Si Victor Hugo visa la Statele Unite ale Europei

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Scriu aceste rânduri contrariat de lansarea recenta, la Sulina, a unei opinii românesti privind crearea Statelor Unite ale Europei. Obiectivul ar trebui atins rapid, în doi-trei ani, afirma presedintele de azi al României, prin sacrificari în sfera suveranitatii. Formularea (vara, caldura mare!) este ambigua, gresita chiar, de aceea o redau ca atare: „Numai prin cedare masiva de suveranitate Europa mai poate ramâne o putere economica si militara“. Cum adica, cui trebuie sa cedeze Europa masiv din suveranitate? De ce fel de suveranitate dispune Europa Germaniei, Rusiei, Frantei, Ucrainei, Marii Britanii, Belarusului, Monaco-ului, Andorrei, Maltei? Si, de unde aceasta initiativa în materie de concepte politice? Ne-a cerut cineva sa ne pronuntam într-o problema atât de complicata? Fusese suficient de disputata în timpul pregatirii Constitutiei europene. Cum formularea este ambigua, confuza, îmi permit sa observ ca atacarea unor concepte politice majore merita sa se bucure de mai multa rigoare. Ele nu se lanseaza în blugi la Sulina, nici daca uitata localitate ar fi devenit peste noapte un Porto Franco pentru ideile politice. La urma-urmei, la ce ar folosi sa avem noi initiative în directia asta? Când aveau ocazia, posibilitatea si dreptul sa se pronunte în privinta Constitutiei Europei, românii s-au remarcat prin tacere. Unele state, venite chiar de pe banca politica pe care o ocupasera cu noi pâna în 1989, au facut greu unele concesii pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona. Ele au înteles pâna la urma sau au fost constrânse sa înteleaga necesitatea consolidarii Uniunii Europene. Ulterior, aceste concesii nu s-au dovedit piedici în discutiile care priveau interesele particulare. Azi chiar, în plina criza, unele state membre cauta cai de salvare prin valorificarea avantajelor comunitare ce izvorasc din transferul de suveranitate. Pentru ca, da, trebuie sa primesti ceva atunci când cedezi ceva. Cine stie, cine poate exploateaza inteligent acest tip de transfer fortând solidaritatea comunitara sa compenseze cedarea de suveranitate. Iar acestia nu sunt neaparat nemtii, francezii, britanicii, care duc povara materiala a solidaritatii, ci popoarele din tarile mici care au ajuns la prosperitate, cele din Austria, Olanda, Suedia, chiar si din Republica Ceha sau Polonia. Pe de alta parte, se stie, nemtii nu agreeaza sa traiasca mai prost pentru ca Germania sa salveze Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda si Italia. România trebuie sa reflecteze serios la conceptele pe care le îmbratiseaza iar celor care ne conduc le pretindem un efort pentru a întelege ideile mari politice ale Europei. Problema revizuirii atitudinii fata de suveranitate exista, dar pe continent înca nu sunt clare directiile revizuirii. Acum, în plina criza unii cred ca au solutii. Iluzie! Uneori numai apropierea de principiul suveranitatii poate rascoli lumea la fel de mult ca un razboi. Chiar la nivelul unei structuri comunitare ca aceea pe care este fondata Uniunea Europeana abordarea transferului de suveranitate ridica suficiente suspiciuni. Oricum, este o chestiune de tratat nu prin improvizatii, ci de catre forurile comunitare europene. Statele Unite ale Europei, daca ar fi posibil sa fie create, necesita clarificarea formulei de constituire. Vom fi o uniune de natiuni sau una de popoare? Diferenta o dau optiunile Parisului si Berlinului si nu cred ca cineva îsi imagineaza ca Europa comunitara politica poate fi construita în afara vointei Germaniei si Frantei.
Sa intram putin în subiect.
Americanul Francis Fukuyama, parinte al „sfârsitului istoriei“ – nefericit sintagma! –, ceruse europenilor sa depaseasca obsesia suveranitatii, care ar fi fost responsabila pentru cele Doua Razboaie Mondiale, si sa substituie modelul suveranitatii cu unul fundamental de drept: negocierea. El este, în plus, adeptul tezei „statului minimal“ ca produs al suprematiei liberalismului.  nu sunt fara legatura cu opinia „cedarii masive de suveranitate“. Aceste concepte, atât de familiare în mentalitatea americana, sunt tulburate, în chiar în Statele Unite, de realitate. Fukuyama a fost pus în situatia de a-si verifica opiniile nu de o modificare politico-ideologica, ci de catastrofa naturala provocata de uraganul Katrina, în statul Louisiana, la 23 august 2005. Atunci, el si multi altii au vazut ce înseamna ca statul sa nu aiba capacitatea de interventie pentru salvarea propriilor cetateni. Catastrofa facuse ca jumatate din orasul New Orleans sa fie înghitit de ape iar interventia la timp a statului – daca ar fi avut institutiile adaptate pentru astfel de situatii –, ar fi salvat sute, poate mii de vieti. Cazuri similare l-au determinat pe Fukuyama sa revina asupra convingerilor lui iar unele dintre constatari au facut substanta studiului State Building“. El recunoaste ca a simtit nevoia reabilitarii ideii de stat. Trimiterile sunt la stari generale, la conflicte, la razboiul din Irak si nu este locul sa le dezvolt. Dau numai un citat: „În lumea a treia în Africa, în particular, slabiciunea statului este cauzata de subdezvoltare“ iar astazi „statele slabe din Orientul Apropiat si Mijlociu sunt la originea marilor probleme planetare: criminalitatea, terorismul, migratiile salbatice, pandemiile în fata carora comunitatea internationala nu poate ramâne pasiva în numele suveranitatii de stat“. Deci putem discuta despre o abordare noua a principiului suveranitatii de stat, dar, dupa cum se vede, nu în numele puterii militare. Un alt american, Jeremy Rifkin, fost presedinte al Foundation on Economics Trends, vorbeste despre obsesia unor europeni pentru un model de organizare politica. În cartea lui „The European Dreams“ (titlul este lung, îl redau în româneste: „Visul american. Cum eclipseaza discret viziunea Europei asupra viitorului visului american“). Nu intru în detalii, reproduc unul dintre rationamente pentru a putea reda concluzia celebrului economist american. El spune ca „visul european“, adica modelul de organizare dorit de acestia, urmareste înlocuirea „autonomiei individuale“ cu „relatiile comunitare“, ca europenii pretuiesc „diversitatea culturala“, o conserva si o asaza deasupra „asimilarii“, iar „calitatea vietii“ o pun înaintea „bogatiei materiale“. Desigur, lucrurile se potrivesc destul de putin cu optiunile celor care reconstruiesc capitalismul în România, dar Rifkin nu porneste – bine face! –, de la experienta româneasca, ci de la tendinta culturii politice continentale europene. Aceasta sinteza a modelului, a „visului european“, este pusa în oglinda cu modelul american. Rifkin trage o concluzie pe care o redau întocmai (pentru ca am vazut amatori de vorbe care pun, dupa ureche, aceasta concluzie în gura altora): „eu am ajuns la concluzia, afirma Rifkin, ca americanii traiesc pentru a munci în timp ce europenii muncesc pentru a trai“.
Si, acum, o mica incursiune în chestiunea Statelor Unite ale Europei.
Proiectul Statelor Unite ale Europei este vechi. Între multi, foarte multi altii, despre uniunea sau unirea politica a continentului au vorbit renascentistul Dante Alighieri, romanticul Victor Hugo, rationalistul Immanuel Kant. Napoleon tot o Europa unita, supusa însa prin razboi, urmarea. Winston Churchill a avut viziunea lui despre viitorul Europei, viziune legata strâns de prabusirea Imperiului britanic. Hitler a avut halucinatiile lui europene. Dar realist, în sensul constructiv al istoriei, unitatea europeana a fost initiata de fostii beligeranti. Ea era sursa reconcilierii si a pacificarii continentului. Primele nuclee au fost create de ministrul francez de externe Robert Schuman si de cancelarul german Adenauer. Drumul institutiilor europene comunitare era deschis. O alta etapa, mai viguroasa, a fost posibila dupa caderea regimurilor comuniste din Europa de Est si unificarea Germaniei. Pâna astazi, utopice sau realiste, proiectele porneau de la concepte sau viziuni pacifiste, în nici un caz de la ratiuni de competitie militara ?i în nici un caz nu presupuneau, cel putin în forme „masive“, sacrificarea esentei statului: suveranitatea.
Europenii au fost din totdeauna preocupati de constructia politica a continentului lor iar proiectele nu au lipsit. Astfel de framântari au avut greutate atunci când au venit din partea unor state care puteau sa dea garantie si credibilitate discutiei. Nu au trecut prea multi ani de când Europa a fost martora la o dezbatere – eleganta, dar ferma –, pe marginea cadrului politic al constructiei europene. Ea a fost declansata de un discurs al ministrului de externe al Germaniei reunificate, Joschka Fischer, la Universitatea Humboldt, în 2000. Fostul extremist turbulent de stânga, acum înalt demnitar, a avansat ideea metamorfozarii Uniunii Europene în Statele Unite ale Europei pornind de la modelul experientei federalismului Germaniei. Parisul  nu a lasat nici o speranta unui astfel de curs si nici nu cred ca va lasa vreodata. Conceptia generalului Charles de Gaulle a unei cooperari care trebuie sa prezerve „Europa statelor-natiune“ este fundamentala în politica oricarui guvern de la Paris. Este un concept care tine de istorie, chiar daca nu este astfel explicitat, si care nu se identifica deloc cu „Europa popoarelor federale“. Pentru ca prezinta interes în contextul lansarii „opiniilor personale“ ale presedintelui României facute la Sulina, voi întârzia putin asupra pozitiei Frantei peste care, ca putere învingatoare în razboiul Coalitiei împotriva Germaniei, nu se poate trece. Deocamdata. Ce vrea Parisul? Vrea sa nu paraseasca – si nu accepta sa fie îndepartat de la –, pârghiile de decizie la conducerea Uniunii Europene. Oricât de puternica – poate ca tocmai de aceea – a devenit, dupa reunificare, Germania. Daca gresesc, vom vedea, dar mai clar eu nu as putea sa formulez obiectivele Parisului. Fostul presedinte Jacques Chirac a expus în Parlamentul german, tot în 2000, pozitia Frantei în privinta directiilor politice în care, prin compromis, se poate ajunge la concilierea conceptului german cu cel francez. Franta nu va accepta nici o masura restrictiva în privinta identitatii nationale, nu va accepta realizarea unui stat supranational european, accepta uniune de state, nu federatie de state, agreeaza o noua repartizare a competentelor Uniunii, realizarea unei specificitati a institutiilor europene si participarea parlamentelor nationale la activitatea comuna. Acestea marcheaza întregul corpus al Tratatului de la Lisabona. Restul poate fi discutat, eventual convenit daca masurile punctuale nu contravin acestor orientari.
Europa unita ramâne un obiectiv politic major al statelor membre, mai ales al marilor puteri, Germania, Franta, Marea Britanie. Criza financiara si amenintarea unei noi recesiuni mondiale fac ca aceste state cu putere, ambitie si vocatie de decizie sa caute formule convenabile de integrare care sa convina si sa respecte lectiile istoriei, intereselor actuale si perspectivelor continentului. Exista înca diferente de abordari. Este suficient sa revedem negocierea Constitutiei Europei ca sa ne dam seama ca acestea nu sunt superficiale. A demonstrat-o respingerea, prin referendum, de catre francezi si olandezi, în 2005, a primului proiect al Constitutiei. Cred ca Tratatul de la Lisabona reprezinta maximum ce se putea obtine si ca pe baza lui înca mai pot fi gasite solutii de solidaritate si de integrare. Cine ar accepta acum, în aceste conditii, sa mai cedeze ceva? Mai ales sa cedeze masiv suveranitate!
Si acum, despre un mare spirit care a avut, si el, un vis european: Victor Hugo. Merita sa ne întoarcem la trecut, merita sa deschidem cartea. În 1849, la un Congres al pacii tinut la Paris, în plina glorie, Victor Hugo vorbeste despre Statele Unite ale Europei astfel: „Va veni o zi când armele va vor cadea si voua din mâini! Va veni o zi când razboiul va parea si el absurd si va fi de neconceput între Paris si Londra, între Petersburg si Berlin, între Viena si Torino, ca va fi imposibil si va parea absurd astazi între Rouen si Amiens, între Boston si Philadelphia. Va veni o zi când Franta, Rusia voastra, Italia voastra, Anglia voastra, Germania voastra, voi toti, natiuni ale continentului, fara a va pierde calitatile voastre distincte si glorioasa voastra individualitate, va veti aduna strâns într-o unitate superioara si veti constitui fraternitatea europeana, asa cum Normandia, Bretania, Lorena, Alsacia, toate provinciile noastre s-au topit în Franta“. Înflacarat, cum îi sta bine unui romantic, bun orator, ca orice mare francez, Victor Hugo îsi proiecteaza convingerile care sunt primite cu ropote de aplauze de cei peste opt sute de participanti din toata lumea: „Va veni o zi când cele doua grupuri imense, Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei, aflate fata în fata, îsi vor întinde mâna pe sub mari…“. Ce trebuiau sa faca europenii pentru a atinge acest obiectiv, se întreaba Hugo: „Legea lumii nu este si nu poate fi despartita de legea lui Dumnezeu. Or, legea lui Dumnezeu nu este razboiul, este pacea“… „Francezi, englezi, belgieni, rusi, slavi, europeni, americani ce avem noi de facut pentru a ajunge cât mai repede posibil la aceasta zi?“ Si raspunde: „Sa ne iubim!“.
Puterea lui Dumnezeu este mare. Dar peste douazeci Si unu de ani, Dumnezeu privea din împaratia lui cum francezii si germanii se ucideau din nou în Alsacia. Nici acest macel, nici pe cele în care Europa a antrenat lumea în Primul si Al Doilea Razboi Mondial nu a putut sa le împiedice. Politica si puterea au alte legi decât cele ale iubirii. Nu pot sa nu ma entuziasmez în fata discursului acestui mare scriitor pacifist care a fost Victor Hugo. Si el visa la Statele Unite ale Europei. Ca romantic, visa chiar frumos.

3 comentarii pentru “Si Victor Hugo visa la Statele Unite ale Europei”

  1. aprilie 10, 2013 la 6:08 am

    Hello! ebdggde interesting ebdggde site! I’m really like it! Very, very ebdggde good!

  2. aprilie 10, 2013 la 6:08 am

    Very nice site! cheap viagra

  3. aprilie 10, 2013 la 6:08 am

    Very nice site! [url=http://opeyixa1.com/qvoatya/2.html]cheap cialis[/url]

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper