Adrian Marino si utopia teoriei literaturii

Un articol de ALEX GOLDIS

Cu totul simptomatic pentru relatiile contradictorii ale criticii românesti cu înnoirile occidentale de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial e întregul volum al lui Adrian Marino, „Introducere în critica literara“, aparut în 1968. Caracterul exponential n-a scapat comentatorilor, care vad în el „cel mai impunator semn de referinta al stadiului actual al gândirii estetice românesti“. Dincolo de personalitatea autorului sau, greu de ignorat în general, volumul reflecta în mic tendintele principale ale criticii românesti din a doua jumatate a deceniului ?apte. Impresioneaza, în primul rând, deschiderea neconditionata fata de toate directiile criticii, fie ele traditionale sau contemporane, si e interesant de transcris aleator, sub beneficiu de inventar, lista aproape întreaga a autorilor citati: Murray Krieger, Tudor Vianu, Leo Spitzer, Lucian Blaga, Mihai Ralea, I. A. Richards, Roman Jakobson, Roland Barthes, Mihail Dragomirescu, William Empson, E. Lovinescu, C. G. Jung, Jean Ricardou, Eugen Simion, G. Calinescu, Mircea Eliade, Sainte-Beuve, Northrop Frye, Benedetto Croce, Charles Mauron, Gaston Bachelard, G. Ibraileanu, Cl. Lévi-Strauss, Umberto Eco, Lucien Goldmann, Roman Ingarden, Titu Maiorescu, Nicolae Manolescu, Mihai Ungheanu, René Wellek, Matei Calinescu, Maurice Blanchot, Paul Valéry, Gaëtan Picon, Serban Cioculescu, De Sanctis, Perpessicius, Jean Rousset. Nu e greu de ghicit, la umbra luxuriantei de nume prezente în cartea lui Marino, o mistica a deschiderilor alimentata de o intentionalitate demonstrativa cu privire la parasirea dogmatismului dinainte de 1965. Autorul sarbatorea într-un fel posibilitatea de a aduna la un loc toate numele importante ale teoriei si criticii românesti si de aiurea. Actul de a le vehicula dupa bunul plac constituia în sine o voluptate, întrucât e miraculos a vedea materializat în pagina ceea ce cu câtiva ani în urma putea fi doar gândit. Prin trimiterile exhaustive, criticii din aceasta perioada probeaza si celebreaza, în acelasi timp, limitele noii permisivitati.
Barometru perfect al câstigurilor imense ale criticii în urma dezbaterilor din 1965-1967, cartea e rodul acestor discutii, hranindu-se din insatisfactia autorului fata de caracterul lor „diletant“. În ciuda personalitatii sale paradoxale, nu e gresit a vedea în Adrian Marino personajul-reflector al celor mai importante problematici ale epocii. Impulsul de sistematizare si de dare de seama completa, prin însumarea minutioasa a tuturor datelor si perspectivelor, efortul de ridicare la un punct de vedere neutru, transforma textele lui în marturiile cele mai pretioase ale „spiritului epocii“. De câte ori se iveste o problematica inedita a actualitatii, Adrian Marino intervine prompt, cu o rapida sistematizare, contribuind la „fixarea“ ei. „Introducerea în critica literara“ consacra, asadar, câteva dintre cele mai importante câstiguri ale dezbaterilor românesti din anii 1965-1967. Pentru prima oara dupa interbelic apare afirmata deschis, într-un volum sistematic (nu în publicistica), pledoaria pentru critica estetica si pentru imanenta operei literare: „A exclude din câmpul judecatii critice criteriile extraestetice devine (…) o cerinta elementara, de buna igiena si ordine intelectuala (…). Numai criteriul estetic intrinsec pune critica literara pe baze cu adevarat obiective“. Înca din primele pagini ale „Introducerii“, întoarcerea la text e afirmata într-un stil transant neegalat pâna atunci: „Critica literara este silita sa recunoasca primatul fundamental al operei, sa considere opera literara în primul rând în ea însasi si pentru ea însasi (…). A privi opera literara în sine constituie cea dintâi obligatie a criticii“. Daca ideile pot fi considerate deja un bun comun în cronici si în luari de pozitii razlete, formularea unui întreg sistem estetic în jurul lor nu fusese înca realizata.
Labilitate semantica
În jurul imanentei textului e construita întreaga conceptie despre literatura a lui Adrian Marino, care se serveste de termenul în mare voga de „structura“. Teoreticianul nu poate defini critica decât dupa ce a definit în prealabil literatura (gest semnificativ pentru o conceptie a criticii ca „adecvare“ la obiect), iar aceasta din urma e privita ca un sistem etajat, compus din substructura, structura si suprastructura. Termenul de „structura“ numeste cel mai bine imanenta textului si doar pornind de la el criticul poate accepta si celelalte valori, „extraestetice“, ale operei literare: „substructura“ ar cuprinde straturile arhetipale, sociale si biografice ale operei (criticul are grija sa sublinieze apasat ca realitatea estetica a operei nu e înca de regasit la acest nivel), în timp ce „suprastructura“, destul de neclar definita, tine de deschiderile filozofice ale textului. Pe palierele acestui sistem încapator, Adrian Marino poate încadra aproape toate directiile „Criticii Noi“. Stratul biografic, de pilda, nu mai vizeaza biografismul anecdotic, ci apelul la contributiile „criticii profunzimilor“ sau ale psihanalizei (criticul trimite explicit la Bachelard sau Charles Mauron). Pe lânga directiile psihanalitice si existentialiste ale „Noii Critici“, constructia lui Marino face loc si laturii „lingvistice“ a lui Roland Barthes, prin definirea literaturii ca un „sistem de semnificatii“.
Cu toate ca vede „în ideea de structura principiul pe care se poate sprijini o supla, coerenta si bine fundamentata teorie a criticii literare“, Marino nu se plaseaza de partea structuralismului, din moment ce aceasta „structura“ e, la el, mai degraba un principiu de armonie interioara a textului decât o perspectiva critica. De altfel, „o anumita labilitate semantica“, un anumit „eclectism“ i-a fost reprosat autorului înca din primele cronici la „Introducere“. Ov. S. Crohmalniceanu observa cu acuitate folosirea nediferentiata a termenului de „structura“: „Conceptia data de Adrian Marino „structurii“ e prea labila (…) Ea împaca astfel pe Lévi-Strauss cu G. Calinescu si chiar cu Ibraileanu si nu-si mai pastreaza adevaratul înteles pe care îl are pentru reprezentantii „criticii noi“ (…). Între „entelechie“, nucleu germinativ organicist, si „mecanism“ reductibil la un „model“ este si o mare distanta si o deosebire de optica principiala. „Schematizarea“ structurala obligatorie din „critica noua“ se gaseste la antipodul „coalescentei“, „impresiei totale“, „notei muzicale“, „difuze“, asa cum o întelegea, sa zicem, Lovinescu“. Fara sa-l aprofundeze, Crohmalniceanu atinge un punct central al conceptiei despre critica a lui Adrian Marino, asupra careia merita sa ne oprim. Atât de cuprinzatoarele referinte care i-au atras teoreticianului acuzatia de eclectism reflecta, pe de o parte, pledoaria pentru înnoirea limbajului critic si acomodarea la inovatiile teoretice occidentale. Din punct de vedere al amplitudinii informatiei, Marino le stapâneste cel mai bine în contextul epocii. Termeni precum „structura“, „polivalenta“, „lectura deschisa“, „semnificatie“, dar si trimiterile frecvente la Roland Barthes, Umberto Eco sau Maurice Blanchot, par sa ilustreze deschiderea neconditionata fata de înnoirile occidentale. La o privire mai atenta, însa, conceptia implicita a lui Marino asupra criticii îi tradeaza reticenta de principiu fata de manifestarile contemporane. Desi s-ar fi zis, de la altitudine, ca „Introducere în critica literara“ marcheaza, prin interesul pentru teorie si pentru sistematizarea stricta, o desprindere de calinescianism, cartea nu face decât sa-l reconfirme la alt nivel, în masura în care una dintre metodele principale de lectura e în cel mai strict sens calinesciana: „M-a preocupat sa gasesc antecedentii unor idei critice moderne si sa „modernizez“ idei traditionale, clasice din criticii moderni. Am proiectat deci pe ecran clasic teoriile moderne si pe ecran modern, teoriile clasice, alternând perspectiva dupa posibilitati“. Ascendenta calinesciana a practicii n-ar fi constituit o problema în sine. Doar ca, daca aplicat la literatura, gestul de a inversa contextele poate produce un efect de insolitare a perspectivei benefic pentru interpretare, în critica, acelasi gest devine în cele mai multe cazuri sursa de aporii si de confuzii. Marino nu citeaza critici si idei actuale decât pentru a demonstra, cu placerea eruditului, ca acestea au fost enuntate anterior. Exemplele pot fi extrase din orice capitol al cartii, întrucât demonstratia lipsei de originalitate si de cultura a teoreticienilor actuali trece întotdeauna înaintea contextualizarii si a atentiei pentru nuante. Decupând aproape aleator fise de lectura, Marino poate ajunge la concluzii extreme: Caragiale ar fi un precursor al structuralismului, practicile maioresciene relatate în „Amintirile“ lui Gh. Panu ar anticipa „indeterminarea operei“ despre care vorbesc Maurice Blanchot sau Gaëtan Picon. „Relatia de opozitie“ care sta la baza structuralismului n-ar fi decât reformularea „stravechiului“ principiu al lui discordia concors. Pozitiile teoretice ale lui Leo Spitzer si Roman Jakobson sunt reductibile la câteva afirmatii ale lui Camil Petrescu.
O abordare macrantropica
Satisfactiile descoperirii precursoratelor se transforma inevitabil în ironii la adresa falsilor novatori: Ralea enunta teoria diversitatii operei „într-o perioada când Roland Barthes si altii umblau, ca sa ne exprimam, astfel, în pantaloni scurti“. Pe masura ce avansam în carte, machiajul deschiderii spre modernitate începe sa se scurga de pe obrazul criticului, dezvaluind o fata mai degraba refractara la înnoire. Critica Noua franceza atât de des citata ar fi, de fapt, „una dintre cele mai sterile din istoria criticii“, iar tinerii critici români care se revendica de la ea, nu mai mult decât niste dandy ai teoriei, simpatizati cu condescendenta. Calificând drept „de toata savoarea“ revendicarea unor „tineri filologi „structuralisti“„ de la principiile lui Roland Barthes sau Serge Doubrovsky, Marino predica reîntoarcerea la Thibaudet sau Eugen Lovinescu. E interesant cum cel care care militeaza pentru Europa si pentru sincronizare vorbeste adesea într-un limbaj autohtonist-protocronist. În realitate, reflexul de a limita impulsurile inovatoare ale contemporanilor face proba unui clasicism de substanta. Ca orice spirit clasic, Marino e reticent fata de evolutia istorica si fata de ideea inovatiei în sine. Tendintele generale ale criticii exista dintotdeauna ca esente, iar tezele sau sistemele personale ale criticilor nu vin decât sa le ilustreze exterior. Din aceasta cauza, referintele pot fi inversate în orice moment si reduse la numitor unic. „Introducerea în critica literara“ e o colectie fabuloasa a atitudinilor dintotdeauna ale criticii si ale criticului, o utopie a teoriei literaturii, nu un demers teoretic-istoricizant. Ticurile de expresie ale lui Adrian Marino reflecta întreaga viziune a unui critic pentru care „nimic nu e nou sub soare“ (adevarat leit-motiv al cartii). Visul lui Marino este o enciclopedie illo tempore a criticii, în care sa reduca la constanta toate gruparile, tendintele si conflictele. Îl vom surprinde adesea notând ca „de data mai recenta se dovedeste nu procedeul, ci teoria sa“, sau ca, pentru a ilustra o idee particulara, „am putea cita de oriunde“. Vorbind dintr-o postura atotgeneralizatoare, „în baza criticii literare dintotdeauna“, teoriile contemporane îsi pierd orice conformatie specifica: „O întreaga directie în critica actuala speculeaza pâna la refuz asupra polivalentei literare. Dar n-a existat spirit critic, din antichitate si pâna astazi, care sa nu fi facut, în esenta, aceeasi observatie, dând si unele liste de sensuri posibile“. Dar daca toate spiritele critice din antichitate pâna în 1968 sustin, în linii mari, acelasi lucru sau reformuleaza aceleasi problematici, ideea de evolutie sau de originalitate îsi pierde orice semnificatie. Pledoaria pentru actualitate e legata nu de întelegerea sau sustinerea mutatiilor de perspectiva, ci mai degraba de placerea colectionarului iluminist de a turna specii noi în genuri vechi. De remarcat faptul ca mania stabilirii precursoratelor nu înseamna sporirea simtului istoric (a stabili paternitatea ideii înseamna, în fond, a reinstaura punctul-zero al istoriei), caci, din perspectiva lui Adrian Marino, faptul ca Sainte-Beuve l-a anticipat pe Roland Barthes nu dovedeste „originalitatea“/prioritatea în timp a primului, ci doar faptul ca spiritul etern al literaturii sau criticii poate îmbraca, de-a lungul istoriei, forme diverse.
Din acest impuls clasicist al întoarcerii la esente deriva, de fapt, viziunea totalizatoare a lui Adrian Marino. Pe critic nu-l sperie impulsul de a cuprinde toate miscarile critice contemporane si traditionale, românesti si straine, tocmai pentru ca în sistemul lui, acestea sunt reductibile la esente. Asa se explica tehnica macrantropica a studiului, care acumuleaza la infinit detalii si perspective, fara teama ca acestea ar aduce impedimente conceptiei de fond. Proliferarea conceptelor si trimiterilor nu tulbura pasiunea taxinomica a criticului întrucât, din perspectiva lui Marino, ele sunt trecatoare ca orice „moda“ (manifestare exterioara). Intentiile si mizele cartii par utopic-monstruoase pentru orice spirit modern care traieste, inevitabil, sub angoasa influentei. Numai pe jumatate pot fi puse pe seama orgoliului urmatoarele afirmatii despre intentionalitatea cartii; cealalta jumatate trebuie înteleasa ca simptom al optimismului iluminist cu privire la exhaustivitatea cercetarii: Am încercat sa duc mai departe toate elementele viabile existente în critica noastra literara“. Mai mult, ni se precizeaza, fiecare capitol ar putea fi dezvoltat într-o carte autonoma, iar „completarea lucrarii ar fi o critica sistematica a tuturor teoriilor si metodelor critice, clasice si moderne“. E ciudat cum, chiar când decreteaza drept absurda ideea unei „critici totale“, Marino nu face decât s-o reabiliteze în relief: „Deci, odata pentru totdeauna, critica totala nu înseamna obligatia de a spune tot ce se poate spune despre un autor (doar inocentii îsi mai pot face o astfel de reprezentare caricaturala!), ci numai necesitatea de a invoca toate procedeele critice impuse de totalitatea punctelor de vedere produse de un scriitor“. Dar e oare mai putin absurd a avea pretentia ca pot fi invocate „toate procedeele critice impuse de totalitatea punctelor de vedere produse de un scriitor“ decât „a spune tot ce se poate spune“ despre el? Încercând sa limiteze „critica totala“, Adrian Marino nu face – un gest reflex care-i tradeaza viziunea generala – decât s-o ridice la patrat.
Sincretismul referintelor critice
Desi la suprafata discursul lui Marino e îndreptat spre modernitate, credinta în esentialismul gestului critic, precum si permanenta înclinatie spre moralism, îi tradeaza fondul traditionalist. Dincolo de bataia parinteasca pe umar, criticul condamna si încearca sa limiteze tendintele tinerilor de raportare la fenomenul critic contemporan. Unul dintre impulsurile principale ale cartii e acela de a limita referintele occidentale la ideile cu adevarat novatoare. Dar daca, dupa cum el însusi recunoaste, „idei efectiv noi nu apar“, înseamna ca raportarea la actualitate devine prin definitie curat simptom de mimetism. Observând popularitatea imensa a „criticii deschise“ în rândul noii generatii, de la Paul Georgescu sau George Munteanu pâna la Matei Calinescu, Nicolae Manolescu, Nicolae Balota sau Eugen Simion, precum si efectul ei decisiv „în opozitie cu diferite dogmatisme, îngustari sociologist-vulgare, reminiscente pozitiviste etc.“, Marino încearca s-o retraga, din motive greu de înteles, din circuitul actual al ideilor pentru a o „reda“ traseului intern românesc: „Provenienta noilor idei pare a fi exclusiv critica franceza de ultima ora, trecându-se cu vederea faptul ca, în punctele sale anterioare cele mai fine, critica româna descoperise, în spirit independent, cu doua-trei decenii în urma, exact acelasi principiu“. Chiar daca am admite pentru o clipa faptul ca „simbolul ilimitat“ al lui Tudor Vianu sau intentionalitatea multipla a lui Ralea, la care Marino vrea sa se întoarca, ar anticipa „opera deschisa“ sau „polivalenta structurilor“, e greu de spus ca aceste idei, marginale în sistemele criticilor români, ar fi avut aceeasi pondere în actualitate daca ele n-ar fi fost catalizate de lecturile din criticii ironizati de Marino: Gaëtan Picon, Bernard Pingaud, Maurice Blanchot, Georges Poulet, Serge Soubrovsky, Umberto Eco etc. Proba „noutatii“ si originalitatii mesajului lor, pe care autorul „Introducerii în critica literara“ le refuza, e tocmai „inventarea“ unei traditii secundare în conceptele românesti din anii ‘60. Respirând aerul „criticii deschise“ actuale, criticii tineri îi descopera antecendenta în câteva pasaje revelatoare – citate de sute de ori, pentru ca limitate ca numar – din G. Ibraileanu, Tudor Vianu sau M. Ralea.
Pe de alta parte, îngrijorarea lui Marino cu privire la directiile criticii contemporane românesti nu e justificata, caci, din multe puncte de vedere, nu se configureaza niciun abis între pozitia sa si cea a celor citati mai sus. Departe de a fi furati întru totul de mirajul occidental, criticii tineri privesc cu consideratie critica interbelica, ale carei principii sunt receptate aproape în totalitate drept „actuale“. Acelasi amestec bizar de modernizare urgenta si de adeziune neconditionata fata de modele traditionale, care da un sincretism specific perioadei, e de regasit si în textele lui Nicolae Balota, Matei Calinescu, Nicolae Manolescu sau Eugen Simion. Balota condamna relativismul „ontologic“ al criticii contemporane desi îl preocupa temele absurdului si limitele limbajului, Matei Calinescu face portretul Noii Critici franceze cu o secreta simpatie pentru Raymond Picard, Nicolae Manolescu micsoreaza si el distantele dintre G. Calinescu, model absolut, si Gaëtan Picon sau Roland Barthes, iar Eugen Simion încearca sa asimileze toate tendintele contemporane sub conceptul interbelic de „critica totala“. În acelasi timp, toti experimenteaza optimismul începutului de drum, respingând orice sens al alexandrinismului literaturii (orice sens al „oboselii“ sau disparitiei literaturii si criticii) sau specializarea – înteleasa ca mortificare, ca îngustare a optiunilor si limitare a viului. Deschiderea spre diversitate si spre totalizare în pandant cu reticenta fata de specializare, mina utopica si didacticista, credinta în atemporalitatea criticii si indiferenta fata de contextul istoric al ideilor sunt, în mai mica sau mai mare masura, conceptii comune criticilor perioadei. În ciuda exceselor ei (sau poate tocmai din cauza acestora), cartea lui Adrian Marino nu face decât sa le ilustreze exemplar. Mai evident decât în alte discursuri, datorita dimensiunii cartii, e doar faptul ca proliferarea cancerigena a tuturor instrumentelor/perspectivelor – culmea „criticii totale“ – conduce, practic, la neutralizarea lor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper