Roland Garros, mon amour (17)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Istoria Roland Garros-ului, atât de bogata in povesti, legende si mituri, ofera avantajul unei libertati totale in a calatori temporal dupa bunul plac al fiecarui narator. Nimic nu te constrânge, nimic nu te blocheaza, totul e la indemâna si dispozitia ta, tu, povestitorule, având dreptul la initiativa si interpretare in functie de gust, preferinte si stil. Ca orice complex fapt de viata sociala, marele turneu din capitala Frantei permite o rasturnare a fluxului cronologic obisnuit, povestea Roland Garros-ului fiind infinit mai mult decât o banala intretesere de date si ani. Tocmai de aceea va provoc, dragi cititori, la o intoarcere in timp… drept urmare, il putem lasa linistiti pe Guillermo Vilas sa-si clameze bucuria de a fi ridicat deasupra capului „Cupa Muschetarilor“ in 1977, pentru a ne intoarce in anul de gratie 1966, când pe terenul numarul 2 al parcului de la Porte d’Auteuil se disputa una dintre semifinalele probei de dublu masculin. Se infrunta doua echipe redutabile, perechea americana titulara in Cupa Davis, formata din Clark Graebner si Dennis Ralston, contra cuplului australian Newcombe-Roche, la acea ora cel mai puternic din lume.
Favoriti, „cangurii“ fac un meci mare, ii piseaza pe ianchei cu voleuri rapide si ii alearga cu loburi rafinate, ajungând sa ia avans de doua manse la una. Jocul le merge, ei par sa scape in câstigatori când, in urma unei aterizari gresite la serviciu, Tony Roche isi scrânteste glezna stânga, o accidentare urâta, care, câteva ghemuri mai târziu, ii determina pe australieni sa declare forfait. Desigur, Tony ar fi putut forta, insa el este angrenat si in finala de simplu, pe care urmeaza s-o dispute in compania ungurului Istvan Gulyas a doua zi, sâmbata. Newk isi intelege echipierul si prietenul, asa ca abandonul devine fapt pentru ca Roche sa aiba sansa de a evolua in finala de simplu. Din pacate, retragerea de la dublu nu pare sa-l ajute prea mult pe ghinionistul Tony, caci diagnosticul pus de medicul turneului suna ca o condamnare: sinovita peroniana laterala. Timpul e prea scurt, iar recuperarea, ca si imposibila…
Al doilea finalist, veteranul maghiar Gulyas, este la apogeul carierei si formei sportive. El a facut un turneu perfect, eliminând favoriti impozanti ca Thomaz Koch, Ken Fletcher, Clark Graebner si Cliff Drysdale si calificându-se in premiera in runda ultima la Roland Garros. Istvan simte ca a venit vremea sa, ca e aproape de o foarte mare performanta, având o ocazie pe care vrea sa o fructifice, fiind perfect constient ca a doua oara nu se va mai intâlni cu ea. Vineri seara nici un oficial nu spune nimic, desi aflasera cu totii cum stateau in realitate lucrurile. Tony, indurerat, dar resemnat, se pregateste sa anunte forfait, dar Gulyas, care refuza sa profite de neprezentarea adversarului, are o initiativa care-i lasa pe toti cu gura cascata: cere amânarea meciului cu o zi, pentru ca Roche sa-si revina cât de cât. Sportivitatea si eleganta dovedite de ungur impresioneaza pe toata lumea. Lui Roche ii sunt administrate injectii dupa injectii, el se odihneste la orizontala, astfel incât duminica, in ziua finalei reprogramate, el este in masura sa joace o partida ce spera sa nu se lungeasca. „Cangurul“ are rezerve de energie limitate, iar efectul injectiilor nu depaseste intervalul de doua ceasuri. De aici imperativul expeditivitatii…
Dupa o ora si jumatate de atacuri indârjite, menite sa scurteze la maximum schimburile de pe fundul terenului, australianul câstiga la pas finala (6-1 6-4 7-5), contra unui adversar de peste treizeci si cinci de ani, care-si vedea astfel spulberat visul de a câstiga un Mare Slem. Roche va ramâne cu singurul sau titlu de simplu intr-un Mare Slem, iar Gulyas cu porecla de „Monsieur Fair-Play“. Cei doi finalisti isi strâng cu multa caldura mâna peste fileu, in uralele unui public entuziasmat. Inutil sa mai spunem pe cine a aclamat mai mult publicul parizian…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper