Posteritatea lui Bacovia

Un articol de Constantin Coroiu

In primele zile ale acestei toamne se implinesc 130 de ani de la nasterea lui Bacovia. Poeti importanti din generatia de aur ‘60, dar indeosebi optzecistii au consacrat in lirica româneasca bacovianismul. S-a observat adeseori in ultimele cinci decenii ca, „pentru poezia româneasca actuala, marile repere canonice nu mai sunt atât Ion Barbu sau Lucian Blaga, cât Arghezi si, mai ales, Bacovia“ (Ion Pop – „Bacovieni, desigur“…, „Ateneu“, nr. 8, 2001). Aceasta „spectaculoasa reabilitare a autorului «Stantelor burgheze», ce i-ar fi socat, poate, pe un Lovinescu ori G. Calinescu“ – cum scria criticul clujean – este fara egal in spatiul literaturii noastre. Din punctul de vedere al fortei (cuvânt aparent inadecvat, nu-i asa?, când ne referim la Bacovia) cu care a influentat poezia româneasca din a doua jumatate a secolului XX, poetul multa vreme necunoscut in timpul vietii – „adormit pe carti intr-o provincie pustie“ – are o posteritate comparabila doar cu cea a lui Eminescu. Faptul este cu atât mai spectaculos – ca sa folosesc acelasi epitet ca Ion Pop – cu cât Bacovia fusese considerat in epoca interbelica nu  doar un poet mai degraba minor, dar chiar un epigon al lui Eminescu. Vazut de unii ca un exponent al psihologiei specifice „poetilor proletari culti“ – sintagma binecunoscuta a lui Gherea -, situat de istoriile literare si de manualele scolare in prelungirea palida a simbolismului european, Bacovia ajunge sa fie descoperit cu adevarat dupa moartea sa ca un mare poet, neincadrabil in curente si scoli; mai mult, ca un creator al unui nou curent ce avea sa se dovedeasca profund novator. La deruta criticilor si istoricilor literari a contribuit, e drept, si Bacovia insusi, nu in ultimul rând prin unele confesiuni, altminteri de o dezarmanta platitudine, sugerând in ceea ce-l privea diverse filiatii: Rollinat, Baudelaire, Edgar Poe, Degas, Chopin etc. Companie cum nu se poate mai selecta, dar care i-a umbrit, multa vreme, statura reala. „Descoperirea“ marelui poet o datoram – a devenit un loc comun – nu atât criticilor, cât poetilor si prozatorilor. Printre primii care au atras atentia asupra sa s-au aflat Adrian Maniu si Al. Philippide. Cu o remarcabila patrundere au scris despre lirica bacoviana Eugen Jebeleanu, Ion Caraion, Ileana Malancioiu sau Dinu Flamând. Generatia lui Nichita Stanescu si „promotiile“ ce i-au urmat au vazut in Bacovia un reper si un model, inclusiv din perspectiva postmodernismului. Dar, cum spuneam, nu numai poetii, ci si prozatorii au fost si sunt fascinati de „figura“ autorului „Stantelor burgheze“. Intr-un dialog cu George Balaita, la Bacau, in 1976, pe care l-am publicat atunci in „Convorbiri literare“, venind vorba despre Bacovia, autorul „Lumii in doua zile“ facea o scurta analiza pe text : „Iata o strofa, o prima parte dintr-o strofa din Bacovia: «prin târgu-nvaluit in saracie/ Am intâlnit un popa, un soldat» – doua versuri simple ce ar fi putut fi scrise de oricare poet minor. Tradem, sa zicem. Si iata, dintr-odata, in urmatoarele doua versuri o trecere, o ridicare la mari inaltimi: «De-acum pe carti voi adormi uitat/ Pierdut intr-o provincie pustie» – versuri care definesc conditia poetului etc. Nu imagistica aflam in aceste versuri din Bacovia, ci cuvânt pur ce trimite la primele experiente ale poeziei, la vechii greci care trebuie mereu recititi“.
Mai târziu, in 1995, tot la Bacau, la o intâlnire cu publicul ce avea loc in sala Teatrului dramatic ce poarta numele poetului, Nicolae Breban facea, in binecunoscul sau stil, o marturisire pe care am retinut-o in relatarea mea de la acel eveniment (Festivalul National „George Bacovia“) pentru ziarul la care lucram: „Va anunt in mod oficial, pentru ca suntem aici intr-o atmosfera oficiala si capitonata, ca alaturi de cei doi maestri ai mei  – Fiodor Mihailovici Dostoievski  si Friedrich Nietzsche – este un al treilea: românul George Bacovia. Marturie sta primul meu roman – «Francisca» – unde am pus o dedicatie din „Glossa“ lui Bacovia, in care e vorba de o tânara fata care face o confesiune inteligenta si putin masochista. Incepe cu «Priveste savant cu inima beata de iubire». Este deviza intima, intelectuala a acestei Francisca. Avem de-a face, va rog sa observati, privind cele trei personaje emblematice, cu un anarhist si doi preoti. Anarhistul este, bineinteles, Dostoievski, iar preotii – Nietzsche si Bacovia, un poet al Singuratatii si despre care cred, spre deosebire de Calinescu si Manolescu, ca este un mare expresionist, nu simbolist. De aceea poate fi comparat cu Trakl, cum a si fost uneori comparat. Preotul Bacovia ne reprezinta mult mai mult decât antecesorii sai. El a avut ghinionul sa fie cu adevarat genial, cu adevarat original intr-o tara in care chiar si cei mai mari  scriitori imita mari modele. Am riscat de multe ori sa creez scandal spunând despre Bacovia ca este mai original decât Eminescu, este oricum cel mai original poet român din secolul XX, mai original decât Barbu, care e un fin mallarmean, decât Blaga care e un splendid elev al lui Rilke, decât Arghezi care este elevul si al lui Baudelaire si al lui Rilke, bineinteles, elev in forme inalte, creatoare“.
In 1981, la Centenarul nasterii poetului, aparea la Editura Junimea din Iasi eseul „Bacovia“ al lui Daniel Dimitriu, o carte de referinta in exegeza bacoviana. Examinând tot ceea ce se scrisese mai important despre Bacovia, el releva faptul ca „pe portiuni mai mari sau mai mici, critica l-a redescoperit“. Daniel Dimitriu isi propusese „sa strânga laolalta si sa sublinieze argumentele care fac din autorul «Plumbului» unul dintre cei mai mari poeti români, pozitie cucerita nu de o oarba inzestrare, ci de o constiinta artistica iesita din comun“. Urmând indemnul lui Perpessicius, care e si motto-ul cartii – „Discret si incarcat de taine, d-l G. Bacovia coboara in inima lirismului sau, ca-ntr-un tunel adânc. Acolo trebuie vizitat“ – criticul surprinde din unghiuri multiple laitmotivele poeziei lui Bacovia, analizeaza ipostazele personajului bacovian, releva – in cele doua sectiuni ale cartii: „Textul comun“ si „Universul intermediar“ – elemente ce ilustreaza unicitatea unei opere. Poetul este plasat in contextul simbolist, dar si dincolo de acesta, in fond scos din raza unor inertii de viziune si „degajat“ de unele clisee perpetuate, pina la acea data, de critica si istoria literara, de manuale si cursurile universitare. A rezultat o biografie a operei, luminata din diverse unghiuri, care urmareste „aventura“ liricii bacoviene, a spiritului bacovian in constiinta literara româneasca din primele opt decenii ale secolului XX. Intr-o nota, criticul observa: „E momentul in care marea poezie bacoviana are nevoie de confirmari, ceea ce indreptateste orice gest de apreciere“. De la aparitia cartii sale, s-au ivit noi confirmari; chiar Daniel Dimitriu a publicat, in 1998, un nou eseu critic intitulat „Bacovia dupa Bacovia“.
Dar confirmari elocvente au continuat sa vina din spatiul poeziei, anume din partea „optzecistilor“ si postmodernistilor pentru care lirica bacoviana constituie expresia simpla, pura, geniala, tulburatoare a realitatii unei „tari triste, pline de humor“. Incât, observa Ion Pop, Bacovia este „mai peste tot prezent in «intertextul» acestei vârste poetice. Citate din poemele lui sunt montate in cele mai neasteptate locuri, servind sublinierii unor afinitati, intarind acizii ironiei sau ai sarcasmului, ingrosând grimasa si gestica «teatrala» chemate sa traduca stari de tensiune si de revolta, de oboseala si inertie“.
La fiecare lectura a operei lui Bacovia descoperim ceva nou, de care ne miram ca nu ne-am dat seama pâna atunci. Desi avansam, ne trezim mereu ca am ramas in urma marilor poeti, ca am fost si suntem traiti de ei inainte ca noi insine sa traim.
A vorbi insa despre posteritatea lui Bacovia, despre figura sa singulara in constiinta literara, ca si in planul receptarii critice, este, cred, obligatoriu a ne raporta la voluminosul „Dosar Bacovia“, ce il datoram criticului si istoricului literar Constantin Calin, in care marele poet si-a gasit biograful si exegetul cel mai competent si cel mai devotat.
George Bacovia s-a nascut in primele zile ale toamnei. De la acea toamna au trecut 130 de ani: „Acum suspina valsul, si mai rar, / O, lasa-ma acum sa te cuprind…/ Hai, sa valsam, iubito, hohotind,/ Dupa al toamnei bocet mortuar“. Ii raspunde lui Bacovia, peste timp, in aceeasi cheie, Adrian Paunescu, poate cel mai bacovian poet din generatia 60 (dar cu instrumente masive, ca sa preiau o expresie a lui Marian Popa): „Foioasele in vântul toamnei ard,/ Muscate sângeros si trist de luna,/ Si turturelele se despreuna,/ Acum, noi doi, in focul revansard/ Acum, atât de singuri pe pamânt,/ Sa recitam Bacovia, plângând“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper