„Pacatele tineretelor“ lui Costache Negruzzi

Un articol de ALEXANDRU DOBRESCU

Despre articolul „Scene pitoresti din obiceiurile Moldaviei: Cântece populare a Moldaviei“, publicat de Costache Negruzzi în primavara anului 1840, si despre prefata ce însotea, patru ani mai târziu, traducerea satirelor lui Antioh Cantemir, a fost vorba în primul volum al „Corsarilor mintii“. Nu fusesera singurele expeditii de prada ale altminteri sedentarului boier moldovean. „Riga Poloniei si printul Moldaviei“ aparuse în „Albina Româneasca“ la sfârsitul lui 1839. Verificându-se indicatiile autorului, s-a constatat ca la elaborarea ei participasera, într-adevar, doua surse: cronica lui Axinte Uricariul si „Istoria lui Carol al XII-lea“ de Voltaire, ultima valorificata cu o fidelitate ce merge câteodata pâna la traducerea ne marturisita1, precum în fragmentul de mai jos:

„Regele sfezilor cunoscându-l, zise: Omul acesta îmi va fi purure prieten, si în gura lui Carol aceste vorbe însemnau: Omul acesta va fi rege. Curând dupa aceasta, se porunci Adunarii sa-l aleaga rege. Cardinalul primat se împotrivea:

– Ce-i lipseste lui Lescinski? îl întreba regele sved.

– Sire, e prea june…

– E de vrâsta mea, îl curma Carol posomorându-se.“,

ce se regaseste aidoma în „Cronica…“ voltaireana:

„Il dit tout haut après la conférence: «voilà un homme qui sera toujours mon ami»; et on s’a perçut bientôt que ces mots signifiaient: «voilà un homme qui sera roi». Quand le primat de Pologne sut que Charles XII avait nommé le palatin Leczinski, à peu près comme Alexandre avait nommé Abdolonyme, il accourut au près du roi de Suède pour tâcher de faire changer cette résolution, il voulait faire tomber la couronne à un Lubomirski: «Mais qu’avez-vous à alléguer contre Stanislas Leczinski?» dit le conquérant. «– Sire, dit le primat, il est trop jeune.» Le roi répliqua sèchement: «Il est à peu près de mon âge», tourna le dos au prélat et aussitôt envoya le comte de Horn signifier à l’assemblée de Varsovie qu’il fallait élire un roi dans cinq jours, et qu’il fallait élire Stanislas Leczinski.“

E de mirare ca, spre a duce la bun sfârsit un text de o asa de mica întindere, parintele nuvelei românesti a trebuit sa apeleze într-o asemenea masura la sprijinul altora. Caci exemplul de mai sus nu e exceptia menita sa confirme regula. Cititi, bunaoara, dialogul dintre Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei, si regele Stanislas:

„Vorba între ei urma latineste. Ofiterul se recomenda ca un francez în slujba regelui de Svedia.

– Dar ce rang ai? întreba Mavrocordat.

– Major sum, raspunse acesta.

– Imo maximus es, zise printul zâmbind si, sculându-se, îl saluta cu respect, caci îl cunoscu ca era regele Stanislav…“,

si aceeasi secventa relatata de Voltaire:

„Le hospodar l’interrogea, lui fit beaucoup de questions captieuses, et en fin il lui demanda quel emploi il avait dans l’armée suédoise. Stanislas et le hospodar parlaient latin. Major sum, lui dit Stanislas. Imo maximus es, lui répondit le Moldave; et aussitôt, lui présentant un fauteuil, il le traita en roi…“

„Potopul“ a vazut lumina tiparului la 1840, în „Curier de ambe sexe“, fiind, începând cu strofa a cincea, o imitatie lunecând adesea în simpla traducere a poemului „Ein Gemähld aus der Sündfluth: Semira und Semin“ de Salomon Gessner2, autor de pastorale cu efecte de epidemie în literatura franceza, caci a fost fântâna la care si-au potolit setea, printre altii, mult cititul la noi cavaler de Florian (ironizat de Negruzzi în „O alergare de cai“), dar si, la un moment dat, însusi Alfred de Vigny, si el semnatarul unui „Déluge“ cu punctul de plecare în poemul „Teocritului elvetian“ (din care pricina s-a si banuit ca ar fi sursa nemijlocita a autorului român3). Dar asemanarile între Vigny si Negruzzi se reduc, de fapt, la imaginea lacrimilor amestecate cu stropii de ploaie (prezenta, la o adica, si la Gessner):

„Et lui, gardant toujours sa tête évanouie

Mélait ses pleurs sur elle aux gouttes de la pluie.“

(Alfred de Vigny)

„A Selminei line lacrimi cu ploaia amestecate

Se praval ca doua râuri pe-ovilita fata sa.“

(C. Negruzzi)

si la acel „lys abattu“ (Vigny), întrebuintat de român ca termen de comparare pentru inima zdrobita:

„Ca o floare încujbata d-a crivatului suflare,

Se lipeste lânga peptul pre scumpului ei Edvin.“4

„Melancolia“, din „Almanah literar pe anul 1839“, paruse imitatia unei poezii („Elegie scrisa pe tinterimul unui sat“) de Asachi, care fusese inspirata de traducerea lui Marie-Joseph Chénier din englezul Thomas Gray5. Mai încoace, urmându-se o buna sugestie calinesciana6, aceasta cinste i-a fost acordata lui Gabriel Marie Legouvé, cunoscut mai ales ca autor al piesei „Moartea lui Abel“ (construita dupa poemul omonim al lui Gessner), a carui „Melancolie“ ar fi intermediarul cunoscut de Negruzzi7:

„Où suis-je? à mes regards une humble cimetière

Offre de l’homme éteint la demeure dernière.

Une cimetière aux champs, quel tableau! quel trésor!

Là ne se montre point l’airain, le marbre, l’or;

Là ne s’élèvent point ces tombes fastueuses

Là dorment à grands frais les ombres orgueilleuses

De ces usurpateurs par la morte dévorés,

Et, jusque dans la mort, du peuple séparés.

On y trouve, fermés par des remparts agrestes,

Quelques pierres sans nom, quelques tombes modestes,

Le reste dans la poudre au hasard confondu.

Salut! cendre du pauvre! Ah! ce respect t’est dû…

Toi, chacun de tes jours fut un bien fait nouveau.

Courbé sur les sillons, de leurs trésors serviles

Ta sueur enrichit l’oisiveté des villes;

Et, quand Mars des combats fit retenir le cri,

Tu défendis l’Etat après l’avoir nourri.

Enfin, chaque tombeau de cet enclos tranquille

Renferme un citoyen qui fu toujours utile.“

„Unde sânt? Unde ma aflu? – Lâng’un jalnic tinterim!

Ce cucernica privire! Ce icoan’ înavutita!

Câte gânduri mângâioase pentru o inima ranita!

Îns’aici nu se vede nici un falnic mausoleu,

Care sa înveciniceasca pomenirea vr’unui reu;

Nu, nici marmura, nici aur, nici arama se zareste,

Pe-a saracilor mormânte numai earba verde creste.

Te salut, locas cucernic sermanului muncitor

Care a fost toata vieata statului folositor!

Te salut! pentru ca traiu-i pururea în asuprire

De abia aice afla o adânca linistire;

Cu respect si duiosie ma închin astui mormânt…

Patriot a fost acesta de folos l-al seu pamânt,

Nu un trântor ce în vieata numai reu stiu a face

Si din a terii lui sânge sa se ‘ngrase ‘n buna pace.“

Presupusa a fi influentata de Puskin din „Mi-ai ierta tu visul meu gelos“8, „Gelozie“, semnata Carlu Nervil în „Propasirea“, s-a dovedit a calca apasat, cel putin în prima ei parte, pe urmele „Nelinistii“ obscurului Charles-Hubert Millevoye9. Iata primele versuri din Millevoye:

„Sais-tu pourquoi cet inquiet tourment,

De mon bonheur empoisonne l’ivresse?

Sais-tu pourquoi, dans le plus doux moment,

Mon oeil distrait se voile de tristesse?

Pourquoi souvent, à ta main qui se presse,

Ma froide main répond négligemment?

Le sais-tu? Non. Connais donc ma faiblesse.

Ris, tu le peux, de mes travers nouveaux:

Je suis jaloux, et jaloux sans rivaux!“

si interpretarea lui Negruzzi:

„Stii, draga, pentru ce când te vad, ma mâhnesc?

Stii pentru ce ades când mai mult te privesc,

Ma vezi posomorât, si ne-ncetat oftez,

Când tu ma-mbratosezi, eu tac si ma-ntristez?

Când tu credinta-mi juri, si-mi dai încredintari

De cel mai dulce-amor, raspund prin suspinari?

Stii pentru ce? – Ba nu. – Ah! trebui
sa ti-o spun,

Destul e de când chin în sufletu-mi adun!

În inima s-a-nfipt un ghimpe veninos,

Si patimesc, si vad, si simt ca sunt gelos!“

Pusa initial si ea în legatura cu Puskin10, „La M***“ („La Maria“ în „Curierul de ambe sexe“, 1839) a fost ulterior apropiata, din pricina versurilor:

„Amara mea durere, ah! nime nu o stie,

………………………………………………………

E un secret ce zace în inima-mi ascuns“,

de un „Sonnet imité de l’italien“ al lui Félix Arvers11, compunere inspirata, dupa unii, dintr-un pasaj din „Gerusaleme liberata“ de Tasso, dupa altii – dintr-un poet ocazional traitor în veacul al XVIII-lea, François-Joseph Cocquart12:

„Mon âme a son secret, ma vie a son mystère;

……………………………………………………..

Le mal est sans espoir…“

Ceea ce s-ar putea admite numai cu foarte mare bunavointa.

Pe drept elogiatei la aparitie poeme istorice „Aprodul Purice“ (tiparita în brosura la Iasi, în 1837 si reluata apoi în „Curier de ambe sexe“), ce prefigureaza câteva imagini si procedee din eminesciana „Scrisoarea III“, i s-au gasit o sumedenie de izvoare, începând cu Grigore Ureche, pomenit în câteva rânduri de autor – de la care va fi luat cu siguranta anecdota aprodului -, urmând cu Voltaire din „Henriada“ si Puskin din „Poltava“13, si sfârsind cu Homer si Vergiliu, posibile modele ale comparatiilor ample14.

Dar scrierea care i-a adus numai necazuri lui Negruzzi a fost „Toderica“. Si nu numai lui. Revista „Propasirea“, unde aparuse povestirea cu pricina în numerele 10 (martie) si 12 (aprilie) 1844, a fost suprimata la finele toamnei aceluiasi an din înalta dispozitie a Sfatului administrativ prezidat de domnul Moldovei, Mihail Sturza, care a considerat ca „editorii acestii foi au pasit piste îndatorirea si fagaduinta lor“, inserând în paginile ei „desa necuviincioasa materii si rostiri“. Editorii în culpa se numeau M. Kogalniceanu, V. Alecsandri, Ion Ghica si Panait Bals, iar cel dintâi fusese deja arestat si închis la Manastirea Râsca. Cât de spre „dumnealui spatarul Costachi Negrut“, avându-se în vedere ca, „desi au fagaduit pocainta“ dupa publicarea în numarul 4 al aceleiasi foi a traducerii unei satire de Antioh Cantemir, a dat totusi la iveala o asemenea „alcatuire imoraliceasca si netrebnica“, s-a dispus, prin acelasi „Jurnal“ din „1844 noiembrie 11 zile“, în chip de învatatura de min te („spre înfrânarea sa si pilduirea si a altor de a margini în scrisurile lor în materii folositoare si de un haracter încuviintat“), „sa se izgoneasca din oras„, fixându-i-se domiciliu fortat la mosia familiei15.

Surghiunul lui „Negrut“ si al lui Kogalniceanu avea sa fie însa de scurta durata, gratie interventiei pe lânga domnitor a consulului rus Kotzebue. Astfel ca amân doi revin, în preajma Anului Nou, la Iasi, unde sunt primiti cu entuziasm de amici, de presupus ca ostili stapânirii. Cel putin asa sustine consulul austriac Eisenbach, una dintre cele mai bine informate persoane din Moldova acelei vremi, în raportul înaintat ministrului sau la 27 decembrie 184416. Si nu sunt singurele informatii pretioase din raport. Printre altele, Eisenbach aminteste ca a trimis la Viena, spre a primi bun de difuzare în imperiu, numerele din „Propasirea“ cuprinzând „basmul popular“ „Thoderika“, tradus din frantuzeste17. Nu se stie pe ce cai va fi intrat diplomatul împaratesc în posesia acestei picant detaliu. În orice caz, contemporanii scriitorului par sa-l ignore pâna la 1882, când I. Nadejde, perseverentul vânator de împrumuturi nemarturisite, publica în „Contemporanul“ de la Iasi, sub pseudonimul Verax, articolul „Toderica plagiat de C. Negruti de pe Fédérigo al lui Mérimée“18. De mirare e ca, si câtiva ani dupa aceea, Alecsandri – altminteri un pasionat depozitar si colportor al cancanurilor din epoca – se credea descoperitorul relatiei lui Negruzzi cu Mérimée si îl invita pe nimeni altul decât fiul scriitorului sa o verifice19.

Textul din „Contemporanul“ era o judecare sumara a povestitorului, pus literalmente pe doua coloane si taxat fara menajamente drept plagiator. Iar dovezile furnizate de Verax nu prea lasau loc de controversa:

FÉDÉRIGO

par Prospère Mérimée

(dupa o poveste napoliteana) 1829

„Il y avait une fois un jeune seigneur nommé Fédérico, beau, bien fait, courtois et débonnaire, mais de moeurs fort dissolues, car il aimait avec excès le jeu, le vin et les femmes, surtout le jeu; n’allait jamais à confesse, et ne hantait les églises que pour y chercher des occasions de péché. Or, il a vint que Fédérico, après a voir ruiné au jeu douze fils de famille (qui se firent en suite malandrins et périrent sans confession, dans un combat acharné avec les condottieri du roi), perdit lui-même, en moins de rien, tout ce qu’il avait gagné, et, de plus, tout son patrimoine, sauf un petit manoir, où il alla cacher sa misère derrière les collines de Cava“.

TODERICA (Poveste)

de Costachi Negrutti

(publicata pentru întâia oara în „Propasirea“, 1844)

„Pe când traia Statu-Palma Barba-Cot, si în Academia din Podul-Iloaei da lectii vestitii dascali Pâcala si Pepele, era în Iasi un tânar boiernas cu numele Toderica, frumos si bun la inima, dar desfrânat cât se poate, pentru ca-i era dragi cartile, vinul si femeile. Nu se spovedise de când era si se ducea la biserica numai ca sa vada pe cele frumusele. Iata dar s-a ntâmplat ca Toderica, dupa ce saraci în carti pe doisprezece coconasi, carii de desperatie se facura voinici de codru si murira cu cinste în iarmaroc, prapadi si el, cât ai bate din palme, tot ce câstigase, si mostenirea de la tata-sau pe deasupra, afara de o mica razesie în tinutul Hertii, unde se duse sa-si ascunda pacatele si ticalosia.“

Negruzzi tradusese, de fapt, nuvela frantuzeasca si încercase sa o localizeze. Însa dincolo de câteva elemente de culoare româneasca, totul îi apartine lui Mérimée, care mai avusese si onestitatea de a-si avertiza cititorii ca a prelucrat o poveste populara napoletana:

MÉRIMÉE

„Le jour suivant, les saints voyageurs étant réunis dans la salle base avec le maître du logis, Jésus-Christ dit à Fédérico:

– Nous sommes très contents de l’accueil que tu nous a fait et voulons t’en récompenser. Demande-nous trois grâces à ton choix et elles te seront accordées; car toute puissance nous a été donnée au ciel, sur la terre et dans les enfers.

Lors, Fédérico tirant de sa poche le jeu de cartes qu-il portait toujours sur lui:

– Maître, dit-il, faites que je gagne infailliblement toutes les fois que je jouerai avec ces cartes.

– Ainsi soit-il, dit Jésus-Christ. Mais saint Pierre, qui était au près de Fédérico, lui disait à voix basse:

– A quoi penses-tu, malhereux pécheur? tu devais demander au maître le salut de ton âme“.

(continuare in pagina 16)

(urmare din pagina 15)

„– Je m’en inquiète peu, répondit Fédérico.

– Tu as encore deux grâces à obtenir , dit Jésus-Christ.

– Maître, poursuivit l’hôte, puisque vous avez tant de bonté, faites, s’il vous plaît, que quiconque montera dans l’oranger qui ombrage ma porte, n’en puisse descender sans ma permision.

– Ainsi soit-il! dit Jésus-Christ.

A ces mots, l’apôtre saint Pierre, donnant un grand coude à son voisin:

– Malhereux pécheur, lui dit-il, ne crains tu pas l’enfer réservé à tes méfaits? demande donc au maître une place dans son saint paradis; il en est temps encore …

– Rien ne presse, repartit Fédérigo en s’éloignant de l’apôtre et Notre Seigneur ayant dit:

– Que souhaites-tu pour troisiè me gra ce?

– Je souhaite, répondit-il, que quiconque s’assiéra sur cet escabeau, au coin de ma cheminée, ne

puisse s’en relever qu’avec mon congé.

Notre Seigneur, ayant exaucé ce voeu comme les deux premiers, partit avec ses disciples…“

C. NEGRUZZI

„A doua zi, sfintii calatori adunându-se în tinda împreuna cu gazda, Domnul nostru au zis lui Toderica:

– Suntem pre-multamiti de priimire ce ne-ai facut si vrem sa-ti rasplatim. Drept aceea, cere-ne trei lucruri oricare vrei si ti le vom da, caci toata puterea avem în cer, pe pamânt si în iad.

Atunci Toderica, scotând din buzunar cartile ce le purta totdeauna cu el:

– Doamne, zise, fa sa câstig de câte ori voi juca cu cartile aceste.

– Bine, raspunse mântuitorul.

Sf. Petru, care era lânga Toderica, i-au zis încet:

– Nebunit-ai pacatosule? Cere viata de veci si iertarea fardelegilor tale!

– Nu-mi prea bat capul cu aceasta, zise Toderica.

– Mai ai înca doua lucruri de cerut, zise Domnul nostru.

– Doamne, urma gazda, fiindca esti asa de bunisor (?), fa, ma rog, ca cine se va sui în parul acest care umbreste usa mea, sa nu se poata coborî de n-oi vrea eu.

– Fie asa, au zis Domnul.

Auzindu-l sf. apostol Petru nu-l mai putu rabda, deci ghiontindu-l cât putu cu cotul:

– Pacatos natâng si îndarapnic, i-a zis, au nu te temi de iadul ce este gatit pentru nelegiuirile tale?

Cere, zicu-ti, la stapânul un loc în sfântul sau rai; mai ai înca un lucru…

– Te poftesc da-mi pace si cauta-ti de treaba dumitale, îi raspunse Toderica fugind de lânga apostol; si Domnul nostru întrebându-l care este a treia a lui cerere:

– As vrea, zise, ca cine se va pune pe scauiesul iest de lânga gura cuptorului sa nu se poata scula pâna n-oi vrea eu.

– Amin, zise mântuitorul si, lasându-i ziua buna, se duse cu apostolii.“

Iata si finalurile:

„– Passe encore pour toi, dit-il à Federico; mais ces douze âmes que l’enfer réclame, je ne saurais en conscience les laisser entrer.

– Eh! quoi! Seigneur, dit Federico, lorsque j’eus l’honneur de vous recevoir dans ma maison, n’étiez vous pas accompagné de douze voyageurs que j’accueillis, ainsi que vous, du mieux qu’il me fut possible?

– Il n’y a pas moyen de résister à cet homme, dit Jésus Christ. Entrez donc, puisque vous voilà; mais ne vous vantez pas de la grâce que je vous fais; elle serait de mauvais exemple.“

„– Bine, treaca pentru tine, i-au zis; dar sufletele aceste ce sunt drepte a iadului, mi-e nu stiu cum sa le priimesc.

– Doamne! zise Toderica, când am avut cinste a te priimi în casa mea, erai întovarasit de doisprezece calatori si eu v-am priimit pre toti si v-am ospatat si v-am gazduit cum am putut mai bine.

– Nu-i chip de a o scoate la capat cu omul acesta, zise Domnul nostru cu un zâmbet îndurator. Haide intrati, de vreme ce ati venit; ai noroc ca m-ai gasit în chef bun; altminteri n-as îngadui un lucru care poate da pilda rea.“

Reluându-l pe „Toderica“ în volumul „Pacatele tineretelor“ (1857), Negruzzi explica aparitia scrierii în revista prin lipsa acuta de materiale („Povestea asta se tipari în foaia „Propasirea“ mai mult ca sa împle coloanele jurnalului, decât ca meritând vro însemnatate literara“). Dar omitea si de asta data sa precizeze ca era vorba de o traducere cu palide tentative de localizare, cum mentionase, de pilda, în cazul talmacirii piesei „Triizeci ani sau Viata unui jucatori de carti“ de V. Ducange si M. Dinaux (Iasi, 1835). Lucru oarecum neobisnuit la un scriitor despre care o eminenta cunoscatoare a operei sale afirma cu relativa usurinta ca „s-a aratat adesea scrupulos în indicarea izvoarelor sale, sau cel putin scrie acel „prelucrat“, care – dupa obiceiurile timpului – permitea orice împrumut“20. E drept ca unele texte poarta aceasta mentiune – bunaoara comedia-vodevil „Carantina“, „prelucrata de C. Negrutti“ dupa Scribe si Mazère (Iasi, 1851), care luasera la rândul lor subiectul din piesa „L’Enragé“ a lui Carmontel – sau indica gradul de libertate al traducerii, cum se întâmpla cu fragmentele din „Femeile savante“ de Molière, „traduse slobod“ si publicate în trei numere din „Zimbrul“ anului 1850. Dar e macar la fel de adevarat ca destule alte scrieri, si ele simple traduceri ori localizari, pastreaza deplina tacere în privinta surselor. Ca ocolirea numelui lui Mérimée nu va fi fost, în cazul lui Toderica, fara legatura cu ideile deloc favorabile traducerilor exprimate de Kogalniceanu în programul „Daciei literare“ si, pe urma, al „Propasirii“, ca la ea va fi contribuit cunoasterea de catre Negruzzi a faptului ca, la rigoare, si scriitorul francez luase subiectul de la altii, ca va fi considerat cele câteva elemente de culoare locala îndestulatoare pentru a-si aroga titlul de autor, ca însesi obiceiurile literare ale vremii îl încurajau într-o asemenea directie, conteaza mai putin. Important e ca, nici atunci, nici mai târziu, autorul lui Toderica nu s-a simtit dator sa-si trimita cititorii, fie si printr-o usoara aluzie, la povestirea lui Mérimée. În cât exclamatia lui Verax devine, într-o epoca de invazie a plagiatelor si, într-o mai mica masura, de identificare a lor, perfect îndreptatita: „Daca oameni ca C. Negruti si Alecsandri plagiaza, ce sa mai zicem de literatura noastra!!“

Pai, ce sa zicem? Ne putem indigna în felul lui George G. Orleanu, descoperitorul originalului dupa care s-a tradus „Muza de la Burdujani“, scrutând întreaga literatura româna cu o nemeritata suspiciune: „Ramâne însa pentru un viitor articol sa vedem daca în adevar avem sau putem avea clasici, sau daca nu care cum va sub raportul epocelor literare noi înca mai asteptam pe Malherbe al nostru.“21 Sau putem fi, urmându-l pe Ibraileanu, de parerea contrarie, insistând asupra beneficiilor aduse limbii si literaturii nationale de aceste talmaciri nemarturisite22.

Daca vodevilului „Cârlanii“, reprezentat sub titlul „Doi tarani si cinci cârlani“, nu i s-a identificat pâna acum prototipul francez, farsa „Muza de la Burdujani“ e – sus tine Orleanu si îl confirma E. Lovinescu23 – traducerea piesei „La Sapho de Quimpercorentin ou il ne faut pas courir plusieurs lièvres à la fois“ (1824) de Théodore Leclercq, dramaturg îndeajuns de popular în Parisul primelor decenii ale secolului al XIX-lea pentru ca pâna si prolificul Eugène Scribe sa-i faca onoarea de a-i fura subiectele si, câteodata, chiar replicile.

Sa asternem pe hârtie câteva exemple. Milord Wasterbooroug i se adreseaza doamnei Zéphirine de Lestenville precum urmeaza:

„Mademoiselle il doit être surpris de mon visite; il est un peu bien extraordinaire, je suppose; mais de même que Diogène le cynique il cherchait un homme, moi, mademoiselle, je cherche une famme, je le cherche depuis longtemps et je espère il est trouvé.“ 24,

iar corespondentul sau românesc, baronul Flaimuc, nu se lasa cu nimic mai prejos:

„Se pare poate curioz la cuconita vizita meu, dar zo precum Dioghenes grihiser filozof cauta un om, eu gnedige frailain, caut un baronesa pentru mine, si acum mi se pare am gasit pe dânsul.“

Signor Turlupini îi spune aceleiasi Zéphirine:

„Z’entre sans mou faire annoncer, mon adourable, tant z’ai d’impatience de tomber à vos pieds. (Changeant de ton.) Ma zou mou trompe assourément, mademiselle; vous n’êtes pas la personne que zou serche. C’est oune demiselle à marier, et vous n’êtes pas d’âge que ze crois“ 25,

pentru ca sosia lui descinsa în Burdujeni sa nu-i iasa nici cu o iota din cuvânt:

„Intru fara a ma anunta, adorabila mea, asa de mare impacienta am de a-ti cadea la picioare. (Schimbând tonul.) Ma ma înselo cu buna seama, madamigela; voi nu sunteti persoana che io caut; nu samanati dupa vrâsta sa fiti damigela de maritat.“

Cum si cât a intervenit Negruzzi în textul francez, câteodata nu fara îndemânare, se vede si din aceasta replica a domnului Moutonnet:

„Il y a des choses que l’on voit et qui sont à la portée de tout le monde; par exemple, je dirai bien à peu près ce que vous pesez. (Il rit.) Hé! hé! hé! Je ne demanderais pas non plus si vous êtes jeu ne et belle, on me rirait au nez. (Il rit.) Hé! hé! hé! Mais si vous avez de l’esprit, c’est autre chose.“ 26

incontestabilul model al sulgerului Lacherdopoulos:

„Paraxeno pragma! sunt lucruri care se întaleg foarte lesne. Paradigmatos harin, eu asi pute gâci câte oca tragi dumneata. (Râde.) He, he, he, nici n-am trebuinta sa întreb de esti tânara si frumoasa, pentru ca m-ar râde oamenii. (Râ de.) He, he, he, dar de ai pnevma, asta n-o pot cunoaste.“

La 9 mai 1853, iesea la Iasi, din Tipografia româno-francesa si în redactia lui Costache Negruzzi, revista „Saptamâna“, o publicatie destinata – cum indica si subtitlul: „Foaie sateasca“ – educarii locuitorilor de la sate. Numarul din 19 septembrie al hebdomadarului cu prindea – printre „învataturi religioase si morale“ dublate cu sfaturi de „economie rurala“ si „casnica“ – o scurta povestire alegorica, „Iepurile lui Donici“, semnata cu initialele redactorului. Atâta doar ca povestirea în cauza – atragea atentia o jumatate de veac mai încoace Bogdan-Duica27 – nu era decât într-o masura infima a lui Negruzzi, care, schimbându-i titlul pe jumatate, si-o însusise din paginile „Curiosului“, „gazeta de literatura, industrie, agricultura si noutati“, editata de Cezar Bolliac în 1836 si suprimata de autoritati dupa numai trei aparitii. „Aligoria“ din „Curiosul“ se chema sItEpurile lui Lafonten (sic!), fiind compusa, potrivit indicatiei din revista, de „printul de Signé“, un personaj despre care nu se stie nimic.

sItEPURILE LUI LAFONTEN

aligorie a Printului de Signé

„’Mi era de multa vreme urât si din pricina mea patimeasut si altii. Am hotarât în sfârsit sa ma duc într’un loc unde sa-mi fie numai mie urât. Am o padure prea frumoasa: într’o zi, ori ca sa zic mai bine într’o seara, pe vremea hotarâta pentru paza, plecasem întrînsa ca sa împusc vr’un sitepure. Multime de vatui se ivea, futea iar, se scarpina pe bot, sarea si se juca, dar asa de iute încât nu puteam sa’mi sloboz pusca. Un susoi mai carunt la par si mai domol la umblet isetsi la gura vizuinii sale. Dupa ce’si facu tualeta cum vru, vazând ca’l luasem la catare, da îmi zise, ce mai astepti! Va marturisesc ca’n minutul acela m’am coprins de spaima; pentru ca numai la rasboi pâna atunci didesem în dobitoace vorbitoare. Nu dau, îi raspunsei, ca pe viata mea tu esti fermecator. – Eu! zau nu, îmi raspunse: sânt sitepuri le vechi aslt lui Lafonten… Atunci fusei si mai mult coprins de spaima si ma aruncai la picioarele lui, îi cerui sitertaciune si-l dojenii de ce sa’mi ia sa înaintea catarii. Pe urma îi zisei de ce urâsi atât de mult viata? – Toate câte vaz. – Nu e tot susaiu ala? – Dar; da nu sânt tot oamenii aceia. Când ai sti tu cu cine sânt silit sa’mi petrec viata. Ah! nu mai sânt dobitoacele din vremea mea. Acum am a face cu site purii care alerg dupa flori, vor sa se hraneasca cu brebenei, cu viorele, cu rasuri, iar nu cu foi de varza cu care traiam noi si ne ajungea. Estia sânt sitepuri filosofi, diplomati, geometri si o gramada de alte nume pe ca re nu le’am mai auzit. Unii vorbesc numai nemteste, altii o frantuzeasca pe care eu nu o înteleg de loc. Si când sites câteodata din gaura ca sa ma duc sa mai pe trec pân vecini ca când sânt american. Dobitoacele din zioa de astazi au un duh! Vrei sa-ti spui curat si în sfârsit adevarul? Pentru ca au prea mult, au mai putin decât avea magaru nostru cel vechi pe lânga maimutile de astazi. Dup’a cestea rugai pe sitepure sa nu mai fie necajit si-i zisei ca voi îngriji de dânsul si de tovarasii lui de s’or mai fi aflând. Îmi fagadui sa’mi spusite toate câte spunea lui Lafonten, sa ma duca la prietenii lui ai vechi, si ma si duse. Brotacelu tot mai traia si era mai cucernic decât orice dobitoc din zioa de astazi; broastele si gresiterii lui cântasut mai bine decât privighetorile noastre si lupii lui erasut mai blânzi decât oile noastre. Adio, dragul meu sitepuras, ma duc la padure. Voi râdica o statusite lui Lafonten si’mi voi petrece viata cu dobitoacele acelui om bun.“ 28

IEPURILE LUI DONICI

C. N.

„Începuse a mi se urî la teara. Pentru ce? singur eu nu stiu; se vede pentru ca omul e dat a nu se mai multemi nicaiuri. Într-o dimineata mi-am luat pusca, si m-am dus de m-am pus la pânda în marginea unei lunci, cu gând sa împusc un iepure. N-au trecut mult si am si vazut iepuri si soldani sitesind pe toloaca, jucându-se, alergând, sarind, dar se învârtiau si apoi fugiau asa de iute încât n-a pu cam sa chitesc. Deodata zaresc pre unul mai batrân cu parul sur ca sitese cu pasi rari din padure si mi se pune înainte, si apois,t uitându-se la mine si vazând ca-l tinteam: ce zabovesti, striga, trage acum! O! Drept va spun c-am ramas cuprins de mirare… Sa ma fereasca Dumnezeu, i-am raspuns, eu nu-s deprins a vâna dobitoace ce vorbesc. Tu esti nasdravan cu buna seama! Ba nicidecum – adaogi el – eu sunt un batrân iepure aslt lui Donici. Zau! nu mai era de vorba; ramasesam încremenit. Mi-am svârlit pusca, si m-am închinat lui cu multa plecaciune: i-am cerut iertaciune ca nu l-am cunoscut, banuindu-i ca se pusese în primejdie a se face ostropat. Si pentru ce acest desgust de traits?t, îl întrebai. Of! sunt satul de cele ce vad, zise el. Cum, n-ai tot acel cimbru si trifoi? – Asa este, dar nu-s tot acele dobitoace. Când ai sti cu cine sunt silit sa-mi petrec zilele! Vai, mie! nu mai sunt acum vitele din vremea mea. Soldanii de azi îi vezi gingasi si desmerdati cautând numai flori. Vor sa se hraneasca cu viorele si cu lacramioare în loc de frunza de curechiu si de cartofle cu care noi ne multamiam. Acum vezi soldani republicani, catei politici, magari procopsiti care vorbesc numai frantuzeste sau o româneasca din care nu’nteleg o buche. Daca sites din covrul meu si ma duc la vr’un vecin sa-mi petrec vremea, îi gasesc puind lumea la cale în loc sa-si caute de treaba lor. Într’un cu vânt, dobitoacele din zioa de astazi sunt asa de cu duh! – încât demultul duh, ce au, mai n’au nici de cum, si minteosul nostru magar avea mai mult în vremea lui decât momitele de acum. Eu sunt batrân si nu ma pot de prinde cu toate aceste farafastâcuri. Ia de aceea mi s’au urât de a mai trai si vreu sa ma fac bujanita. L’am mustrat cu binisorul si mângâindu-l, m-am luat si m-am dus acasa la dânsul. Acolo am facut cunostinta cu câteva din dobitoacele lui Donici. Vulpea era asa de rusinoasa, parea ca e o fata mare. Cucul si grierul cântau mai frumos decât artistii nostri. Lupul postia si învata azbucoavna pre vr’o câti va miei. Toti vietuiau în cea mai mare liniste, numai gâstele câteodata tot mai faceau galagie.“ 29

Nemarturisitul „pacat“ al lui Negruzzi n-a fost, precum se vede, doar al „tineretelor“, când simturile obisnuiesc sa o ia razna, nepasatoare la avertismentele judecatii, ci s-a perpetuat si la maturitate, presupusa a fi mai grijulie cu ce-i trece prin mâna. Probabil ca marea izbânda cu „Alexandru Lapusneanu“ avea neaparata trebuinta de un asemenea tribut, pe care scriitorul a consimtit a-l plati cu vârf si îndesat.

Note:

1. A se vedea E. Lovinescu, op. cit., p. 274 s.u.; C. Negruzzi, „Opere“, I, „Pacatele tineretelor“, editie critica, cu studiu introductiv, comentarii si variante de Liviu Leonte, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, pp. 397-404.

2. Gh. Bogdan-Duica, „Salomon Gessner în literatura româna“, în „Convorbiri literare“, 1901, p.162 s.u.; N. I. Apostolescu, „L’influence des romantiques français sur la poésie roumaine“, Paris, 1909, p. 159 s.u.; C. Negruzzi, ed. cit., I, pp. 411-414.

3. N. I. Apostolescu, op. cit., p. 159: „Potopul sLe Déluget qui doit des traits assez nombreux au Déluge d’Alfred de Vigny“; Ramiro Ortiz, „Un’imitazione rumena dal Gessner e dal Vigny“, în „Varia romanica“, Firenze, 1932, pp. 391-392.

4. Ramiro Ortiz, op. cit.

5. Gh. Bogdan-Duica, „Doua capitole din biografia lui Constantin Negruzzi“, în „Convorbiri literare“, 1901, nr. 10, pp. 875-884; P. Grimm, „Traduceri si imitatiuni românesti dupa literatura engleza“, în „Dacoromania“, III, 1922-1923, p. 293.

6. G. Calinescu, „Mici jocuri de istorie literara“, în „Revista Fundatiilor Regale“, an VII (1940), nr. 8, pp. 403-405.

7. C. Negruzzi, ed. cit., I, pp. 417-418.

8. E. Dvoicenco, „Puskin si România“, Bucuresti, 1937, pp. 52-53; Gh. Bezviconi si S. Callimachi, „Puskin în exil“, Bucuresti, 1947, p. 149; Gh. Bezviconi, „Contributii la istoria relatiilor româno-ruse“, Bucuresti, 1962, p. 290; A. Heinrich, „Elemente puskiniene în lirica si proza lui Negruzzi“, în „Analele Universitatii din Timisoara“, seria filologie, 1966.

9. Paul Cornea, „Negruzzi, colonelul de Weiss si Millevoye“, în „Limba si literatura“, 1966,
nr. 11, pp. 213-224.

10. E. Dvoicenco, op. cit., p. 52

11. C. Negruzzi, „Pacatele tineretelor“, editia a II-a comentata de V. Ghiacioiu, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1942, p. 423.

12. Vezi Roland de Chaudenay, „Les plagiaires“, pp. 184-187.

13. Laetitia Turdeanu-Cartojan, „Modelele poemului Aprodul Purice de Constantin Negruzzi“, în „Revue des Etudes Roumaines“,
t. V-VI, 1957-1958, pp. 78-94.

14. Liviu Leonte, note la C. Negruzzi, ed. cit., I, pp. 353-354.

15. V. Ghiacioiu, în C. Negruzzi, ed. cit, p. 423.

16. I. Gramada, „C. Negruzzi si M. Kogalniceanu (Contributii la biografia lor)“, în „Convorbiri literare“, 1913, nr. 3, pp. 257-260.

17. „Diese Erzählung führt den Titel «Thoderika» beruht auf einem Volksmärchen und ist vom Hrn Negruzzi aus einem französichen Kinder-Journale in das moldausche übersetzt worden.“ (I. Gramada, art. cit., p. 259).

18. „Contemporanul“, an II (1882), nr. 2, pp. 65-67.

19. „Într-un volum publicat la 1879 si intitulat Dernières nouvelles de Pr. Mérimée, am gasit o novela Fédérico, scrisa la 1829 si imitata dintr-un basm popular napolitan. Articolul Toderica jucator de carti este, dupa parerea mea, tradus cu oarecare mici variante si localizat cu multa dibacie din nuvela lui Mérimée. Însarcineaza pe Socec sa-ti procure volumul pomenit si te vei încredinta însuti de adevar.“ (Scrisoare catre Iacob Negruzzi din 12 martie 1888, în C. Negruzzi, „Pacatele tineretelor“, Craiova, 1942, pp. 279-280)

20. V. Ghiacioiu, în C. Negruzzi, ed. cit., p. 279.

21. George G. Orleanu, „Cum scriau clasicii nostri“, în „Dunarea de jos“, nr. 7, martie 1909, p. 3.

22. „Plagiatul are o istorie interesanta în tara româneasca. Acumularea capitalurilor, la început, se datoreste în mare parte spoliatiunii, furtului. În acumularea capitalului nostru intelectual s-a întâmplat acelasi lucru. La început se plagiaza în stiinta pe o scara întinsa, dupa cum se plagiaza si-n literatura. Dar plagiatul acesta de la începutul culturii românesti nu se poate caracteriza – moraliceste – ca un furt, pentru ca plagiatorii n-au constiinta ca sunt vinovati, ca fura. Scriitorii de la începutul veacului spun adesea: «luat din alte limbi» si adesea nu spun nici atâta, pentru ca cine e autorul nu prezinta nici o importanta. Pentru omul incult, cine e autorul e o întrebare fara interes; în mahala se cetesc cu entuziasm «Dramele Parisului», dar nimeni nu stie ca sunt de Ponson du Terrail, desi numele acestuia e scris pe coperta; pe mahalagioaica o intereseaza cartea, subiectul, si nu cine a scris cartea. Când Anton Pann publica «Noul Erotocrit», nici pentru dânsul, nici pentru cetitorii sai, nu avea importanta autorul. De aceea, cei care vorbesc astazi cu dispret despre plagiatul din prima jumatate a veacului al XIX-lea gresesc. Pe vremea «Contemporanului» însa, oameni sus-pusi, profesori de universitate si de liceu, nu mai pot fi tratati ca un Anton Pann. Acestia, acumulând prin furt capitalul intelectual românesc, sunt vinovati. Amoral sau imoral, plagiatul a fost fatal, pana la un punct – util. Dar trebuia sa i se puna un capat, trebuia sa se înceapa o data mai mult asimilarea decât introducerea culturii – si «Contemporanul» a reprezentat, în istoria culturii românesti, lupta împotriva acumularii culturii prin banditism si, în genere, a facut pentru stiinta ceea ce «Convorbirile literare» au facut pentru literatura.“ („Spiritul critic în cultura româneasca“, în G. Ibraileanu, „Opere“, I, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, p. 64.) Ar fi de observat ca probitatea intelectuala a unui autor nu se cântareste prin raportare la ignoranta publicului sau la orizontul de asteptare al acestuia. Daca pe mahalagii nu-i intereseaza numele autorului, asta nu înseamna si ca oricine se poate înstapâni asupra scrierilor sale. Nici invocarea lui Anton Pann nu mi se pare tocmai potrivita aici, pentru simplul motiv ca alcatuitorul „Noului Erotocrit“ avea, totusi, o idee îndeajuns de limpede despre ce este plagiatul.

23. E. Lovinescu, „Costache Negruzzi“, p. 340 s.u.

24. „Proverbes dramatiques de Théodore Leclercq“. Nouvelle édition augmentée des proverbes inédits, précédée de notices par MM. Sainte-Beuve et Mérimée. 2e série, Paris, s1852t, E. Lebigre-Duquesne & Victor Lecou, p. 10.

25. Idem, p. 13.

26. Idem, p. 17.

27. G. Bogdan-Duica, „Relativ la un izvor al lui Vasile Alecsandri“, în „Convorbiri literare“, anul XXXVIII, nr. 11, Bucuresti, nositembrie 1904, p. 1016.

28. „Curiosul. Gazeta de literatura, industrie, agricultura si noutati“, No. 2, Bucuresti, 1836, pp. 73-74.

29. „Saptamâna. Foaie sateasca“, sub redactia
d. Constantin Negrutti, 1853, no. 19,
sâmbata în 19 septembrie, Iasi, pp. 154-155.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper