Apocalipsa à la Manasia

Un articol de ALEX GOLDIS

Stefan Manasia, „Motocicleta de lemn“, Editura Charmides, 2011, 110 p.

 

In doar câtiva ani, Stefan Manasia a devenit una dintre cele mai importante figuri ale poeziei noastre de azi. Si nu ma refer aici doar la activitatea lui poetica propriu-zisa (daca lasam la o parte plachetele underground, autorul a publicat deja trei volume), ci si la prezenta pregnanta in spatiul public(istic). Pe de o parte pentru ca, in calitate de redactor al revistei clujene „Tribuna“, cam imbatrânita si inerta in ultima vreme, Manasia s-a straduit sa aduca in paginile ei cele mai valoroase nume ale tinerei generatii, de la critici pâna la colegi poeti. Pe de alta parte, autorul „Amazon“-ului e si initiatorul discret, dar tenace, al celor mai importante cenacluri si cluburi de lectura din Clujul ultimilor ani. Multi scriitori de generatie noua din toata tara, cu sau fara carti publicate, au trecut deja prin „cafeneaua literara“ a lui Stefan Manasia, „Nepotul lui Thoreau“. Mai degraba taciturn si zgârcit in comentarii, fara „stofa“ de animator cultural si lipsit de ambitiile creatorului de directie, poetul a reusit in schimb sa creeze o atmosfera de discutie boema si relaxata, receptiva fata de tendintele cele mai diverse. Alaturi de clubul de lectura bucurestean – ceva mai academic – condus de Claudiu Komartin, „Nepotul lui Thoreau“ poate fi considerat deja o mica institutie a literaturii tinere (si nu numai).
Un maidan interior
„Amazon si alte poeme“ (2003), dar si „Cartea micilor invazii“ (2008), consacrau o sensibilitate poetica originala in interiorul asa-zis-ului douamiism. Il individualiza, in primul rând, pe Stefan Manasia un ermetism al expresiei care nu mergea insa deloc contra curentului autenticist in favoarea vreunui soi de cult livresc. Daca isi „ascutea“ indelung imaginile, asa cum marturiseste oblic in „Ostroveni. Viata si contactele“, era pentru ca poetul fora in adâncime. Nu trebuie sa ne induca in eroare mitologia geografica a poeziei lui Manasia: Amazonul de cartier sau Ostrovenii sunt spatii „exterioare“ doar in masura in care reusesc sa configureze un maidan interior disputat de pulsiuni secrete, spaime subliminale, dar si de revelatii luminoase. Aici atingem de fapt a doua trasatura specifica lui Manasia in interiorul generatiei: cartarescianismul. Incepând cu Marius Ianus, cel mai infidel ucenic al autorului „Levantului“, mai toata poezia noua a crescut – programatic sau nu – pe ruinele cartarescianismului. In schimb, Ion Pop are dreptate sa observe in „Echinox. Vocile poeziei“ (2008) ca o parte din imaginarul lui Cartarescu se poate intrevedea in negativul „Amazonului“, mai ales in mitologizarea si spiritualizarea periferiei. Ambii fac, astfel, dintr-o banala plimbare printre blocuri sau cladiri parasite un adevarat act de frenologie, de vreme ce harta acestor locuri pare sa traseze carari uitate ale propriei cutii craniene. Ceva din flora salbatic-misterioasa a cartierului cartarescian, patronat din umbra de figura Mendebilului, planeaza asupra imaginilor copilariei din Ostroveni.
E meritul intreg al lui Stefan Manasia, insa, de a fi descoperit o „vegetatie“ poetica noua cu totul in amestecul, sub mii de forme, a naturalului cu anorganicul sau cu deseul post-industrial. Cutiile de containere, reziduurile de tot soiul, canalele poluate, micile râuri infestate, alcatuiesc toate mediul predilect al observatiilor si revelatiilor lui Stefan Manasia. Departe de a reprezenta o metarie inerta, un lest al lantului trofic industrial, poetul descopera modalitatile prin care aceste flori anorganice iesite din circuitul strict utilitar prind viata, pastrându-si in acelasi timp intacte atât inocenta, cât si salbaticia. Ceea ce a si facut ca activitatea poetica a lui Manasia sa fie privita ca o pledoarie indirecta, subtila, pentru reautentificarea marginalului si a restului. Ultimul volum al poetului, „Motocicleta de lemn“, nu face decât sa reconfirme aceasta viziune. N-are dreptate Radu Vancu sa proclame „reinventarea“ lui Stefan Manasia, cu atât mai mult cu cât autorul „biographiei litteraria“ vorbeste el insusi mai degraba de radicalizarea unor tendinte mai vechi.
Bucolice post-industriale
Pe de o parte, „Motocicleta de lemn“ continua elogiul infiorat al mortii si al regenerarii perpetue a deseurilor si a resturilor. Poate si mai evident decât in volumele anterioare, poetul pare sa poarte cu sine un detector hi-tech de stabilire a radioactivitatii, deopotriva naturale si artificiale, a tuturor obiectelor din jur. Fie ca e vorba de „elicopterele cu napalm“ survolând „junglele si orezariile“, de „otravirea aerului“, de hameiul „infestat/ cu ciuperca din care extrag acidul lisergic“ sau doar de banalele E-uri din alimente, toate contribuie in acelasi timp la imaginea apocaliptica a unui univers care se dezintegreaza lent, dar cu atât mai pervers, din interior. Proces inregistrat – si de aici ambiguitatea fundamentala, dar cât de complexa, a tonalitatii poetice – când cu ironie sau sarcasm, când cu o mina exasperata sau revoltata, când cu pura placere suicidara. Sensibilitatea poetului la contaminarile de tot soiul e atât de treaza si de acuta, incât chiar asocierile „nevinovate“, intâmplatoare, par acte de violenta a unei materii asupra alteia: „Azi regretul de-a nu fi gustere/ camuflat in balta/ lasata de ploaie/ lânga rugii spre care// zgomotul adidasilor/ l-a-mpins, proiectându-l/ ca o torpila/ prevazuta cu gheare// Lumina urca peste fagetul mai verde decât in anii trecuti// Am vazut gusterele/-nghitit de rugi si-n urma apa/ namolul amestecându-se/ spuma cât un frappé“. Aparent inocenta paralela namol-frappé inspumat trebuie citita ca insemn de apocalipsa à la Manasia, inteleasa ca degradare a materiei in artefact. Alteori, insa, translatia dintre regnuri e mult mai lina si, chiar daca descompunerea ultima e aproape, tabloul se incarca de o energie nostalgica. Destule poeme din „Motocicleta de lemn“ dobândesc, astfel, aspectul unor bucolice post-industriale: „Mâini mari si paroase si batatorite/ scot, pâna târziu in noapte, cartofii/ E lunca, de zeci, de o suta de ani,/ sanctuar pentru tuberculi// Ne hârjonim in treninguri/ acoperite cu scaieti/ aproape la fel de perfecti/ si de luminosi ca dovlecii// Sub inserarea de/ periferie ideologica,/ iata-i arzând rosu,/ cranii aztece“.
Infinit mai deprimant decât interregnul deseu-substanta vie e melanjul indistinct de identitati si de obiecte provocat de raul metropolei capitaliste, cu inegalitatile ei frapante si cu obsesia acumularii colonialiste. Antwerpen-ul, numele unui ciclu de poeme strâns legate intre ele dar care ar putea fi inteles autonom (ca „Ostroveniul“) reprezinta prima „iesire“ la metropola din imaginarul lui Stefan Manasia. Si, cum era de asteptat intr-un fel, departe de a-i dezactiva radarul incrucisarilor nefiresti ale materiei, noul mediu nu face decât sa i-l dea peste cap. Intruziunea artefactului in natural e aici omniprezenta. Insasi umanitatea acestei lumi e pervertita si exotica, din moment ce personajele predilecte – surprinse uneori cu simpatie, alteori cu dezgust – sunt cyborgi, „chinezoaice de Prahova in colanti-leopard“, „suflete Prodvinalco“, barbati „cu piepturi de taur/ lanturi ciocate/ si femeile lor trase-n geci de Taiwan“ s.a.m.d. Daca deseurile de la periferie degajau o anumita sfintenie provenita din supunerea la legile naturale ale degradarii, produsele in serie ale consumerismului pastreaza intact intregul potential de agresivitate asupra sensibilitatii. Astfel incât, fara sa-i modifice datele esentiale, extinderea universului lui Manasia catre centrul orasului ii radicalizeaza atitudinea civica. Nu stiu daca o fi de vina acutizarea crizei economice, insa pentru prima oara gasim in versurile acestui profet-grunge, detasat si zen, atitudini de reactie vizavi de probleme comunitare concrete, de la distrugerea spatiilor naturale pâna la masuri politice anti-sociale: „Tumora asediaza creierul orasului lent./ Si orasul supureaza bitum, betoane./ Tumora a anesteziat narile:/ stratosfera de smog si osânza// poate acum avansa linistita./ Nu mai sunt un oriental infometat,/ dar tot mi-e sila de atâtia satrapi/ si de impozitarea pensiilor“. Cele mai supuse deconstructiei poetice sunt, insa, produsele umane tipice ale capitalismului, surprinse in imagini cât se poate de concrete ale reificarii, de vreme ce obiectele (de lux) incep sa inlocuiasca cu totul organele: „Toti au râs inca mai râd/ de little miss Sunshine/ de poseta ei/ cu fermoar animist./ Pentru ea consoanele sunt/ end of the game“. Printr-un soi de ciudat animism demonic si o noua transgresare a regnurilor, toate obiectele asediaza sensibilitatea, provocând dezumanizarea completa. Departe de Stefan Manasia admiratia maiakovskiana pentru giganticele masini noi, din care n-a mai ramas decât absurda gratuitate – „in coltul Atheneumului/ pisoarul din metal masiv/ sub cerul liber“ – sau sensul exploatarii si al saraciei. „Motocicleta de lemn“ („tchukudu“, cum i se mai zice) e un astfel de obiect monstruos mai ales in masura in care devine simbolul abisului imaginar dintre colonizat si colonizator, dintre salbatic si civilizat – o alta tema centrala in poemele recente ale lui Manasia. Folosit de congolezi drept vehicul de transport, „tchukudu“ a fost redescoperit de occidentali ca obiect ornamental, de „entertainment“…
Nu atât excelenta caligrafie simbolica a temelor sociale da, insa, originalitatea volumului, cât ridicarea lor paroxistica la o apocalipsa a materiei insesi. Intr-o lume perfect sterilizata si artificiala, unde toate functiile biologice au disparut (moartea insasi e redusa la o simpla regula „igienica“, ni se spune intr-un poem), imaginarea sfârsitului devine, de nu un catharsis in toata regula, singurul bovarism posibil. Puterea vizionara a unor astfel de versuri, care incheie practic ciclul intr-o nota de climax, il reconfirma pe Stefan Manasia drept unul dintre cei mai puternici poeti români de azi: „I’ ll be there, I’ ll be there/ Tha last alevin of the first universe:// Sub sorii artificiali/ In amiaza bimilenara/ Dupa razboaiele chimice/ Dupa islamizare/ Si reconquista/ Când biorobotii vor fi fugit din hangarele Trustului/ Dupa Contact/ Dupa pisicile telepat/ Dupa planetele-spongier/ Dupa invaziile dureroase ca Roentgenul/ Dupa nimic/ Dupa ce Informatia/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu“.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper