Roland Garros, mon amour (16)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Nu e o intâmplare ca tenismanilor sud-americani le place la nebunie Roland Garros-ul. Ei se simt ca pestele in apa pe zgura pariziana, iar complexul sportiv de la Porte d’Auteuil inseamna pentru acestia nu numai „templul rosu“ al sportului alb, ci si o adevarata a doua casa. Latinii de dincolo de Atlantic invata tenisul pe aceeasi suprafata, tierra batida, care e cam acelasi lucru cu terre battue din capitala franceza, având nu doar o culoare identica, ci si o consistenta similara. Mai mult, fiind vorba despre genul de teren care stimuleaza corporalitatea atletica si anduranta fizica, dar si inteligenta tactica sau inventivitatea tehnica, este evident ca sud-americanii, teribil de sprinteni si de creativi, nutresc o simpatie deosebita pentru ceea ce anglo-saxonii numesc French Open.
Si totusi, oarecum surprinzator daca e sa tinem seama de aceasta afinitate tacita intre latino-americani si marele turneu parizian, „mariajul“ complet intre un tenisman venit din emisfera sudica si Roland Garros s-a produs târziu, abia in 1977, odata cu argentinianul Guillermo Vilas, câstigator al „Cupei Muschetarilor“. Vilas si-a mai incercat puterile in finala de trei ori, fiind infrânt de suedezul Björn Borg, in 1975 si 1978, pentru ca un alt suedez, Mats Wilander, sa-i sufle trofeul in 1982. Dupa ce a spart astfel ghiata, el a fost urmat, in 1979, de paraguaianul Victor Pecci, batut in finala de Borg, pentru ca in 1990 ecuadorianul Andres Gomez sa-l „dovedesca“ surprinzator pe pustiul-minune al Americii, Agassi. Va urma o suprematie in trei acte, prilejuita de geniul brazilianului Guga Kuerten, in anii 1997 si 2000-2001. In 2004 mapamondul tenisistic asista uimit la o finala 100 % „gaucho“, intre Gaudio si Coria, pentru ca peste doar un an Mariano Puerta, un alt argentinian, sa piarda in fata unei legende in statu nascendi, Rafael Nadal.
Insa pâna la acele zile de glorie sud-americana mai este destul de mult. Deocamdata, in 1973, anul in care titlul de la Roland Garros ii revine compatriotului nostru, Ilie Nastase, un tânar de nici 21 de ani din Buenos Aires, Guillermo Vilas, care se afirmase in anul precedent ca o speranta autentica a tenisului international, aterizeaza la Paris, trage la un hotel ieftin din arondismentul sapte, La Résidence du Camp de Mars, unde plateste 14 franci camera pe noapte, se echipeaza in trening si se arunca in taxi, care-l lasa fix la Porte d’Auteuil. E inca prea devreme pentru ca Biroul pentru Inscrierea Tenismanilor Straini sa fie deschis, asa ca Guillermo se opreste pe terenul numarul 5, unde isi afla sparring-partner in persoana unui junior francez si se antreneaza o ora si jumatate (dupa ce a devenit un foarte bun tenisman, Vilas, antrenat de Ion Tiriac din 1973, era cel mai fericit când se putea pregati cel putin sase ore pe zi, chiar si in zilele când avea meci oficial!). Dupa acest antrenament nesperat, el se infinteaza la Biroul condus de Benny Berthet, cel care stabileste tabloul calificarilor.
Francezul are insa memorie buna si este uneori foarte subiectiv. Benny nu uita ca Vilas fusese „desfiintat“ in trei seturi (6-1 6-0 6-1) de simpatia sa, Pierre Barthès, intr-un meci disputat la Bournemouth. Nu e tocmai o carte de vizita care sa-l impresioneze pe oficialul din Hexagon, care-l refuza politicos pe junele „gaucho“. „Nu mi se pare cea mai buna recomandare acel meci pierdut atât de net. Esti cam necopt pentru Roland Garros, poate ca ar fi mai potrivit sa mai astepti un an, sa te mai pregatesti, sa mai cresti“, spune domnul Berthet. Zdrobit, cu un facies de condamnat la moarte, Vilas paraseste incaperea, caci totul pare pierdut pentru acest entuziast al tenisului ce venise cu imense sperante la Paris. Dar pentru ca Benny este un psiholog fin, el intelege foarte bine ce se petrece in mintea tânarului din Buenos Aires. Il intoarce din drum si-l inscrie in calificari. „Salvat de clopotel“, argentinianul face vid in Roland Garros-ul „mic“, depaseste trei adversari, apoi, intrat legitim pe tabloul principal, câstiga trei meciuri la rând, pentru a se intâlni in optimi de finala cu un vulpoi al circuitului ATP, sud-africanul Bob Hewit. Partida se disputa pe terenul cu numarul 5, acel teren pe care Guillermo s-a antrenat prima oara când a venit la Paris. Si pentru ca pustiul din Buenos Aires se va dovedi unul dintre cei mai fetisisti tenismani ai tuturor timpurilor, fireste ca acea locatie il va stimula si-l va purta spre a patra victorie pe tabloul principal masculin, in cinci seturi foarte aspre, dupa ce favoritul Hewit avusese doua manse la zero! Benny Berthet putea sa rasufle linstit, nu facuse un gest gratuit, generozitatea fiindu-i rapid rasplatita de acest foarte talentat latino-american…
In 1977, Guillermo, acum ajuns mare campion, revine la Paris pentru a fi consacrat la Porte d’Auteuil, in urma celei mai expeditive finale, 6-0 6-3 6-0 contra tenismanului american Brian Gottfried. De altfel, 1977 avea sa fie si cel mai bun din cariera pentru Guillermo, care a câstigat 14 turnee, dintre care doua de Grand Slam (French Open si US Open), a pierdut alte patru (dintre care una de Mare Slem, Melbourne), fiind semifinalist in Masters si contabilizând nu mai putin de 128 de victorii pe ansamblul intregului an!
Oricum ar fi, un detaliu se cuvine semnalat: in 1977, la Roland Garros, fetisistul Vilas isi adusese sapte tinute Ellesse de competitie identice, schimbând câte una in fiecare meci disputat. A fost maniera sa de a-si respecta statutul de favorit si de a cinsti cum se cuvine turneul pe care-l iubea cel mai mult!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper