Adevaratul scut strategic

Un articol de SERGIU ANDON

Citeam câteodata in „Academia Catavencu“ aprecierea dezinvolta ca România ar fi o tara de rahat. Catavencii foloseau chiar cuvântul neaos, dar ce mai conteaza forma in cazul unui verdict atât de transant! Cu tot patriotismul, nu pot spune ca ma simteam indignat, constiinta adânca inghiontindu-ma cu aceeasi temere. Pe masura ce simptomele de capitulare nationala s-au inmultit, vorba a inceput sa circule si in popor, potrivindu-se cu concluziile si placerea de a se exprima ale multora. Obisnuiti cu de toate, am inceput sa ne obisnuim si cu aceasta atât de mirositoare metafora. Pe masura ce ne afundam in ea, se apropie insa si izbavirea, istoria dovedindu-ne ca noi am stiut sa rasucim soarta si sa ne ridicam atunci când ajungem in stadiul cel mai fara speranta.
Perspectiva aceasta optimista e pe cale sa se implineasca… Metafora aproape ca s-a materializat, incepe sa fie o realitate geografica: criza rachetelor. Nu cea din Cuba, ci cea din Chitila. O populatie blazata de aprovizionarea copioasa cu stiri socante, care de care mai socante, a receptionat cu un zvâcnet de curiozitate stirea ca dintr-un transport militar s-au furat 64 de focoase de racheta. Bulgarii care le asteptau spun ca ar lipsi 80. Ce mai conteaza numarul, mai ales ca diferenta putea sa dispara si dincolo de Ruse. Conteaza variatia fata de spintecarile de concubine cu prunci cu tot, ciuruirile de socri de catre ginerii lor in uniforma, perfect testati psihologic in ajun, sinuciderile extravagante, numarul lor record pe cap de locuitor, inclusiv cele care sunt la propriu pe capul locuitorilor prin picaj de la inaltime, sinuciderea in masa numita eufemistic circulatie rutiera… Astea pe partea emotionala. Pe partea pragmatica, avem jafurile, executiile in plina strada, furturile de sina si alte instalatii feroviare, iar pe partea educationala doborârea frecventa a recordurilor privind cel mai tânar prunc drogat sau cantitatea cea mai mare de tuica ingerata de o fetita abia intarcata. Chiar! Dumneavoastra, promotionisti ai lui Carpathian garden, ati facut demersuri ca toate acestea sa fie prinse in „Cartea recordurilor“?
Tocmai asteptam un caz de canibalism sa ne mai scoata din plictiseala acestor stiri banale când a cazut stirea cu parfum geopolitic. Dintr-un transport sigilat, strasnic pazit, un transport international, intre doua tari membre N.A.T.O., au disparut lazi grele cu focoase, adevarate vitamine pentru teroristi. Stirea in sine era suficienta sa ne faca de rahat.
Dezbatându-se aceasta noua criza a rachetelor in detaliile ei – problema sigiliului, problema componentelor unei rachete, problema vagonului desigilat, compunerea, comanda si competenta garzii, ce meci transmis la televizor viziona garda, câte ceasuri s-a intrerupt traficul feroviar pe principala magistrala a tarii din cauza unei pene de curent, toate acestea in efortul de a mai deslusi misterul – s-au emis si felurite ipoteze despre scopul posibil si caracterul jafului.
Un tânar liberal pe care-l stimez, domnul Mihai Voicu, spunea intr-un talk-show ca orice ipoteza este posibila, de la hoti de fier vechi pâna la o retea in folosul teroristilor. As fi vrut sa-i spun ca ambitusul e mai larg la ambele capete ale sirului de posibilitati. La capatul grav, putea fi lucratura unui serviciu secret strain, deci performant, ca sa demonstreze partenerilor nostri ce de…  cum zicea „Academia Catavencu“ suntem.
La cealalta extrema, ipoteza mai stupida chiar decât a hotilor de metale era a hotilor de orice. E o ipoteza ce merita toata atentia, inscriindu-se in principalul modus operandi endemic. Românul nu fura neaparat cu un scop determinat, un obiect râvnit, el fura ce-i pica.
Se pare ca anchetatorii au avut in vedere, in planul lor de actiune, aceasta ipoteza pentru ca sustin ca au descoperit faptuitorii. Erau niste adolescenti vânjosi din Chitila, ahtiati dupa culturism, care, neavând gantere, isi formau si ei musculatura saltând lazi cât mai grele din trenurile oprite in importanta statie.
Al doilea pas hotarâtor al anchetei era sa gaseasca ascunzatoarea. Si aici au aplicat cu maiestrie specificul din Land of choice. Tactica si tehnica criminalistica i-au condus direct spre hazna. Unde-si ascunde românul mai bine trofeele, mai ales daca nu ii sunt de imediata trebuinta? Unde altundeva decât in groapa de colectare a privatei din fundul curtii.
Este timpul sa atenuam repetatele critici formulate de organismele europene si de Ministerul Mediului pentru ritmul prea lent de modernizare a closetelor rustice. Iata ca reticenta are si un corespondent etnografic, fosa cu dejectii fiind folosita in mod traditional ca seif sau buncar.
Restul a devenit treaba de rutina, serviciile fiind obisnuite sa rascoleasca rahatul. Normal ar fi ca ele sa dispuna si de o divizie de vidanje, dar clasa politica tine la acest monopol al unora dintre sponsorii ei, intreaga industrie a deseurilor fiind cea mai prospera din România.
Ce ma uimeste cu adevarat e ca nimeni nu s-a gândit, pornind de la recentul pretext, sa organizeze o ampla vidanjare la scara intregii tari. Facuta conform legii si obiceiului pamântului, cu licitatie, caiet de sarcini cu dedicatie, câstigator anticipat si contributia convenita la pusculitele indicate. Cine stie câte valori ascunse zac in aceste fose intime din localitatile patriei, ca nu degeaba cuvâtul turcesc hazna a capatat pe româneste alta semnificatie …
Merita incercat pentru ca nu este exclus sa se afle in aceste depozite strategice si mult alt armament furat fara rost, numai pentru ca s-a aflat neinspirat in calea spargatorilor. Doamne fereste sa fie si munitie amorsata! Ia gânditi-va ce se poate intâmpla daca intregul arsenal ar exploda dintr-odata din cauza unui cataclism subit, ca tot n-au mai fost demult cutremure in Vrancea. Cerul s-ar ingalbeni, acoperit de un veritabil scut antiracheta. Culmea e ca ar fi cel mai ieftin, mai ecologic si mai eficient scut antiracheta. Sa vezi atunci proteste pe rusi!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper