Privilegiul de a plati taxe

Un articol de NICU ILIE

Toate istoriile economice încep cu o confuzie care le falsifica esential: ele confunda cauza cu efectul si considera ca banii au aparut pentru a facilita comertul. Foarte putini economisti spun ca banii au aparut pentru a facilita statelor sa impuna si sa încaseze taxe si impozite.

Ca unii se însala si ceilalti au dreptate este dovedit de faptul ca moneda nu se naste singura, spontan, pe masura ce au loc acte de comert; ea este întotdeauna emisa de o autoritate care are dreptul si puterea de a o emite si impune respectarea ei. Întotdeauna capacitatea de a bate moneda a apartinut entitatilor politice suverane sau autonome si a reflectat doar în parte nevoile de comert din regiunea vizata; ea a reflectat în mult mai buna masura interesele statelor de a percepe impozite si a fost parte a unor strategii politice, administrative si militare. Comertul a fost, pâna în perioada companiilor Indiilor, un mecanism secundar de actiune economica.
Cele doua teorii, a banului-comert si a banului-putere, se reunesc în explicarea societatilor pre-industriale, când aristrocratiile militare au decazut si au cedat definitiv puterea unor elite negustoresti care au dominat si determinat secolele urmatoare. În definitiv, nici Smith, nici Marx, nici Fisher, nici Keynes, nici Friedman nu au avut de teoretizat lumea financiara din Egiptul Antic, nici Wall-Street-ul din Babilon, ci lumi concrete în care puterea reala era cea comerciala. Confuzia initiala devine în asemenea context nesemnificativa.
Citind teoriile monetariste curente si îndeosebi operele de popularizare economica, ai impresia ca banii apartin populatiei, ca un fel de dat natural, iar statele, gestionând moneda, fura pur si simplu din ei. Cuvântul „furt“ apare uneori în clar în asemenea teorii, la fel ca si „falsificare“ (sinonim pentru „inflatie“) sau „truc“ pentru „denominare“ (expresii citate dintr-o lucrare semnata de Murray N. Rothbard, reprezentant al libertarianismului). Poate ca asemenea „concepte“ sunt potrivite pentru a polemiza cu Administratia Nixon (în cazul lui Rothbard), sau cu Administratia Obama (sunt de parere rusii si chinezii) sau pentru a explica ce s-a întâmplat în Grecia si Italia. Dar ele nu au consistenta istorica pentru ca orice teorie a „banilor liberi“ sau a „banilor buni“ se bazeaza pe egalitatea dintre moneda si economie, pe echivalenta dintre masa monetara si produsul intern brut, pe lichiditate ca o calitate intrinseca a tuturor bunurilor. N-a fost întotdeauna asa. În perioadele antica si medievala statele reuseau sa încaseze maxim 5-8% din produsul intern sub forma de taxe, iar banii aflati în circulatie reflectau acest procent: doar 10% din economie era monetizata, iar viteza de circulatie a banilor era apropiata de zero. Economia de baza era complet nemonetizata, iar comertul se defasura predominant prin troc. În lumea rurala chiar si componente de natura financiara (cum ar fi arenda si împrumutul) aveau o contravaloare în natura.
Banii sunt o inventie a orasului, dar nu a orasului-târg, ci a orasului-capitala. Ei au corespuns nevoii de contributivitate a localnicilor la forta militara, la constructia de fortificatii, la infrastructura civila, la crearea si consolidarea ordinii comunitare, la institutii culturale si religioase. A fost, de la bun început, o nevoie, nu o obligatie. Timp de milenii, dreptul de a locui în orase a fost un privilegiu, iar respectarea unor principii cenzitare era mecanismul esential prin care comunitatile se puteau constitui, organiza si îsi asigurau supravietuirea si dezvoltarea. Plata impozitelor este asadar, din punct de vedere istoric si antropologic, un privilegiu, chiar daca volumul sau structura impozitelor a generat uneori conflicte la nivel politic. Banii nu au facut decât sa serveasca drept unitati de cuantificare si tezaur pentru averea comunitara gestionata de stat, raspândita si re-centralizata, prin intremediul oraselor-târg, la nivelul întregului hinterland pe care o capitala si-l putea constitui si pe care îl domina.
Pe bancnote, azi, ca si pe monezi, ieri, sunt chipuri de oameni. Portretele reprezinta figuri politice (pentru a sublinia natura istorica a statului) sau oameni de cultura (atunci când statul vrea sa demonstreze caracterul anonim, democratic, al puterii). Nu sunt desene întâmplatoare, ci atestate, de natura simbolica, ale statului. Ele demonstreaza si o anume inertie istorica, dar sunt o permanenta si concreta afirmare a principiului ca banii sunt ai statului, chiar si când sunt în proprietatea cetatenilor, ca ei au servit si pot servi pentru plata impozitelor. Oricare ar fi aversul si reversul, banii dovedesc ca în spatele lor se afla (sau nu!) un etalon de metal pretios si ca izvorasc (cu certitudine) dintr-o filosofie politica.

 

www.nicuilie.eu

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper