Recapitulare la postmodernism

Un articol de Virgil Untila

Ce este postmodernismul altceva decât un cuvânt pedant ce apare in gura sau sub pana vreunui critic artistic sau literar, sau al vreunui filosof? Ce impact are el asupra vietilor noastre?

Se vorbeste despre Canada ca despre primul stat postmodern. Este acest fapt doar o pretiozitate? Se vorbeste despre miscarea revolutionara din Chiapas-ul mexican ca despre prima revolutie postmoderna. Ce vrea aceasta sa spuna? Nu este pentru prima data când o revolutie sau o miscare politica este condusa de un profesor de filosofie si stiinte sociale, dar este pentru intâia oara când mesajul revolutionar este purtat de fotografii de moda, prin paginile magazinelor sic din lumea occidentala. Marcos, enigmaticul conducator purtând masca de schi, pozat cu pipa in gura in ipostaze mereu si mereu reinventate. Nici nu se mai stie cu siguranta daca acest Marcos traieste sau a ramas doar o legenda vietuind in locul sau. Este un razboi care se poarta nu doar la nivel de comunicatii, ci folosind media ca pe o arma absolut noua.
Si acesta nu este singurul razboi neobisnuit: in Balcani, la sfâsit de secol si mileniu, au loc conflicte desprinse parca din istoria medievala: icoane, sarbatori, pamânt sfânt!
Dar asta nu e tot! Irationalul (presupus a fi fost) suprimat de modernitate, de programul ei rationalist, razbate la suprafata sfâsiind pânza neteda a unei lumi ce se dorea programabila, controlabila. In fizica cuantica se gasesc termeni cu adevarat mistici. In psihologia ce incercase sa dea masura irationalului in termenii rationalului, au aparut discipline cum ar fi psihologia transpersonala (Groff). Industriile de divertisment iau in calculul foarte precis al câstigurilor mileniului. Computerele au fost amenintate ele insele, ni se spune, de mileniu.
Nu toata lumea traieste insa acelasi lucru. Multi isi vad de treaba, dorind sa continue lucrurile asa cum le-au stiut de la inceputuri. Inghesuiala mare in lupta pentru codurile puterii. Politicienii insa nu-si pot permite sa ignore vocile care sunt tot mai numeroase, grupurile care depasesc limita insignifiantului. Deviantii trebuie inclusi in discurs. Discursurile trebuie reinventate. In urma cu treizeci de ani, aceste discursuri ar fi fost greu de imaginat. Nu ca tuturor acestor probleme mintea rationala nu le-ar gasi vreo explicatie, dar cine sa o mai asculte, când rationalul insusi are mai multe discursuri? Când efectele acestor discursuri prolifereaza irational?
Autoritatea se prabuseste si ea din toate incheieturile. Bisericile par compromise sau sunt declarate a fi ca atare, politicienii sunt ironizati, statele sunt vazute de multe ori ca intreprinderi private in goana pentru un câstig al celor in numele carora s-au ales guvernele lor.
Au mai ramas câteva zeitati tabu: economia, stabilitatea, banul. Cu toate ca nici ele nu au fost ferite de contestare, par a fi pilonii pe care mersul lumii se sprijina inca. Faptul in sine e cumva ironic. Intorsi victoriosi de la demolarea idolilor si a templelor acestora, din asaltul impotriva religiilor si a atitudinii religioase, ne punem toata increderea in, spre exemplu, Economia de piata. Noua trinitate: Piata, Cererea si Oferta. Nimeni nu poate stapâni fenomenul, dar se banuieste ca el este rezolvarea. Economia de piata pretinde sacrificii, dar care zeitate nu pretinde? Parca ne aminteste de ceva?
Lucrurile sunt incurcate: intre medici s-au strecurat vindecatori; savantii se intâlnesc din nou cu teologii; asistenta medicala canadiana asigura operatiile de schimbare a sexului, dar nu si cele de corectare a unor defectiuni faciale (negi, cicatrici, etc); copiii cresc cu doi tati sau cu doua mame, cupluri in sine. Aceasta stare de lucruri a fost generata de – si a generat la rândul ei – diverse discursuri politice, sociale, artistice, filosofice, religioase, etc.
Anume conditii istorice si culturale impun o presiune asupra prezentului care il fac sa aiba contururi tremurânde, sa ofere multiple lecturi intelesurilor, sa puna sub semnul intrebarii trecutul si viitorul, ca pure discursuri ideologice, indemnând (tiranic chiar) trairea in prezent, cu atentie si respect fata de microideologiile zilei: to be is to be fashionable.
Declaratia lui Fukuiama asupra mortii istoriei devine o gluma când istoria – cu sau fara retorica ei – isi rupe prapurile si navaleste in prezent aducând in contemporaneitate perioadele ei in absoluta devalmasie.
Pentru ca epicul a facut de atâtea ori pasul tradarii slujind ideologiile, ochii se intorc de la el spre liric -un lirism polifonic, un lirism care reuseste in artele vizuale poate mai ales, dar care clar nu poate functiona in critica sociala de pilda, unde bulgarele pornit la vale se mareste amenintator. Discursurile politice minore – cuprinse sau nu in contexte specifice – indreptate asupra a tot ce poate fi vazut ca represiv : albul, europeanul, barbatul, bogatul si mortii de pe diverse piedestale (Calin-Andrei Mihailescu), devenite extreme si prin aceasta ridicole – pacat de moarte pentru aceste vremuri dominate de un estetism precar (minorul este nota majora a postmodernismului) – se autodenunta incatusându-se in neputinta, in timp ce obiectele propriilor enervari, motivele propriilor frustari isi continua marsul ce, da, se dovedeste represiv. Seattle, Davos si Washington o confirma; rapirile de turisti, terorismul Hesbolahului, ocuparea fortata a enormelor ferme stapânite de albi in Zimbabwe sPlictiseala si urâtul fata de discursul civilizator alb – ce, cu voie sau fara, este, ascunde si duce la acelasi colonialism – se manifesta agresiv: se vorbeste despre o Africa exclusiv neagra si nonoccidentala; Europa de Est se desteapta din mahmureala serbarilor postcomuniste, spoliata si ingenunchiata, ruda saraca, declarata retardata si privita cu dezgust si condescendentat (Vezi comentariul lui Andrei Codrescu – „Underwear Ads & Dessidents“).
Prea multe puncte de pe suprafata discursurilor de toate felurile sunt expuse contactului reciproc pentru ca efectul sa nu fie generator de scurtcircuitari, de blocari si paralizii.
O microdialectica devine vizibila, o dialectica fuzzy, o dialectica fractala: asupritul devine asupritor, feminismul contestatar  – originând si manifestându-se in clasa de mijloc – lovit de narcisism si complezanta devine agresiv si belicos– trasaturi pe care le identificase ca parte a lumii falusiene…
Postmodernitatea este nu numai experimentul muzical incepând de la John Cage si trecând prin minimalismul lui Glass pâna la operele lui Gavin Bryars, romanele lui Ballard si Pynchon, arta lui Dubuffet, Rauschenberg sau Basquiat, filosofia lui Derrida, Rorty si Lyotard, Deleuze si Guatary, epistemologiile lui Thom, Khun sau Feyerbend, arhitectura lui Venturi sau Gerry, filmele lui Linch, Greenaway, Cronenberg, Tarantino sau Kusturica. Postmodernitatea este o stare de fapt purtând un nume. Este acel moment al modernitatii in care aceasta recunoaste despre sine ca este excesiva si totusi continua sa fie asa.
Este acesta sfârsitul sau inceputul sfârsitului? Sau este un nou inceput? Intrebarile acestea cuprind o provocare facila, facuta de pe pozitii frivole, cu ton de cort al ghicitoarei. Este tonul pe care de multe ori postmodernismul il are. Mult mai bine pus la punct, mult mai doct, caci el este urmasul modernitãtii, Epoca de Aur a Preciziei, a Metodei, a Detaliului ce promitea Raspunsul.

Un comentariu pentru “Recapitulare la postmodernism”

  1. decembrie 9, 2013 la 1:08 pm

    Excelent material!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper