Salvador Dali, Împaratul Traian si România (IV)

Un articol de RADU VARIA

Marele Protocol
Discurs pronuntat la Academia Româna în 22 iunie 2011

Galateo
În iunie 1972 eram la Hotelul Ritz din Barcelona împreuna cu Dali si cu un grup de tineri snobi, de o gentilete afectata, pregatiti ca la cinco de la tarde sa mergem la Toros Monumental pentru a asista la o corrida cu Diego Puerta, matador vedeta pe vremea aceea.
Dali, care se amuza sa identifice cuplurile ce pareau a se fi format în acele zile de vacanta pe Costa Brava, spune dintr-odata: „Numai de mine nu e îndragostita niciuna dintre voi“. O frumoasa din Andorra raspunde cu farmec: „Cum nu, eu sunt îndragostita de dumneavoastra“. Asta chiar în clipa în care sosea sotul ei. Dali se grabeste sa-l asigure, cu acea arta a gratuitatii si a deriziunii în care exceleaza: „Nu va preocupati, caci eu sunt total impotent“. Si în sotto-voce: „Dar nu atât pe cât o spun ca sa ma laud!“.
Din instinct, Dali întelesese ca însusi conceptul de geniu nu poate exista fara un calcâi al lui Achille, asa cum au observat Zielsel si Capuano, si mânuia cu stralucire acea arta inventata în Florenta secolului al optsprezecelea numita galateo, arta de a-ti etala public defectele si slabiciunile, exagerând cât mai mult cu putinta în prezentarea lor, pentru a-ti demobiliza astfel adversarii.
Fiindca a venit vorba de acea corrida, la cel de-al doilea animal rapus, Diego Puerta primeste din partea Juriului o ureche a taurului si se îndreapta spre Dali cu un aer triumfator pentru a i-o oferi ca omagiu, în timp ce fanfara intoneaza foarte sonor un celebru passo doble. Dali îmi cere s-o iau eu, caci lui îi e frica. „Bine zic, dar ma tem ca asta ar declansa furia publicului“. Asa ca în numele propriei glorii, Dali accepta urechea taurului si ovatiile generale. Ceva mai târziu el îmi organiza o întâlnire la Arles cu marele matador Dominguin în vederea unei corride la Tomis, menita sa reînvie pe la noi ritualurile greco-romane.
Muzica
Daca Picasso a schimbat statutul picturii, e tot atât de adevarat ca Dali a schimbat statutul pictorului si al artistului. El a impus de timpuriu ideea ca nu numai operele, ci si atitudinile si comportamentele sunt purtatoare de revelatii poetice. Campion la bursa viselor, el era pasionat de stiinta, de matematica, de tehnologie si, spre deosebire de suprarealisti, care detestau muzica, el, Dali, o iubea.
Dupa un spectacol la New York cu opera „Faust“, cu La Gran Diva Rumana în rolul Marguerite, el oferea la Russian Tea Room un supeu în onoarea artistei, cântându-i cu vocea lui frumoasa de bariton pagini întregi din opera lui Gounod. Îi placea Mozart. Citez: „un mic Dali“.
La un moment dat el îmi telefoneaza întrebându-ma daca e adevarat ca în România unii cânta la solzi de peste. Îi spun ca da. Vroia ca acompaniamentul muzical la filmul „Calatorie în Mongolia Exterioara“, la care lucra cu regizorul Montes Baquer, sa fie la solzi de peste. Oricine îsi închipuie ca n-a fost usor sa-i procur din tara în anii ’70 solzii de peste necesari si nici modul de întrebuintare. Am reusit în cele din urma sa-i trimit peste o suta de solzi, cu explicatiile cuvenite. A înmuiat el câtiva dintre acestia în apa calda sarata, a pus unul sub limba, a suflat si n-a iesit niciun sunet. Îi era chiar frica, mi-a spus, nu cumva sa înghita solzul respectiv. Mi-a zis mie sa învat. „Imposibil, i-am raspuns, am încercat, degeaba“. „Atunci, sa gasim victima“.
Victima am gasit-o. Un oarecare Virgil, muzicant popular. „Virgil, zic, stii sa cânti la solzi de peste?“ „Se poate, Domnu’ Radu?“ Trec aici peste mai multe peripetii si, în fine, îl duc la Dali, întors de curând la Paris. Cânta Virgil din solzi: o fâsâiala oribila, niciun sunet nobil, nimic. „Credeam ca e mai interesant“, îmi zice Dali, în timp ce eu cautam sa-l acompaniez cât mai rapid pe Virgil spre iesire.
„De ce n-ai spus, mai nemernicule, ca habar n-ai sa cânti din solzi de peste?“. La care Virgil mi-a raspuns: „Lasati, Domnu’ Radu, si dumneavoastra, sa ma aduceti la un babalâc ca asta care nici nu mai e în stare sa vorbeasca româneste ca lumea!“. Virgil era deceptionat de Dali! Dali, care se straduise sa-i vorbeasca în limba catalana, atât de apropiata de limba noastra, vazând ca limba franceza Virgil n-o stia!
Aram Haciaturian, autorul faimosului si ametitorului „Dans al sabiilor“, era invitat în Spania si singura lui dorinta era sa-l întâlneasca pe Salvador Dali. Rendez-vous-ul e fixat la chindie în casa Dali de la Port Lligat, pe malul Mediteranei. Compozitorul e invitat în Salonul Oval, cu un ecou înfiorator. „Superstitii“, mi-a spus Dali când i-am vorbit de acel ecou. Haciaturian a fost rugat sa ia loc pe un fotoliu îndreptat cu fata spre usa. Se întunecase afara când în salon se stinge brusc lumina. Din vestibul, unde lumina era în continuare aprinsa, apare o forma de fantoma, într-un cearsaf alb, înarmata cu sabii în ambele mâini, dansând în jurul fotoliului pe care era asezat Haciaturian, pe ritmurile dementiale ale „Dansului sabiilor“ rasunând la maxim. Dupa doua-trei minute fantoma paraseste încaperea, lumina se aprinde si apare secretarul lui Dali care-i spune compozitorului: „Domnule Haciaturian, întâlnirea dumneavoastra cu Maestrul Salvador Dali a luat sfârsit“.
Stiinta
Cel mai mult, lui Dali îi placea teoria catastrofelor a lui René Thom, laureat al Medaliei Fields, Premiul Nobel al matematicienilor. Dar îl pasiona si Logica dinamica a Contradictoriului tratând despre devenirea tripolara a materiei-energie, a lui Stéphane Lupasco (Stefan Lupascu). Acestea însa n-aveau o implicatie directa asupra artei.
În schimb, conceptul de spatiu-timp nu-l considera strain picturii sale. Ilya Prigogine, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie, l-a întrebat pe Dali daca pictând Ceasurile moi se gândise la Einstein. Dali i-a raspuns ca „notiunea de spatiu-timp era atât de evidenta“ în mintea sa, încât a „reprezentat-o ca pe o brânza ce se prelinge ca un fel de Camembert paranoiac-critic curgând melancolic si savuros“.
Mult mai la obiect, îmi face impresia, el a spus altadata ca un ceas poate sa fie si moale, cu conditia sa indice ora exacta.
Holografia, descoperire a lui Dennis Gabor, laureat si el al Premiului Nobel pentru Fizica, îl preocupa de asemenea, în masura în care permitea obtinerea imaginii complete a unui obiect, ceea ce pentru el, Dali, însemna deschiderea unui orizont nemarginit.
Dar, pâna una alta, se multumea cu pictura stereoscopica, aceasta presupunând existenta a doua tablouri practic identice care, privite printr-o prisma asezata într-un unghi potrivit, ofera iluzia celei de a treia dimensiuni. Prima prezentare, la care am asistat, a avut loc la Muzeul Guggenheim din New York si marturisesc ca n-am înregistrat nici o a treia dimensiune, în timp ce altii se extaziau în fata ultimei inventii daliniene.
Acelasi lucru la Paris, unde prezentarea a avut loc la Galeria François Petit, în Saint Germain-des-Prés, unde nu erau invitate decât câteva persoane, printre care Eugen Ionescu, atins de unda bahica la punctul ca nu prea stia ce spune în micul discurs pe care s-a simtit obligat sa-l pronunte. În timpul acesta Dali îmi soptea la ureche: „Nu-mi place deloc compatriotul dumitale. A zis de rau de rinocer la care, dimpotriva, eu tin foarte mult pentru ca are spinarea acoperita de circuite imprimate“.
Împaratul Traian. Din nou si din nou Împaratul Traian
Împrejurarea cu solzii de peste a suscitat la timpul ei un interes extraordinar, în masura în care era o curiozitate pentru toata lumea, dar mai ales pentru ca mai toti credeau ca e vorba de o noua operatiune suprarealista daliniana, în timp ce el se omora sa-i convinga pe fiecare de contrariul. Epuizându-si argumentele, i-a servit Amandei Lear urmatoarea sentinta, care a pus capat oricarei discutii: „Chestia cu solzii mi-a confirmat-o Varia, care e cea mai serioasa persoana în materie stiintifica si istorica“.
Nu stiu ce avea stiintific sau istoric povestea respectiva, însa Dali, vazând efectul imediat al argumentului, a început sa-l utilizeze sistematic, exasperând-o în primul rând pe Gala. Când lucrurile se împotmoleau în diferite discutii, îmi telefona si ma întreba ce gândesc de subiectul în litigiu. Ce afirma el era de cele mai multe ori absurd si asta o stia prea bine. Îi raspundeam întotdeauna ca si eu gândesc ca el, ceea ce-l încânta. În secunda urmatoare continuam spunând: „Dar trebuie sa tinem totusi seama de cutare sau cutare fapt“ si astfel anulam prima afirmatie. Foarte rapid el a înteles mecanica aceasta, asa încât dupa ce-i spuneam ca si eu gândesc ca el, Dali închidea brusc telefonul anuntându-i pe preopinenti ca a fost confirmat de Varia, persoana cea mai serioasa din lume în materie stiintifica si istorica!
Daca era sa ne luam dupa Dali, nu era nimeni ca mine în acele domenii, însa aveam si eu un punct vulnerabil, pe care mi-l amintea cu regularitate: nu reuseam sa gasesc o imagine sau o macheta a Podului lui Traian. Pâna când, într-o dupa amiaza torida de vara, am gasit-o în sfârsit. Mare victorie, ma gândeam eu când i-am telefonat. Îi spun despre ce era vorba, iar el ma întreaba: „Dar ce s-a întâmplat, ce nu e în ordine?“ „Totul e în ordine“, continuam eu care, contrar tonusului meu alert dintotdeauna, se vede ca eram topit de caldura si fara energie. Continuam sa-i spun ca Podul lui Traian avea peste un kilometru lungime si 11,35 metri latime, daca tin bine minte. Dar el tot nu ma asculta. Nu-l interesa ce-i spuneam, dupa ce ma tachinase ani de-a rândul cu Podul lui Traian! „Revino-ti“, mi-a zis, vorbim mai târziu si a închis telefonul.
Pe mine m-a bufnit râsul si energiile mi-au revenit. Dincolo de comedia pe care o juca, dincolo de orice rol pe care-l asuma, Dali avea o dimensiune umana camuflata, dar de o rara noblete.
Anii treceau readucând periodic în universul dalinian figura mitica a Împaratului Traian, optimus princeps, cum îl acreditase Senatul Romei în anul 114. Între timp Dali a aflat ca autenticitatea Monumentului de la Adamclisi nu era discutabila si avea sa declare la New York ca Împaratul Traian este: „una dintre cele mai poetice si suprarealiste fiinte care au existat vreodata. Traian, spunea el, vroia ca lucrurile sa fie realizate în modul cel mai desavârsit, asa cum pictez eu“. Iar atunci când i s-a propus sa construiasca un pod de vase peste Dunare, pentru a trece în Dacia, el s-a opus în modul cel mai categoric: „– Vreau un pod de piatra, ar fi spus Împaratul, caci ar fi inimaginabil sa vezi un consul sau o legiune romana balansându-se pe un pod precar si pierzând astfel prestigiul în fata populatiei locale! De aceea a si facut apel la marele arhitect Apolodor din Damasc“.
În afara unor desene demne de Rafael si de Ingres, în care e reprezentat, îl vedem pe Împaratul Traian calarind ca vântul si ca gândul spre Dacia Felix, într-o sculptura în bronz realizata de Dali în 1974, sculptura de o exceptionala anvergura reprezentând-o pe „cea mai poetica fiinta care a existat vreodata“, pe care-mi place sa mi-o imaginez înnobilând una dintre pietele Bucurestiului.
Subiectul Traian e proclamat de Dali de utilitate cotidiana. În 1978 la New York el declara: „Daca oamenii, în loc sa citeasca în fiecare zi coloanele jurnalelor, în care nu gasesc nici urma de informatie, ar citi în schimb Columna lui Traian de la Roma, atunci ei ar întelege întreaga semnificatie a monumentului de la Adamclisi!“.
În februarie 1978 eram invitat sa iau cuvântul la Primul Congres Mondial al Civilizatiei Celtice, organizat de Universitatea din Toronto. Profesorul Robert O’Driscoll ma ruga insistent sa-l determin pe Dali sa vina si el, ca Oaspete de Onoare, ceea ce era desigur exclus. Dali accepta însa, la rugamintea mea, sa trimita Congresului un mesaj, pe care aveam sa-l citesc în seara inaugurala, creând evenimentul zilei. Continutul acestuia era urmatorul: „Sunt extrem de onorat de invitatia dumneavoastra. Însa studiul pasionat si urgent asupra Împaratului Traian nu-mi lasa nici o zi de ragaz“. Etc., etc.     n
(continuare în numarul viitor)

 

Copyright©Radu Varia.2011

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper