc vicios: umilinta in fata arogantei snobismului si al limbii de lemn, comunista si postcomunista. Sa ne câstigam libertatea interioara de a accepta sa fim ceea ce suntem, fara complexe de inferioritate, fara aere de superioritate si fara platire de polite. Iasul nu este un oras fantoma, nu este o cetate imaginara, ci – noteaza cu optimism regizoarea franceza – un oras viu, cu potential“. In fine, portretul unui antiutopist animat de spirit caragelian, caustic si zeflemist, se contureaza din raspunsul unui iesean cu ochi europeni: Liviu Antonesei. El constata mai intâi vânzoleala iscata de „o vorba scapata de sub control a dlui Liiceanu in vizita la Iasi“: daca ar fi fost sa raspunda efectelor asupra protipendadei in urma acestei „vizite“ la Iasi, s-ar fi lasat pagubas. E impins sa abordeze delicatul subiect cu „capitala europeana“ de videoclipurile publicitare ale dnei Elena Udrea si efectele lor asupra turistilor straini: „Ce efect poate avea o astfel de publicitate difuzata in tara asupra turistilor straini,  e o intrebare care ar putea fi pusa. N-o mai pun, pentru ca stiu ca la anul avem alegeri locale si parlamentare si, dupa obiceiul locului, partidul de la putere a dat drumul robinetului banilor de la buget pentru cumpararea presei“. Cu ochiul ciclopic al unui Caragiale, scriitorul iesean scotoceste urbea natala ca sa-i descopere si dezvaluie neajunsurile edilitare si urbanistice care nu o pot face ditamai „capitala europeana“ cel putin acum: „Prin urmare, inainte de a ne intreba daca Iasul mai este Capiala Culturala a României si daca poate deveni Capitala Culturala Europeana, eu cred ca trebuie sa ne intrebam daca putem transforma acest mare sat intr-un oras dupa standardele curente in lume. Acest lucru, de altfel, ne este in primul rând noua necesar. Iar daca asta se va intâmpla cândva, ne vom putea pune si intrebari din acestea mai pline de orgoliu!“ Asadar, „capitala a inimii“ sub ochii unui nostalgic si idealist, prezumtiv oras „capitala europeana“ tras de un „motor“ deocamdata inexistent sub privirea gospodareasca a unui ardelean, redobândirea „libertatii interioare“ scutita de complexe de inferioritate si superioritate ori „citadinizarea“ marelui sat, dupa standarde curente in lume – problema Iasului capitala culturala europeana nu-i altceva in momentul de fata decât un precipitat al mentalitatilor pe care le poate dezvalui in rândul elitei, al unor figuri proeminente din lumea culturala româneasca de azi. Ancheta „Cronicii vechi“ are acest merit ce trebuie subliniat. In subtextul raspunsurilor staruie totusi cu un sfert de voce si o constanta cu privire la posibilitatea ca verdictul negativ al „provocatorului“ de la Bucuresti sa poata fi, cândva, rasturnat si infirmat: prin conexarea vechii capitale culturale a României la noile standarde si irigarea autohtonismului cu o infuzie de surse ori resurse straine, pe care marile renasteri culturale cunoscute pâna acum in istorie au indeplinit-o. Cel mai ilustru exemplu ar fi chiar renasterea italiana, a acelui Râm de la care cu totii ne tragem, cum spunem cu o mândrie straveche, nepotolita si adesea rau inteleasa. Altminteri, inconvenientul principal, buturuga din calea dobândirii statutului râvnit („capitala culturala europeana“) pare sa constea chiar in principala, impovaratoarea si strivitoarea calitate a Iasului: stralucitul sau trecut cultural si orgoliul provincial pe care el l-a cimentat, ori, cum spune filozoful care a provocat ancheta, „incremenirea in proiect“. Dupa ecloziunea ilustrata istoric in momentele faste ce ridica la cote inalte vizibilitatea unei culturi si comunitati, pot urma, in general, doua ipostaze: o lunga decadenta fastuoasa si iremediabila traita cu demnitate, ori o pura decadere pe care vanitatile si orgoliile oarbe o pot face si mai nesuferita. Ca oamenii, orasele si cultura lor trebuie sa invete a-si purta cu demnitate batrânetea. Oricâte tentative de „renastere“ fortata si autarhica si orice incercari de a-si repeta vârstele tineretii glorioase par pândite de mari riscuri, intre care ridicolul nu-i cel din urma. Ar mai exista o forma de supravietuire, muzeala, a unui vechi si ilustru oras dupa un model latino-american. Sub semnatura lui Mihai Zamfir, citim in „România literara“ „povestea“ unuia din cele mai vechi orase ale Braziliei: orasul Mariana, cea dintâi capitala a statului Minas Gerais, statul brazilian cu cele mai multe si mai pretioase monumente de secol XVIII. „Daca turistul curios – noteaza Mihai Zamfir – tine cu tot dinadinsul sa afle cum arata astazi capitala celei mai bogate (cândva!) regiuni braziliene si se incumeta sa strabata cei peste o suta de kilometri de la Belo Horizonte la mitica Mariana, surpriza lui va fi de proportii. Dupa ce, pe tot drumul, a citit pancarte cu inscriptii de tipul «Aici s-a nascut Minas Gerais», «Cea mai veche capitala din interiorul Braziliei», el ajunge in fine la Mariana, aflata la intretaierea unor dealuri inalte si impadurite. Realizeaza insa cu greu ca ar fi intrat intr-un oras istoric: masina strabate stradute nu prea largi, marginite de depozite, ateliere, magazine saracacioase, spatii goale pe care nimeni n-are intentia sa construiasca ceva“. Calatorului i se pare ca a gresit drumul si s-a ratacit. „Vechea capitala“ refuza sa-si faca simtita prezenta: prezentul o ignora, nimic nu o semnaleaza si nicio pancarta nu mai indruma pasul turistului. Pâna când acest turist vede „o strada in panta care urca fara sa se stie bine unde“. La capatul acelei strazi spre necunoscut, din orasul ce-si ignora comoara din cuprinsul sau, turistul „se trezeste in cu totul alt loc: doua biserici baroce de secol XVIII si un palat din aceeasi epoca formeaza patratul a carui ultima latura o inchide lunga strada. Piata nu e mare; in centrul ei un stâlp elegant de piatra urcat pe un postament sculptat; bisericile, de aceeasi inaltime, sunt doua minuni, iar palatul cu doua etaje, care a fost cândva al Guvernatorului pastreaza proportiile nobile ale bisericilor. Albul si galbenul lor stau alaturi cu verdele oliv al resedintei civile; coloana cu torsada din centrul pietei aminteste originea portugheza a decorului pe care il admiram.
Spatiul e pustiu, lumina amiezii cade direct, alungând toate umbrele. Pare decor de teatru pentru o piesa din acelasi secol“. Insolita, stranie si neasteptata, pare, in fine, o fantastica schita de decor picata din Luna in mijlocul mizeriilor din jur. Vechea capitala Mariana rasufla cu respiratia secolului XVIII intr-un alt secol, agitat si mizer, secol ce o ignora – spre linistea ei si bucuria turistului neprevenit. Un muzeu in aer liber, o „conserva“ de trecut suficient siesi, autarhica si nepasatoare fata de prezentul care totusi o sustine: „Era oare nevoie – se intreaba autorul – sa se construiasca nesfârsite mizerii in jur pentru ca micul fragment din Mariana ajuns pâna la noi sa supravietuiasca? Probabil ca da. La conservarea Marianei autentice (piata izolata, câteva stradute in jur, dispuse in panta si aproape toate ruinate) contribuie mii de oameni preocupati doar de grijile lor zilnice. Semnificatia monumentului ramâne intreaga doar pentru cei care vin de departe, urmarind o himera in care prea putini mai cred“. Ipoteza orasului invizibil din oras, „straveche capitala“ cu ruinele conservate in spirt poate fi luata in seama pentru destinul oraselor cu trecut strivitor, cum e si Iasul nostru. Un trecut care atârna prea greu in „depozitul“ orasului ca el sa mai poata fi sustinut si actualizat: semnificatia monumentului ramâne intreaga doar pentru cei care vin de departe, urmarind o himera in care prea putini mai cred. Ca sa ajunga la „himerele“ din trecutul Iasului, scria in Cronica veche Liviu Antonesei, „turistul strain pe meleagurile noastre da peste santiere de reconditionare care nu mai ajung la liman, de cladirile coscovite din Piata Unirii, de strazile desfundate. Un amic, nu strain, ci din Timisoara, isi facea cruce pe când strabatea strazile din cartierul meu, Alexandru cel Bun, pâna la Ciric si a respirat usurat ca am ajuns intregi acolo“. „Acolo“ era probabil bojdeuca lui Creanga din capitala culturala a României: o himera si ea, in care prea putini si doar cei care vin de departe mai cred. E de banuit ca ritmul impetuos in care avansam, viitorul oraselor cu mare trecut e din ce in ce mai fantomatic si mai invizibil. In România, calatorului ii sade bine cu drumul care nu duce nicaieri. Sau, mai stii?, poate duce acest drum in padurile noastre dintr-o minunata parodie a carturarului ludic Stefan Cazimir, despre care scrie un mic eseu memorabil criticul Gabriel Dimisianu in România literara: „Mai sunt ursi prin padurile noastre,/ sunt jderi si mistreti si sunt cerbi minunati -/ dar eu am vazut ce n-a vazut nimeni:/ un leu am vazut in Muntii Carpati“.

P.S. N-am niciun temei sa ma indoiesc de competenta dlui Vasile Sebastian Dâncu in materie de sondaje publice si sociologie aplicata. Dimpotriva. Un articol al d-sale, doldora de observatii, sugestii si idei m-a pus pe gânduri. Reactionez in consecinta, ca un simplu cetatean, intr-un context si climat in care mi se pare ca dreptul la cuvânt e printre foarte putinele drepturi ce par sa mai ramâna inca inalienabile. Pâna ce „votul cenzitar“ va pune capat si acestui drept, pentru care, de la Inchizitie si pâna la Cenzura, au cazut (arsi, spânzurati, strangulati, impuscati) atâtia oameni, din elite si din poporul de rând. Cu privire la „comasarea“ alegerilor n-am ce zice, nu ma pricep si, in limitele logicii si ale bunului simt, consideratiile dlui Dâncu ii par si unui analfabet ca subsemnatul pline de pertinenta. As face, in treacat, doar observatia ca „stilul cel mai lautaresc, stilul heirupist“ este, totusi, incongruent si incompatibil cu „mioritic“; din contra, stilul „mioritic“, conservat in celebra balada de care atâta se abuzeaza in vorbirea si scrisul de toate zilele, este la antipodul celui „heirupist“, consacrat de brigadierii de la Salva-Viseu si Agnita-Botorca. Dar sa trecem. Votul cenzitar?! Reputatul sociolog invie din morti stafia unui concept care, pe la inceputul anilor ’90, a fost fluturat sub ochii opiniei publice de dl Horia Roman Patapievici: tânarul fizician si filozof care in acea epoca tulbure suferise nu mai stiu ce deranjament din pricina unui celebru la vremea lui „capitan Soare“. E perfect adevarat si totodata trist ca o mare masa de oameni „simpli“, poate ca majoritatea, „sunt pusi sa voteze la comanda“, dând astfel „un vot toxic pentru democratie“. „Pâna la urma – mai spune dl. Dâncu, riscând sa-si ridice in cap „pudibonderia democratista“ cu o  aluzie la votul cenzitar – sa fim sinceri, indiferent daca ne declaram de stânga sau de dreapta, putem sa recunoastem: elitele, adica cei putini, sunt cele care schimba lumea si aduc progresul, nu marea masa a oamenilor, chiar daca putem accepta utopia ca ei sunt buni si cinstiti“. Intr-adevar, nu avem de ce sa nu recunoastem, este indubitabil ca elitele, adica cei putini, schimba lumea si aduc progresul, dar e la fel de adevarat ca „prostii“ sunt cei care o duc pe umeri. Cu toata toxicitatea lui indusa democratiei, votul universal n-are alternativa, iar acela „cenzitar“ trebuie sortit sa ramâna doar in arhivele democratiei: alternativa la votul universal nu e votul cenzitar, ci, asa cum lasa sa se inteleaga si reputatul sociolog, dictatura Omului providential. Omul care scade costul alegerilor si ieftineste, pâna la disparitie, democratia. Doar ca cei „prosti, dar multi“ vor plati cel mai scump aceasta ieftinire. Aici e si granita, subtire dar seculara, intre „dreapta“ si „stânga“…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper