„Hraniti-ma cu vorbele voastre“

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Venetia – Mostra cinematografica 2011 (II)

 

Auzim, din când in când: „Filmul X este pur cinema“. Adica, nu sunt semne ca ar fi trecut pe lânga el, contaminându-l, teatrul (mai ales el), literatura, medii impure, nu-i asa? Daca lucrurile ar sta intocmai, daca toti am deveni aparatorii „puri si duri“ ai cinematografului gata sa se scuture de orice atingere, ca de Uciga-l toaca, atunci, probabil ca, in asteptarea exemplarelor nascute dintr-o gaoace imaculata, am sta multa vreme cu ochii in soare.
Toti, Doamne, si toti trei
Noroc ca festivalurile nu se impiedica in astfel de bariere. Altfel, o editie cum a fost cea de care ne ocupam, cu trei filme in competitie iesite din burta dramaturgiei scenice, ar trebui calcata in picioare. Si inca ce filme, cele propulsate in afisul primelor zile ale festivalului, purtatoare ale marilor vedete descinse la Lido, nefiind straine nici de speranta unui premiu. Unul dintre corespondentii revistei Variety scria intr-un titlu: „Starry Adaptations Crowd „Pure cinema“„ (Adaptarile pline de stele inghesuie „purul cinema“). Sa le luam pe rând, in ordinea „intrarii in scena“: George Clooney a deschis sarbatoarea cu „The Ides of March“, dupa piesa lui Beau Willimon „Farragut North“; „Carnage“ al lui Polanski este o adaptare ce nu se indeparteaza de spiritul Jasminei Reza din „Le Dieu du carnage“ iar „A Dangerous Method“ este extras de David Cronenberg nu numai din cartea lui John Kerr „A Most Dangerous Method“, ci si din piesa „The Talking Cure“ de Christopher Hampton care, de altfel, semneaza si scenariul. Sa mai amintim ca aripa literaturii a atins alte filme, fie in treacat, precum in „Faust“-ul lui Sokurov, fie devenind sursa integrala ca in „Wuthering Heights“, ecranizare – inca una – semnata acum de Andrea Arnold (Anglia) dupa romanul lui Emily Brontë sau in „Tinker, Tailor, Soldier, Spy“ de Thomas Alfredson (Anglia), dupa romanul clasic al lui John le Carré. („Feed me With Your Words“ – „Hraneste-ma cu cuvintele tale“, astfel suna titlul, cum nu se poate mai nimerit, al unui film aflat in pregatire). Intâmplare sau nu, cele mai mari note la bursa criticilor (Repubblica, Corriere della sera, Le monde, Positif, Screen International, Herlad Tribune etc.) le-au avut „Carnage“ si „The Ides of March“ (8, respectiv 7,5) care au plecat, insa, cu mâinile goale, dupa ce, potrivit unor surse, Polanski era favorit, cel putin in primele zile, in cursa Leului de Aur. Se zice ca pâna si instalatia pentru comunicarea cu autorul, aflat la Paris, era pregatita. Nu a fost sa fie. A câstigat „Faust“ situat, in acelasi clasament, pe locul patru, cu 7,3. Un lucru e limpede. Cu toate declaratiile de iubire post festum venite din partea unora dintre membrii juriului, mai ales a presedintelui Darren Aronofsky, filmele lui George Clooney, Roman Polanski si David Cronenberg nu par sa le fi fost pe plac. Niciunul nu s-a regasit in palmares. Toti, Doamne, si toti trei. Le ramâne, drept consolare, pretuirea criticilor si a publicului, cumul deloc de neglijat.
Regie „microscopica“
Surâzator, simtindu-se ca la el acasa, (Venetia il rasfata nu de ieri, de azi) nemaistiind incotro sa alerge pentru a da autografe, George Clooney (autor si protagonist) a inaugurat cea de a 68-a editie cu un film bine articulat, din seria americana a expunerii adevarului gol-golut despre imposibilitatea convietuirii politicii cu morala. Nu e lipsit de interes un amanunt: spectacolul cu piesa-mama a avut debutul Off Broadway in noiembrie 2008, doar la o saptamâna dupa alegerea presedintelui Obama si renasterea increderii. Clooney a ales titlul acesta pentru ca, dupa parerea sa, „De la Iulius Cezar incoace, nimic nu s-a schimbat in politica“. Iar filmul nu lasa nicio speranta. Începe ex-abrupto: „Nu sunt religios, nu sunt evreu, religia mea este Constitutia Statelor Unite“. Vorbe frumoase, rostite pe fundalul unui decor dominat de lozinca „Demnitate, integritate“. Toata lumea le incalca, de la candidatii la presedintia tarii la purtatorii de cuvânt, de la maturi la tinerii lupi. Tradarile („Nu sunt prieten, lucrez pentru el“), manipularile, nerespectarea cuvântului dat, santajul („Stii cum stam cu politica externa, cu religia, dar nu stii cum sa te culci cu o stagiara“) au experti in toate taberele. La conferinta de presa, cineastul a respins angajamentul unui film politic, pur si simplu a avut in gând „frumoasele filme ale anilor ’70, care puneau intrebari, dar nu impuneau raspunsuri“. Stie bine ce inseamna seductia in cinema, stie cum trebuie pusa la treaba, evocând, fara sa-l numeasca, pe actualul leader: „Astazi, America are cel mai inteligent, cel mai uman si cel mai drept dintre presedinti, in aceste momente atât de grave, când cinismul prevaleaza asupra idealismului. Dar le vom depasi. Am deplina incredere in el“. Nu e usor sa vorbesti despre speranta in lumea contemporana, oriunde te-ai afla, in proximitatea scenei politice sau intr-o camera a unui apartament „burghez“, in care oamenii parca abia asteapta sa se sfâsie. Exact ceea ce se petrece in creatia lui Polanski „Carnage“, localizat nu in Paris (precum in piesa), ci in New York. Realizat in timp real (79 de minute), fara nicio elipsa (o provocare, marturisita ca atare, pâna si pentru Polanski), filmul debuteaza cu un lung plan indepartat al unor copii care se iau la harta, undeva, lânga gardul unei scoli. Finalul ne va aduce in acelasi loc, cu aceiasi pusti, vadit impacati. Cinematografic vorbind, sunt copertele ce tin la adapost filmul; omeneste vorbind, sunt imagini care, ne vom da seama la sfârsit, strivesc cele patru personaje aflate in casa, lasându-le asa, stoarse, in nimicnicia lor. Doua cupluri (Kate Winslet – Christoph Waltz, Jodie Foster – John C. Reilly) vor sa rezolve, in limite civilizate, conflictul dintre odraslele lor, Zachary, respectiv Ethan, ultimul lasând pe câmpul de lupta doi dinti. Parintii sunt politicosi, par a vrea sa bata palma, dar totul este numai o aparenta. O vorba aruncata la intâmplare scapara scântei, musafirii (Winslet si Waltz) dau sa plece, gazdele (Foster si Reilly) ii intorc din drum, ba cu o prajitura, ba cu un pahar, dar conflictul se inteteste din te miri ce, injuria, jignirile plutesc in aer, femeile, mai ales ele, le prind din zbor, barbatii isi ies mai greu din fire, par mai dezinteresati, cu deosebire tatal victimei (Waltz) mereu cu telefonul mobil la ureche. Perechile uita, la un moment dat, conflictul initial, razboiul nu mai are loc intre familii, ci intre soti; musafiri si gazde isi spala rufele unii in fata altora. Escaladarea bataliei ii gaseste altfel regrupati: barbati contra femei. Se râde strâmb asistând la acest carusel al orgoliilor infrânte de nervii „à fleur de peau“. Tema fragilitatii cuplului din „Cui ii e frica de Virginia Wolf“ este jucata, cu virtuozitate, la patru mâini, ca sa spun asa. In timp ce inauntru maturii intretin „carnagiul“, afara, reamintesc, copiii isi vad de ale lor, in acelasi spatiu, lânga acelasi gard. Nu s-au miscat din loc, spre deosebire de parintii ridicol de razboinici care au strabatut salonul ostilitatilor in lung si in lat, in cautarea unui mai bun punct de atac. Polanski si colaboratorul sau fidel, Pawel Edelman (director de fotografie), avându-l alaturi de data aceasta si pe magicianul Dean Tavoularis (production designer/art director) au lucrat „microscopic“, cum avea sa spuna la conferinta de presa Kate Winslet, toata vânzoleala celor patru personaje dintr-un colt intr-altul fiind strict desenata si urmata cu sfintenie. Se inseala cine isi imagineaza ca regizorul de film a fost inghitit de teatru. Pentru a stabili astfel de raporturi dintre personaje si spatiu, dintre personaje si obiecte (o vaza de flori poate avea rolul pustii – musai sa traga din cehovianul act trei, un uscator de par trecut cu inversunare peste niste albume intrate la apa vine din vechile comedii etc), ochiul cineastului nu trebuie sa atipeasca nicio clipa.
Psihanaliza pe intelesul tuturor
Am trait sa o vedem si pe asta. Viggo Mortensen a renuntat la frumosii lui ochi albastri, de dragul lui Freud, ale carui date fizice au fost respectate cu ajutorul lentilelor caprui. Oricât ne-am dori noi lipsiti de prejuecati, nu-l vedeam in respectivul rol, oricât ar fi fost actorul de obisnuit cu „chinurile“ impuse de un cineast precum David Cronenberg. L-am descoperit pe regizorul canadian, autorul atâtor radiografii ale ororilor ce salasluiesc in mintea si in trupul uman, l-am descoperit, spuneam, mult mai blând, poate mai conformist sau doar gata sa-si asume „supunerea la obiect“, in cazul de fata – psihanaliza, vizitata in zorii afirmarii. „V-ati documentat pentru rolul lui Jung?“ a fost intrebat Michel Fassbender la conferinta de presa. Mutatis mutandis, raspunsul lui a inmânat o cheie de lectura celor care, eventual, nu intrasera in posesia ei: „Am citit „Psihanaliza pentru copii“„. Daca lasam gluma la o parte si inlocuim „pentru copii“ cu sintagma „Pe intelesul tuturor“, ne plasam in orizontul unui film deloc intortocheat, a carui tinta a fost, dupa marturisirea autorului la aceeasi conferinta, „realitatea umana a intâlnirii Freud – Jung“. Punct ochit, punct lovit. Fiecare are propria „dangerous method“. Jung crede in misticismul relatiilor umane, Freud nu incalca limitele stabilite odata pentru totdeauna, in interiorul carora impulsul sexual explica totul. Maestrul il teoretizeaza, mai tânarul invatacel il traieste patimas cu o pacienta vindecata, in cele din urma, de isterie. Freud nu cunoaste abaterea, il deranjeaza cuvântul „analiza“, „Psihanaliza este mai logic si, apoi, suna mai bine“, isi anunta oaspetele, la prima lor intâlnire. Dezamagit de cel pe care si l-ar fi dorit „mostenitor“, neintelegându-i slabiciunea, ii asaza portretul in cutia cu scrisori, „lucruri ale trecutului“, teoretic destinate uitarii. Este ratia de sentimentalism oferita de Cronenberg celor doi barbati, portia mai consistenta revenind, desigur lui Jung care, peste ani, se spovedeste fostei paciente intr-un limbaj drag contemporanilor nostri: „Ai fost cel mai frumos lucru care mi s-a intâmplat, la bine si la rau“. Freud s-ar fi cutremurat.

Si pentru ca am construit aceste insemnari in jurul cuvintelor venite din teatru, iata ca „Le parole del cinema“ si-au avut un omagiu direct in spectacolul luminos care ne insotea in fiecare miez de noapte, la iesirea din sali. Instalatiile unui maestru in materie, Marco Nereo Rotelli, proiectau pe toate spatiile libere, pereti, fatade sau direct pe asfalt, 68 (cifra editiei) de citate-cult din filme, scrise in limba de origine. Am admirat cu totii frazele cu litere dansante, ca niste serpi luminosi, dar nimeni nu a putut descifra o iota din cele scrise. Ce ti-e si cu „Le parole del cinema“!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper