Antinomia moderna stiinta-religie azi

Un articol de PETRE ROMAN

Antinomia moderna stiinta-religie s-a concentrat îndeosebi pe doua mari teme ale stiintei:
1. Teoria darwinista a evolutiei
2. Teoria mecanicii cuantice
În ultimii ani s-a intensificat lupta ideologica  pe un alt teren, cel al biologiei creierului, adica al întelegerii dualitatii constient-inconstient.
Utilizând surse pe care le consideram indispensabile în întelegerea continutului actual al antinomiei, încercam sa deslusim unele aspecte pentru a sublinia ca nu exista concluzii definitive. Mai mult, în lumina neurostiintelor actuale sunt mai putine concluzii „tari“ decât cu 5 sau chiar 10 ani în urma.
Pentru început cred ca cel mai simplu si totodata lamuritor este sa prezint unele dintre ideile-cheie ale lui Albert Einstein. De ce Einstein? Pentru ca stim ca exista conexiuni puternice între rationalismul sau stiintific si credinta sa religioasa.
Într-o scrisoare din 1929, Einstein încearca sa explice rolul stiintei: „Teoria fizicii are doua dorinte fierbinti, sa adune cât mai mult cu putinta toate fenomenele pertinente si legaturile dintre ele si sa ne ajute nu doar sa  stim cum este Natura, dar totodata sa ne apropie cât mai mult cu putinta de scopul, în aparenta arogant, de a sti de ce Natura este asa cum e si nu altfel“ si în continuare „ spus altfel, Dumnezeu însusi nu ar fi putut organiza aceste legaturi (dintre, spre exemplu, presiune, volum si temperatura) altfel decât  modul în care ele exista în fapt“.
Când lucrurile din domeniul fizicii cuantice pareau sa indice o dominatie a incertitudinii, într-o scrisoare catre Max Born, din 1920, Einstein spune: „tema (în text business – n.a.) cauzalitatii îmi cauzeaza multa durere de cap… însa as fi foarte nefericit sa renunt în totalitate la cauzalitate“. Mai târziu, în 1932, într-un interviu acordat unei reviste literare, se explica: „fizica cuantica ne-a prezentat procese foarte complexe, iar pentru a le face fata trebuie pe mai departe sa largim si sa rafinam conceptul nostru de cauzalitate“.
La aparitia volumului omagial „Albert Einstein: filozof-om de stiinta“ în 1949, Einstein face comentarii in extenso si într-un punct lamureste gândirea sa filozofica când îl invoca pe Kant: „De la David Hume, Kant a învatat ca sunt concepte (ca, spre exemplu, acela al conexiunii cauzale) care joaca un rol dominant în gândirea noastra si care, cu toate acestea, nu pot fi deduse prin mijloace ale proceselor logice din ceea ce este dat empiric… Gândirea este necesara pentru a putea întelege ceea ce este dat empiric, iar conceptele si „categoriile“ sunt necesare ca elemente indispensabile ale gândirii“. În ceea ce se considera a fi credo-ul sau, în celebra „Spencer Lecture“ din 1933, Einstein exprima un punct de vedere care difera substantial de cele din anii 1915-1920: „Natura este realizarea ideilor matematice celor mai simplu concepute….Experienta ramâne, desigur, unicul criteriu al utilitatii fizice a unei constructii matematice. Dar principiul creator se afla în matematica. Într-un anume sens consider ca e adevarat ca gândirea pura poate sesiza (în text grasp – n.a.) realitatea, asa cum visau cei din vechime“. Este ceea ce el numeste „credinta în rationalitatea naturii“. Atitudinea sa fundamental optimista pare sa aiba un caracter religios. Uneori el o numeste „religia mea cosmica“. Einstein insista asupra ideii ca între experienta si ratiune, ca si între lumea perceptiei senzoriale si lumea obiectiva, exista abisuri logice care nu admit punti de legatura (în text unbridgeable – n.a.). Einstein e convins ca eficienta ratiunii în sesizarea realitatii e miraculoasa.
Max Planck, bun prieten cu Einstein, scrie în 1931 un eseu „Pozitivism si realitate externa“ din care citez: „Cele doua fraze: (1) exista o lume reala externa care exista independent de actiunea noastra de a cunoaste si (2) lumea reala externa nu este direct cognoscibila… se afla într-o anumita contradictie. Acest fapt ce nu poate fi contrazis sau înlocuit… evidentiaza prezenta unui element irational sau mistic… Prin urmare, vedem ca sarcina stiintei ne apare ca o lupta neîncetata spre un scop care nu va fi niciodata atins, deoarece prin însasi natura lui el este imposibil de atins“.
Einstein, citindu-l, scrie ca  viziunea lui Planck este pe de-a întregul si a sa. În eseul pe care îl scrie în onoarea lui Bertrand Russel în 1949, Einstein ia o pozitie si mai transanta:
„Teama fatidica de metafizica… a devenit o maladie a filozofiei empirice contemporane“.
Max Born sintetiza legatura dintre rationalismul stiintific si credintele religioase ale lui Einstein într-o propozitie: „El credea în puterea ratiunii de a deslusi legile conform carora Dumnezeu a construit lumea“.
Privitor la tema evolutiei darwiniste, sunt doua elemente-cheie: variatia si selectia. Variatia se produce din cauza mutatiei genetice. Astazi, stiinta biologiei indica faptul ca ritmul schimbarii prin mutatie nu numai ca nu a încetat, ci, dimpotriva, a crescut.
Pe de alta parte, selectia naturala, îsi continua opera. „Nu exista nicio ratiune pentru a gândi ca fiintele umane nu vor mai evolutiona“ spun biologii. Însa cercetarile recente indica si faptul ca în absenta unor puternice forte universale este posibil ca evolutia sa fie fara tinta (în text aimless -n.a.).
Selectia naturala este cauza principala a schimbarilor evolutive. Însa Darwin era sigur ca selectia naturala nu este si nu poate fi singura cauza.
Astazi, biologii utilizeaza o noua metafora pentru a caracteriza selectia naturala. Aceasta ar fi ca un filtru de cafea, iar o cafea nu este buna doar pentru ca filtrul e bun. Gândirea sistemica din zilele noastre înlocuieste clasicele metafore ale evolutionismului. Astfel, opera evolutiei devine comprehensibila si constructiva iar nu un joc aleatoriu sub actiunea fortelor competitiei.
În acest punct as dori sa fac referire la cel putin doi mari fizicieni, amândoi Premiu Nobel, care sunt angajati clar în terenul ateu: Steven Weinberg si Stephen Hawking.
În articolul sau intitulat „Fara Dumnezeu“, publicat în 2008 în „The New York Review of Books“, Weinberg îsi exprima convingerea ca stiinta va ajunge sa înteleaga comportamentul uman ca fiind rezultat exclusiv al chimiei si fizicii creierului si ca nimic nu va mai ramâne pentru a fi explicat de un element imaterial (suflet). Nu mi se pare atât de evident ca viitorul va stabili în ce fel mintea constienta este integrata într-o fizica a creierului. Weinberg sustine ca „exista progres“ si da un exemplu, cred eu, discutabil. Spune el ca nu e util sa citesti lucrurile originale ale lui Einstein spre a întelege teoria relativitatii, caci un student în fizica o întelege mai bine astazi decât însusi Einstein. Pozitivismul absolut al lui Weinberg considera deci ca emotiile sunt posibile ca urmare a proceselor chimice din creier si ca „ele sunt ceea ce sunt ca rezultat al selectiei naturale ce actioneaza asupra mutatiilor hazardului pe parcursul a milioane de ani“. Foarte bine, dar stim ce sunt? A indica cu atâta siguranta care sunt caile stiintei pentru a ramâne la „sunt ceea ce sunt“ nu limpezeste definitiv tema.
Pentru a ramâne însa în domeniul stiintific al lui Weinberg, atunci când teoria expansiunii accelerate a Universului prin energia întunecata (în text dark energy – n.a.) indica faptul ca forta misterioasa a acestei expansiuni ar trebui sa fie imens mai mare decât valoarea observata empiric, Weinberg admite ca Universul în care traim are o „valoare justa“ a energiei întunecate. Ce sau cine a fixat aceasta valoare?
În 1644, René Descartes spunea celebra sa propozitie „Cogito ergo sum“. Unica dovada a existentei constiente a fiintei umane consta în a gândi la aceasta existenta. De atunci putine progrese s-au înregistrat în cautarea raspunsului la întrebarea „Cum stiu eu ca exist?“.
Odata cu aparitia si dezvoltarea gigantica a simularii lumilor alternative pe calculator, sunt cercetatori care se întreaba daca nu cumva noi însine traim într-o asemenea lume simulata. În acest caz, „Cogito ergo sum“ n-ar fi decât o iluzie. Deocamdata cercetarile în neurostiinte bazate pe masuratori ale undelor si impulsurilor creierului indica doar faptul ca actiunile noastre sunt conduse de stari ale creierului care sunt în afara controlului nostru.
Constiinta noastra apare cu putere (în text surge -n.a.) în existenta plecând din neant si evolueaza spre a deveni o entitate de o mare bogatie si complexitate si totodata de mister.
Recent filozoful german Thomas Metzinger spunea ca „Este foarte putin probabil ca dupa stingerea fizica a creierului sa mai existe constiinta“. Improbabil ne apare acum, dar imposibil? Nu se poate spune atât de categoric.
Stephen Hawking, cu câteva luni în urma, recunostea ca nu stim de unde vine umanitatea si ca stiinta se caracterizeaza în continuare prin formula „în cautarea noastra ne apropiem continuu de raspunsurile la vechile întrebari“ cu care ne confruntam. Daca întelegerea creatiei se sprijina doar pe validitatea legilor fizicii, si îndeosebi pe incertitudinea cuantica, trebuie sa acceptam în acelasi timp ca aceste legi existau în codul tesaturii universului înainte de existenta sa. Pot exista legile fizicii fara o cauza proprie? Asa cum se întreba de curând un cosmolog american, Alan Guth, „Pentru ce exista ceva mai degraba decât nimic?“. Stim ca viata este incredibil de adaptabila dupa aparitia ei. Nu stim însa nimic despre cum a fost în primul moment.
Este important de subliniat ca si sentimentul divinitatii în om a evoluat; este mult mai sofisticat si mai abstract astazi. Este, cred, destul de limpede ca existenta unei ordini morale e evidenta pentru cei, ca si mine, care gândesc ca sensul aspectelor vietii se reveleaza mult mai mult în cercetarile actuale ale neurostiintelor, biologiei si psihologiei decât în chimie si fizica.
În ce fel procedeaza stiinta confruntata atât cu ateii cât si cu teistii?
Astazi, stiinta are avantajul de a se focaliza pe modele de gândire si de comportament, Studii sociologice arata ca foarte multi oameni, spre exemplu în Marea Britanie 43%, nu cred în fenomene supranaturale. De ce? În domeniul psihologiei ar fi necesar sa stim cum functioneaza eul fara credinta teistica si daca, în acest caz, resursele emotionale sunt alterate de absenta credintei. În domeniul antropologic ar fi important sa întelegem în ce fel cei fara religie dobândesc un sens al propriei vieti. În ultima instanta sa stim în ce fel aceste alternative ne unesc sau ne despart.
Dintre filozofii contemporani as dori sa-l citez pe Jürgen Habermas, care în celebra sa dezbatere cu cardinalul Ratzinger (actualul Papa Benedict al XVI-lea) în 2004 marturisea: „Nu m-as apara daca cineva mi-ar spune ca însasi conceptia mea despre limba si actiunea comunicativa orientata spre întelegere se alimenteaza din mostenirea crestina“ si mai apoi: „Crestinismul a fost pentru întelegerea de sine normativa a modernitatii nu doar o forma premergatoare sau un catalizator. Universalismul egalitar, din care au rezultat ideile de libertate si convietuire solidara, de autonomie a calauzirii vietii si emanciparii, de morala individuala a datoriei, de drepturi ale omului si de democratie, este nemijlocit o mostenire a eticii iubirii“ si în fine: „…natura se prezinta ca un ansamblu de stari si evenimente legate prin legi, iar viata sociala ca o comunitate de oameni cu constiinta si raspundere, ce urmeaza reguli. Cu aceasta s-a deschis, în ambele dimensiuni, poarta catre o strapungere rationala a lumii opace“.
Nu putem sa nu includem în încercarea noastra un filozof teist. Mi se pare cel mai adecvat Herbert Spencer, care în lucrarea sa „Reconcilierea“, din 1862, implica fara dubiu supranaturalul: „toate lucrurile sunt manifestari ale unei Puteri care transcende cunoasterea noastra“. Spencer recunoaste ca stiinta a învins în timp aceasta putere dar nu a învins toate pozitiile detinute de aceasta. „Progresul inteligentei a fost întotdeauna dual. Desi nu le-a aparut astfel acelora ce l-au realizat, fiecare pas înainte a fost un pas atât catre natural cât si catre supranatural“. Pentru a se delimita de cei care nu concep niciun fel de limite inteligentei el scrie: „Fie ca aceia ce pot sa creada ca exista un razboi etern între facultatile noastre intelectuale si obligatiile noastre morale. În ce ma priveste, nu admit un asemenea viciu radical în constitutia lucrurilor“. Chiar daca am presupune ca oamenii de stiinta ar avea o cunoastere adâncita a fenomenelor studiate, ei nu au capacitatea de a gândi în totalitatea lor aceste fenomene. „Analiza cunoasterii, ne obliga continuu sa imaginam o solutie a Marei Enigme despre care ei stiu ca nu are solutie“. Pentru ca, spune Spencer, Realitatea Ultima transcende gândirea umana.
Ca membri ai comunitatii stiintifice nu vrem ca vreo parte a lui Dumnezeu sau a divinitatii sa ne ceara sa renuntam la vreo parte de adevar al lumii. Pe de alta parte, o noua întelegere a stiintei este necesara pentru a integra noile teorii ale complexitatii si ideile aparitiei puternice (în text emerging ideas – n.a.). Aceasta tendinta sustine în mare masura rezervele exprimate de Einstein si Planck cu privire la reductionismul  manifestat în fizica cuantica despre care vorbeam la început. „Desfasurarea (în text unfolding – n.a.) universului biotic si posibil si a celui abiotic – spune Stuart Kaufmann, director al Institutului pentru Biocomplexitate si Informatica din Ontario – pare a fi în parte în afara legii naturale. Exista o neîncetata creativitate si nu un creator supranatural. Daca – asa cum se vede, pe fondul tot mai puternic al creativitatii – nu putem sti ce se va întâmpla, atunci ratiunea este un ghid insuficient pentru a ne trai vietile. Trebuie sa utilizam ratiunea, emotia si intuitia, adica tot ceea ce ne-a adus evolutia noastra“. Si conchide frumos: „Îi vrem pe Einstein si pe Shakespeare în aceeasi încapere“.
În fine, doresc sa spun placerea mea descoperind un mic text din 2004 al marelui filozof contemporan Roger Scruton, publicat în „The Spectator“. Ce spatiu exista în cadrul biologiei pentru „scânteia divina“, se întreaba Scruton. În limbajul biologiei, constata el, nu exista loc pentru conceptele de libertate si responsabilitate.
Kant, reaminteste Scruton, demonstrase plauzibil ca „auto-constiinta si libertatea sunt doua fete ale aceleiasi monede“. Cum este deci posibil ca eul sa fie în acelasi timp un subiect liber si un obiect determinat? „Acesta este exact misterul pe care religia încearca sa-l normalizeze pe calea istoriei sufletului“.
Concluzia acestei bijuterii filozofice este aceea ca „nemurirea nu este o posibilitate care se afla înaintea noastra ci o lumina în care ne aflam deja“.

Un comentariu pentru “Antinomia moderna stiinta-religie azi”

  1. octombrie 25, 2013 la 12:29 pm

    Ceea ce mi se pare de neacceptat este faptul că Homo sapiens sapiens acționează în pofida faptului că nu „cunoaște”. N-o fi acesta motivul pentru care „moare”?
    http://www.scribd.com/jfkusa

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper