A sosit timpul pacii?

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Nu cred. La mai bine de o jumatate de an de la revoltele, revolutiile si razboaiele civile din lumea islamica, linistea nu s-a asezat in Tunisia, Egipt, Siria, Maroc, Libia, Iordania, Yemen. Iar perspectivele unei constructii pe temeliile democratiei de tip occidental par îndepartate. De ce s-ar fixa rapid o corelatie între  drepturi si democratie atâta timp cât din miscarile insurectionale din Nordul Africii nu au lipsit scopurile profiturilor?
Victoria în Libia a rebelilor strânsi în final în jurul Consiliului National de Tranzitie a pus capat regimului lui Gaddafi, dar nu a restabilit ordinea în stat. Ca si când nu era de ajuns ce se întâmpla în aceasta tara si în altele din regiune, a fost readus în actualitate si contenciosul israelo-palestinian printr-un episod neasteptat în relatiile dintre Turcia si Israel. Cu mai bine de un an în urma, un vas turcesc care transporta ajutoare alimentare pentru palestinieni a fost oprit în larg de nave ale marinei israelite, în conditiile instituirii blocadei în jurul Gazei. În timpul incidentului au murit opt marinari turci si unul american, militanti pro-palestinieni. La plângerea Turciei s-a recurs la o ancheta internationala. Potrivit AFP, în raportul ONU dat publicitatii la 1 septembrie se considera ca „operatiunea israeliana“ împotriva vasului turcesc a fost „excesiva“. Sub camasa cuvintelor trebuie gasit sensul adevarat: actiunea este condamnabila. Un înalt responsabil israelian a declarat ca tara sa „va accepta raportul cu rezerve punctuale“. Cine cunoaste tracaseriile din organizatiile internationale pe chestiuni de fond îsi da seama ca acele „rezerve punctuale“ vor face complet inoperanta orice urmare a raportului. Dupa lamurirea lucrurilor, reactia Turciei a fost dura. Ankara ceruse Israelului nu numai despagubiri ci si sa prezinte scuze pentru uciderea cetatenilor turci. La 3 septembrie, ministrul turc de Externe a anuntat ca tara sa va lansa saptamâna viitoare o procedura judiciara la Curtea Internationala de Justitie pentru a contesta legalitatea blocadei impuse de Israel Fâsiei Gaza. Cum Tel Aviv-ul nu a prezentat nici macar scuzele ce se impuneau, guvernul turc a luat masuri de retorsiune dintre cele mai drastice: încetarea acordului bilateral militar (vânzarea de arme turcesti) si expulzarea, la 2 septembrie, a ambasadorului Israelului. Astfel de masuri, daca mi se permite, sunt luate în situatii exceptionale, care preced de obicei un conflict grav. Desigur, între Turcia si Israel nu se poate ajunge pâna acolo, Washingtonul, prieten al ambelor state, tine bine balanta în cumpana. Dar incidentul vine pe o situatie înca deosebit de tensionata în regiune.
Sa revenim la Libia. Nici nu a fost capturat Gaddafi si Sarkozy a lansat initiativa convocarii, la Paris, la 1 septembrie, a unei reuniuni a „amicilor Libiei“ pentru strângerea fondurilor de reconstructie în Libia de care are nevoie Consiliul National de Tranzitie, constituit de insurgenti. Sa ne amintim ca Parisul a recunoscut acest Consiliu înca de la constituire, gest politic pentru care unii, inclusiv România, au manifestat rezerve. Astazi, Consiliul este recunoscut de peste 60 de state. Ceea ce se stie mai putin în România despre rezervele fata de acest Consiliu – de unde si o ploaie nejustificata de acuze la adresa diplomatiei de la Bucuresti – este faptul ca în componenta conducerii acestuia s-au aflat, cel putin la început, demnitari din regimul lui Gaddafi si sustinatori ai teroristilor din Al-Qaeda. Cum arata acum conducerea Consiliului nu stiu. Trebuie observat ca atitudinea Uniunii Europene fata de acest Consiliu s-a modificat progresiv si, ceva mai mult, strategia de abordare a situatiei conflictuale din Libia a fost complet schimbata. Daca în Tunisia si Egipt s-a urmarit pedepsirea reprezentantilor regimurilor rasturnate, în Libia se vorbeste, dupa sase luni de razboi civil, de evitarea erorilor si de reconciliere. Se va reusi!? Gaddafi, ascuns ca si Saddam Husein si înca de negasit, a cerut continuarea luptei, iar sloganul pe care îl foloseste pentru a-si convinge sustinatorii este unul care a prins adesea în lumea araba: petrolul nu va ajunge niciodata în mâinile imperialistilor. La fel credea si Saddam Husein. Lucrurile s-au schimbat din mers.
Reuniunea „amicilor Libiei“ de la Paris s-a încheiat cu rezultate concrete. Va trebui sa fie convocata si o conferinta de pace pentru ca acest prim succes sa fie valorificat pe deplin. Au participat reprezentanti din 60 de tari si nu a lipsit nici unul dintre marii actori: SUA, Germania, Marea Britanie, Rusia, China. Participantii au depasit rezervele fata de Consiliul si l-au recunoscut ca „organ politic al rebeliunii, reprezentând noile autoritati ale statului“. Cel mai important rezultat al acesteia îl reprezinta deblocarea a 15 miliarde de dolari din conturile libiene aflate în bancile din strainatate. Franta, Statele Unite si Marea Britanie au informat ca au deblocat deja 1,5 miliarde de dolari din conturile lui Gaddafi. Un alt succes îl constituie stabilirea unei „foi de parcurs“ a  Consiliului National de Tranzitie care cuprinde un calendar pentru pregatirea alegerilor prezidentiale si legislative, si elaborarea unei noi Constitutii. Exista o anumita suplete în enuntarea modalitatii de aprobare a Constitutiei: organizarea unui referendum pentru  „stabilirea tipului de regim politic pentru tara“. Pe plan militar, a fost adresat un ultimatum fortelor loiale lui Gaddafi si a fost facut un apel pentru încurajarea negocierilor cu sefii de triburi. Consiliul National de Tranzitie a cerut rebelilor care au participat la cucerirea capitalei Tripoli sa se retraga în regiunile lor.
Constructia pacii este imperativa, desigur, dar Libia ridica altfel de probleme decât celelalte state maghrebiene.  Dupa revoltele din Tunisia si Egipt, scrie în „Le Nouvel Observateur“ un arabist avizat, Patrick Haimzadeh, au fost înlaturati în numai câteva saptamâni cei doi dictatori care conduceau de decenii aceste state. Unii observatori au crezut ca si insurectia libiana, declansata la 17 februarie 2011, va avea un succes la fel de rapid. Tripoli a cazut abia dupa sase luni de razboi civil si opt mii de misiuni de bombardament ale NATO iar situatia nu este înca reglementata. Nu se stie ce se va întâmpla în epoca post-Gaddafi. Explicatia data de Patrick Haimzadeh merita atentie. El arata ca sistemul de putere „jamahirian“ instaurat de Gaddafi îsi avea trei surse de legitimitate care, de altfel, au asigurat longevitatea dictatorului: 42 de ani. Acestea surse au fost de ordin revolutionar, militar si tribal, si ele au continuat sa functioneze în timpul razboiului civil. Independenta relativa de care se bucurau acestea au fost cauza neîntelegerilor dintre insurgentii însisi. De aici, si greutatea de a se realiza o miscare unitara. Scopul rasturnarii lui Gaddafi nu a fost urmarit de pe platforme identice. Concluzia ar fi ca, cel putin la nivelul triburilor, nu trebuie alimentate diferentele sau disputele. De aici, si nevoia de modificare a strategiei în Libia, de aici, îndemnul la reconciliere.
Interesanta pare abordarea trecutului relatiilor Frantei cu regimul lui Gaddafi. Doua  ziariste, Sarah Halifa-Legrand si  Sarah Diffalah, considera ca luând initiativa convocarii reuniunii  „Parisul a vrut sa dizolve Grupul de contact creat în martie pentru coordonarea activitatii internationale legata de criza libiana într-o conferinta a prietenilor Libiei. Aceasta asigura, pe de o parte,  o baza  mult mai larga pentru recunoasterea Consiliului National de Tranzitie si, pe de alta, implica un fel de recunoastere tacita a legitimitatii interventiei NATO în Libia. Manevra nu a pacalit pe cei care, de la început, au avut reticente pentru interventia militara. În timp ce marea majoritate a statelor au fost reprezentate la Paris la nivel înalt, China si Rusia nu au cautionat niciodata bombardamentele Aliantei. De aceea, China a trimis la Paris un adjunct al ministrului de externe, iar Moscova, pe emisarul  special pentru Africa. Franta a facut, probabil, un pariu ca Pekinul si Moscova vor participa pentru ca nu ar fi acceptat sa piarda nici o farâma din participarea la reconstructie (a Libiei, n.n.). Germania a înteles mesajul: Angela Merkel a fost prezenta, fara sa mai tina cont ca Germania s-a abtinut la vot când a fost adoptata Rezolutia 1973, prin care era autorizat recursul la forta pentru protejarea civililor libieni si ca refuzase sa participe la operatiunile NATO“. De fapt, anumite tari s-au aratat în mod particular interesate sa participe la reuniunea de la Paris pentru ca prabusirea regimului lui Gaddafi deschide o altfel de miza economica în Libia si fiecare spera sa aiba partea lui. Consiliul National de Tranzitie a si spus ca va sti sa multumeasca pe cei care l-au recunoscut si l-au sustinut. „Franta mai întâi, scriu cele doua jurnaliste, tara cea mai angajata în conflict, care nu a asteptat caderea lui Gaddafi pentru a-si pozitiona întreprinderile în block-starturi. Oameni de afaceri (francezi) s-au dus în Libia înca de la începutul verii. Obiectivul: sa asigure continuitatea contractelor semnate (de Paris, n.n.) cu Gaddafi si sa ia pulsul pentru a semna altele noi“. Competitia s-a declansat. Britanicii au trimis rapid în Libia „experti în ajutoare“ pentru reconstructie, iar în pozitie destul de buna pe acest drum se mai afla Emiratele Arabe Unite si Qatarul. Pâna acum. Vom întelege acum mai bine de ce Sarkozy s-a grabit sa garanteze sustinerea noului regim libian. Unii cred ca Germania si Italia vor trebui sa se multumeasca, deocamdata, cu statutul de actori de mâna a doua în viitoarele batalii pentru reconstructia Libiei. Eu nu cred.
Desi esentiala, dimensiunea economica nu va oferi singurul câmp de disputa în Libia. Experienta din Irak a demonstrat ca securizarea tarii presupune asistenta militara si este un proces extrem de anevoios. Tranzitia necesita, între altele, controlul armatei si al fortelor de ordine libiene. Or, acestea sunt înca, asa cum s-a vazut mai sus, sub comanda sau influenta sefilor de triburi. Pentru o noua ordine, este nevoie de sprijin militar. Rezolutia 1973 expira la 27 septembrie. Va trebui sa fie adoptata o noua rezolutie. Cum va arata nimeni nu stie. Ceea ce se stie, deocamdata, este faptul ca însusi Consiliul National de Tranzitie tine sa continue lupta împotriva fortelor (subrede, acum) ramase loiale lui Gaddafi. Concomitent, trebuie demilitarizate aceste forte, sa se constituie o noua armata nationala si noi forte de politie. Au aparut deja informatii ca libienii nu mai doresc o implicare militara a ONU în tara lor. Ramâne sa vedem cum se va materializa decizia NATO de a mentine embargoul privind introducerea armelor în Libia si de a continua sa urmareasca, dupa razboi, survolurile în spatiul aerian libian. De asemenea, ce implicatii vor avea pozitiile Chinei si Rusiei care cer corelarea ridicarii sanctiunilor financiare aplicate regimului Gaddafi cu eliminarea angajamentelor militare îngaduite de Rezolutia 1973. Averea libiana în bancile straine ar fi estimata la 50-150 de miliarde de dolari. Cine va câstiga? Daca Rusia si China, state membre ale Consiliului de Securitate, nu mai aproba reînnoirea Rezolutiei 1973, s-ar putea ca marele câstigator sa fie Franta. Parisul va scapa de povara uriaselor cheltuieli – cele mai mari în rândul aliatilor – pe care le suporta în operatiunile militare din Libia.
A sosit, oare, timpul pacii? Chiar daca pacea ar fi declarata oficial, nu cred. Ma gândesc la ce înseamna competitia în reconstructia unui stat aproape distrus, la cele 50-150 de miliarde de dolari si, mai ales, la petrol.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper