Rusia în disputa cu ea însasi (II)

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Cum sa eviti saltul în gol
Evolutia democratiei în Rusia este greoaie si nu va putea intra în paradigmele occidentale poate niciodata, chiar daca unele masuri vin din experienta si  valorile acestora. În 1993 are loc puciul comunist dejucat de Eltîn care va sti sa profite de victorie pentru statutul sau politic. Iesit învingator, Eltîn accelereaza adoptarea Constitutia Rusiei. URSS moare, ia nastere un nou stat,  Rusia. Vin primele alegeri democrate care, chiar daca au fost manipulate, au ramas sub control. Curând apar nuclee ale societatii civile. Presa se trezeste în fata unui câmp liber de manifestare libera. Cu toate acestea, orientarea Kremlinului spre Europa nu pare sa contribuie la recuperarea puterii pierdute. Rusia intrase în Grupul de la Shanghai, relatiile cu China fusesera reglementate si stabilizate. „În pofida acestor pasi în directia Asiei, politica externa a Rusiei ramâne marcata, în perioada respectiva, de un caracter occidentalist constant si de orientarea europeana. Cel dintâi ministru al Afacerilor externe pe vremea lui Eltîn, Andrei Kozîrev, este purtatorul de cuvânt al acestei orientari. Ambitia lui Eltîn este de a vedea Rusia acceptata ca mare stat european si recunoscuta  ca putere de singurul actor international capabil sa-i confere acest statut, în virtutea parteneriatului strategic ruso-american. Paupera, victima a saltului brusc din procesul de tranzitie, Rusia nu poate obtine acest statut, în ciuda eforturilor si a concesiilor facute democratiilor occidentale. Îi mai ramasese un atribut: statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, care, asa cum s-a vazut în cazul razboiului din Kosovo, nu mai conteaza în fata impetuozitatii puterii americane. Constient de pierderile substantiale înregistrate, Eltîn se straduieste sa-si înzestreze tara cu  imaginea de putere“ (ibid. pag. 19). Puterea pierduta nu se reface usor. Cheia refacerii nu sta nici macar în manevrele de resuscitare a zonei de influenta în spatiul Comunitatii Statelor Independente, structura de avarie de dupa dezmembrarea URSS. Coborârea în infern continua.  Dupa atâtea concesii facute Occidentului, atunci când se astepta mai putin, în loc sa primeasca statutul de partener, Rusia primeste o lectie dura în timpul  razboiului din Kosovo. Washingtonul hotaraste unilateral soarta statului balcanic, asa cum va proceda si cu cea a Irakului. „Dispretul continut în decizia unilaterala a Statelor Unite umileste Rusia mai mult decât oricare alt eveniment. I se demonstra clar ca obstinatia cu care a vrut sa obtina din partea Washingtonului recunoasterea ambitiilor ei de mare putere este total sortita esecului“ (pag. 29). Boris Eltîn, atât de iubit în Occident si atât de nerespectat de acelasi Occident, îsi va da seama ca a fost învins Sincer, va declara: „Am facut tot ce am putut“. Cu aceste cuvinte îsi va încheia de buna voie mandatul înainte de termen. Momentul fusese cu grija pregatit. În ultimul an, dupa câteva tatonari, îsi pregatise atent succesiunea. Ultimul act se petrece la 31 decembrie 1999, când, folosindu-se inteligent de o prevedere constitutionala, preda puterea lui Vladimir Putin, cel mai potrivit dintre politicienii rusi pentru redresarea situatiei din Rusia.
Oprirea caderii în gol
Putin opreste decaderea puterii în primul mandat (2000-2004) si initiaza refacerea acesteia în al doilea (2004-2008). El o reînvie fara reticente, fara complexe la simbolurile imperiului tarist sau sovietic. Între altele, sa mentionam revenirea la drapelul rosu pentru armata, la cel tarist pentru Rusia, refacerea cultului victoriei Armatei Rosii, estomparea greselilor lui Stalin si recunoasterea unor merite ale acestuia, un spor de atentie fata de biserica, chiar mai mare decât pe vremea lui Eltîn. Toate, concomitent cu continuarea politicii pro-occidentale. De acum, începe o noua etapa pentru Moscova. Schimbând cadenta, Putin reuseste mai întâi sa neutralizeze tentativele de ignorare a statutului de partener de putere si, apoi, sa refaca progresiv prestigiul Rusiei. Din nou: are dreptate Hélène Carrère d’Encausse sa creada ca Rusia nu mai prezinta un pericol si ca este un stat fara ideologie? Sa urmarim, în continuare argumentele în sustinerea acestei asertiuni. În „epoca Putin“, cartea europeana este întarita cu o noua tentativa de apropiere fata de Washington. La 11 septembrie 2001, Putin face concesii mari SUA, în speranta obtinerii bunavointei Casei Albe pentru recunoasterea puterii Rusiei, ca partener egal, ca parte la decizii politice globale. Anii 2002-2003 au fost de mari iluzii bazate pe raspunsul posibil pozitiv al SUA, în care mirajul prieteniei Bush-Putin, hranit de alianta împotriva terorismului, a jucat un rol esential. Putin accepta zborul avioanelor SUA peste spatiul rusesc, instalarea de baze militare americane, în chiar foste baze militare sovietice, în Uzbekistan (Kharshi-Khanabad) si în Kirkizia (Manas), socotite de americani necesare luptei împotriva terorismului în Asia Centrala. Totul va culmina cu constituirea Comitetului NATO–Rusia si cu Parteneriat U.E.– Rusia. Cu toate acestea, deziluziile nu vor întârzia. S-a mers pâna la scoaterea deciziilor pentru reglementarea conflictelor din Kosovo si Irak de sub controlul Consiliului de Securitate, unde Rusia mai putea avea un cuvânt. Aflat pe punctul de a pierde totul, inclusiv influenta considerabila dobândita pe plan intern, Putin reia ofensiva, recurge la  invocarea violarii regulilor internationale, dar glasul lui se pierde în pustiu. Ca si cel al Parisului, de altfel. Nu are decât alternativa lansarii conceptului constructiei unei  lumi multipolare. Orientarea lui pentru o lume multipolara este împartasita de Grupul de la Shanghai initiat de China, din care mai fac parte Kazahstan, Tadjikistan si, bineînteles, Rusia. Statele membre ale grupului vor semna un Tratat de Securitate Colectiva si se vor amagi, o vreme, cu crearea Comunitatii Economice Eurasiatice. Tactic, China acceptase ca Rusia sa fie considerata cea mai influenta forta în Asia Centrala ramânând în jocul vechi al modestiei de tip asiatic. De fapt, Pekinul urmarea ca, alaturi de Moscova, sa  dobândeasca legitimitate în Asia Centrala, Moscova fiind folosita drept carte de intrare. Rusii vor întelege stratagema si nu vor renunta la politica europeana. Pentru ca, mai degraba prin aceasta, si nu prin poarta asiatica puteau ei sa  refaca puterea Rusiei noi.
De la asteptare la ofensiva
Miza este uriasa si sunt aruncate în joc toate atuurile. Cel mai mare si cel mai eficace se dovedeste arma energetica la adapostul careia Moscova pune conditii sau santajeaza. Europa devine în curând cvasidependenta de resursele energetice rusesti iar fostii aliati sunt santajati pentru a ramâne obedienti. Occidentul are varianta constructiei unor trasee de transport al energiei care sa ocoleasca teritoriul rus. Dar asta costa enorm, ia timp si repune în discutie strategiile regionale din care poate aparea o mare putere regionala, Turcia. Cine este pregatit pentru o astfel de modificare! Iesirea statelor ex-sovietice din front începe sa fie penalizata. Moscova condamna revolutiile din Georgia si Ucraina, pe care le socoteste miscari antirusesti sustinute prin ONG-uri internationale subventionate de SUA. Putin renunta la generozitatea din 2001: „nu este util ca trupele americane sa se instaleze în aceste tari“, afirma el pretinzând ca tarile ex-sovietice nu au nevoie de protectie americana. Calea aceasta, crede presedintele rus, „este o alta forma de dependenta a fostelor state sovietice“. Rusia nu a împiedicat statele baltice sa intre în UE, nu s-a putut opune – era prea slaba în momentul respectiv – nici la intrarea lor în NATO, dar a depus eforturi uriase ca fostele state comuniste sa intre în Alianta Nord-Atlantica. Uneori fara succes. Adevaratul pret platit, însa, nu este cunoscut. Efectele miscarilor tectonice, chiar si în politica, se vad cu întârziere. Ceea ce i-a ramas Moscovei a fost exprimarea nemultumirii. Asa se întâmpla ca  orientarea proamericana a Georgiei a provocat nemultumiri majore la Moscova. Georgia este considerata la Kremlin vârful de lance al ofensivei americane în spatiul ex-sovietic iar razboiul din august 2010 a demonstrat ca lucrurile nu s-au asezat convenabil. Pâna la aflarea adevarului privind întelegerile si concesiile ruso-americane, sa luam de bun ce se afirma public.
Un presedinte mai reformator?
Venirea la putere a lui Dimitri Medvedev nu schimba orientarea politicii croita de Putin, devenit prim-ministru. Carrère d’Encausse este tentata sa creada ca noul presedinte este mai flexibil decât predecesorul lui. Dar oare cât a pierdut Putin din putere? Micile controverse sunt considerate de unii nesemnificative, de altii, o acomodare mai convenabila a lui Medvedev cu scaunul puterii. Vom vedea în 2012, la alegeri. Oricum, razboiul din Georgia, din august 2010, a demonstrat ca politica lui Putin este continuata si ca armata rusa îsi conserva misiunea ei din toate timpurile. „În definitiv, pentru ce s-a lansat Rusia în acest razboi în care, a priori si-a deteriorat imaginea si din care nu s-a ales cu prea multe beneficii? Aceasta întrebare atrage înca una: cine a purtat în realitate responsabilitatea conflictului?“. Presedintele georgian Mihail Saakasvili, proamerican, o atribuie Rusiei. O vreme, presedintele francez Nicolas Sarkozy era tentat sa creada la fel. În calitate de presedinte în exercitiu al Uniunii Europene, Sarkozy a facut mai multe vizite la Moscova si Tbilisi pentru a arbitra în  conflict, încercând sa puna capat razboiului. Avea – se va vedea acest lucru si în cazul lui, în campania electorala din 2012 – un motiv personal: voturi în plus pentru al doilea mandat. Sarkozy îsi schimba opinia când constata ca nu exista toleranta la Moscova pentru politica Georgiei, socotita agresiva. Medvedev si Putin erau pe aceeasi pozitie. Tbilisi traise iluzia ca orientarea prooccidentala a lui Saakasvili este suficienta pentru victorie. Ajutorul Occidentului nu a putut fi asigurat pe masura sperantelor. Cine îsi risca relatiile cu Moscova de grija unui stat mic? „Este suficient sa amintim, scrie Carrère d’Encausse, ca ajutat de ministrul lui de externe, Sarkozy si-a înmultit cursele  între beligeranti, îndemnând Rusia sa se retraga, impunând Georgiei sa recunoasca necesitatea negocierii în conditiile care îi sunt propuse“ (ibid. pag. 207). Sa remarcam felul în care prezinta autoarea problema: Rusia este îndemnata iar Georgiei i se impune sa recunoasca. Aici nu este vorba de nuante. Acest aspect îl lamureste Gleb Pavlovski, un consilier influent la Kremlin, într-un interviu dat la radio, la 12 august 2010, adica în plin razboi, în care, între altele, afirma ca un numar deloc neglijabil de conducatori rusi pledeaza pentru ca armata rusa sa ocupe Tbilisi. „În opinia lui Pavlovski, scrie  Carrère d’Encausse, aceasta pozitie radicala nu este o reflectare a cazului georgian, ci releva un conflict în politica interna (a Rusiei, n. n.). Este vorba ca acei conducatori sa-l desprinda pe Dimitri Medvedev de orientarile sale occidentale si reformatoare, determinându-l sa se împotriveasca brutal cerintelor de moderatie ale interlocutorilor europeni“ (ibid. pag. 207). Aceasta opinie cere o noua interpretare a directiilor care se dezvolta în politica Moscovei. Medvedev a fost confruntat cu dificultati majore când a trebuit sa lamureasca ceea ce trebuie lamurit: conceptul de zona de interese privilegiate, sau zona de influenta pe care o revendica (cel putin) o parte dintre conducatorii rusi de astazi. Preocupare a lui Eltîn însusi, de îndata ce a descoperit ca Rusia nu mai conteaza. „Ca si Putin, Medvedev nutreste sentimente negative pentru Saakasvili; ca si Putin, este încântat de înfrângerea rapida a presedintelui georgian. Iar cei doi împartasesc si o pozitie  comuna: Georgia trebuie pusa cu botul pe labe, marsul NATO trebuie oprit, dar nu se pune problema ca ea (Georgia, n. n.) sa fie stearsa de pe harta“. Or, intrarea în Tbilisi ar însemna moartea statului georgian. Medvedev spune clar acest lucru când semneaza acordul pe care i-l întinde Sarkozy: „Agresorul a fost pedepsit si securitatea osetinilor asigurata“ (ibid. pag. 208). Sa precizam: Tbilisi viza o extindere asupra Osetiei de Nord, adica scoaterea acestei provincii din teritoriul suveran al Rusiei. Nu a reusit nici macar sa-i convinga pe occidentali ca acest obiectiv merita o sustinere politica prea apasata. Ce trebuie sa se înteleaga de aici? Ca Moscova nu accepta – exceptie au facut statele baltice, în perioada de slabiciune a puterii – ca extinderea NATO sa se produca în spatiul ex-sovietic. În încheiere – si pentru ca este locul în acest context – sa amintim, fie si în treacat, opinia Hélènei Carrère d’Encausse privind Basarabia. „Din punctul de vedere al Rusiei, Moldova nu este un membru al comunitatii pe care sa poti conta. Ea se tine, în mod ostentativ, departe de structurile de securitate politica si se grabeste spre GUAM chiar de la crearea acestuia. Fara îndoiala, Moldova era, în 1991, într-o situatie interna foarte dificila, datorata, în parte, naturii sale de stat bilingv, trilingv, daca tinem seama de grupul gagauz bântuit de curente separatiste. Acestea au avut câstig de cauza în Transnistria, regiune care, de la sfârsitul razboiului (1992), dispune de cvasiindependenta. Politica Rusiei fata de Chisinau este foarte ambigua: Moscova sustine Transnistria, ceea ce reprezinta un mijloc de presiune asupra Moldovei tentate sa se uneasca cu România dar, în acelasi timp, Rusia este partenera Moldovei în CSI. O privire aruncata pe harta explica interesul deosebit al Rusiei pentru acest stat mic si politica evident contradictorie a Moscovei fata de cele doua parti aflate în conflict, o politica de asigurare a supravietuirii Transnistriei, dar trateaza de la stat la stat cu Chisinaul. Aceasta politica neconfortabila tine seama de faptul ca Moldova este situata într-o veritabila raspântie strategica, favorizând toate tentatiile contrare intereselor rusesti. Ea manifesta un puternic tropism occidental, accentuat de legaturile lingvistice cu România. Daca libertatea de miscare nu i-ar fi fost împiedicata de Transnistria, ar fi ezitat ea sa se alature Bucurestiului – alunecare inacceptabila pentru un stat care a facut parte din URSS?“ (ibid. pag. 93-94).
Cu alte cuvinte, extinderea NATO în spatiul ex-sovietic nu este acceptatã în politica Rusiei noi. În Europa – cazul statelor baltice – a fost altceva si pentru ca Moscova întelegea în primul deceniu de dupa dezmembrarea URSS, sa faca din politica europeana o miza a puterii ei în devenire. Conditiile erau diferite. În acest punct, Carrère d’Encausse are dreptate când sustine ca statele central-europene au stiut sa-si obtina independenta cu întelepciune, fara agresivitate. Aceasta s-a transformat în cea mai buna garantie a independentei lor.  Întelegem din volumul „URSS a murit, traiasca Rusia“ ca, la rândul ei, Moscova s-a folosit la timp  de puterea militara pentru a evita caderea în gol pe care o proiectase politica lui Gorbaciov si Eltîn.
Cartea Hélènei Carrère d’Encausse ofera – sper sa fiu crezut – o solida  interpretare a istoriei unei mari puteri. Decaderea imperiului sovietic a fost o necesitate istorica, recladirea puterii Rusiei moderne este un obiectiv aproape atins.

 

(Din volumul în curs de aparitie „Buna seara, doamna Europa“)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper