O bomba cu explozie intârziata

Un articol de C. Stanescu

In „Clipa“, magazinul actualitatii culturale românesti de sub directia prozatorului Dinu Sararu, ne atrag atentia cuvintele memorabile, cu valoare testamentara, ale lui Nicolae Carandino: „In imprejurari grele, ziaristii platesc totdeauna cei dintâi. Asa cere onoarea meseriei“ . Aceasta deviza cât o profesiune de credinta e scoasa in titlul unui articol semnat de Vartan Arachelian, publicist de rang inalt cu o veche si bogata experienta pe frontul celei de-a patra puteri in stat. O „putere“ ce nu-si pierduse chiar de tot continutul nici in trecutul regim, pentru multi „de trista amintire“. N-au lipsit, nici atunci, sub dictatura, veritabile campanii de presa puse in slujba adevarului, a combaterii nedreptatii si a scoaterii la lumina a paginilor ocultate din istoria românilor. Ca intotdeauna in lunga lui activitate jurnalistica, Vartan Arachelian alege si azi sa scrie despre subiecte dificile, controversate si riscante. Isi asuma, potrivit codului formulat de N. Carandino, consecintele abordarii acestor subiecte incomode pentru dezvaluirea carora adesea opinia publica nici nu este pregatita. Un astfel de subiect incomod se ivise indata dupa evenimentele din 1989: readucerea in discutia publica a temei monarhice si a monarhului exilat. A fost printre primii jurnalisti care, dupa ‘90, l-au scos din uitare pe rezidentul de la Versoix, riscând sa-si puna lumea in cap cu un subiect ramas doar in amintirea unor batrâni nostalgici. A tulburat apele cu buna stiinta aducând intr-o actualitate incinsa de dispute si controverse un episod important din istoria României: in imprejurari grele, vorba lui Carandino, ziaristii platesc cei dintâi! Alt „subiect“ tras in actualitate de incomodul jurnalist era acela al fostilor puscariasi ai regimului comunist: Corneliu Coposu si ceilalti. Nu de dragul senzationalului ieftin si nici ca semn al unei noi „optiuni“ si orientari convenabile face un ziarist pur sânge astfel de gesturi, ci din convingerea ca opinia publica, putin sau deloc pregatita, trebuie sa afle cu orice pret adevarul despre ceea ce a fost asa cum a fost. In acest tip de subiecte alese potrivit constiintei lui profesionale se inscrie si articolul (serialul) de la care am pornit. Este, anume, vorba despre ziarul „România“ condus de Cezar Petrescu si Nicolae Carandino: „Aparitia pe piata presei cotidiene a ziarului «România» s-a facut ca urmare a schimbarii de regim pe care Carol o efectuase, inlocuind sistemul pluripartidist cu dictatura personala… Ca o prima consecinta a abolirii democratiei a fost lichidata presa democratica…“. Nu de tot. Sacrificarea breslei sub dictatura regala nu i-a inchis gura. Cei mai buni gazetari fac atunci, ca si intr-unele episoade din viitorul ce se apropia, dovada ca poti fi performant si credincios tie insuti chiar si „imbratisând idei conjuncturale“. O dovedesc istoria, performantele si semnaturile din „România – oficiosul dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Cei doi ziaristi, Cezar Petrescu si Nicolae Carandino,      erau, scrie V. Arachelian, „ziaristi de stânga, o stânga europeana, din acea stirpe pentru care „ziarul oferea puterea la indemâna talentului… Intr-o viata publica in care marile principii erau calcate in picioare – spune N. Carandino – nu ziaristii aveau puterea de a le salva. Ei se grabeau insa sa denunte nedreptatea, rautatea, monstruozitatea artistica si morala, ascultând parca de o lege nescrisa si sfidând uneori chiar interesele lor personale“. Semnaturile din «România» dictaturii regale sunt elocvente prin ele insele: pe lânga Cezar Petrescu si N. Carandino, semnau Leon Kalustian, Perpessicius, Radu Boureanu, „americanul“ Titus Podea, Radu Vasilescu (ginerele lui Liviu Rebreanu – el insusi prezent cu reclama noului roman «Gorila»), Jack Paleologu, Eugen Jebeleanu, Al. Busuioceanu. Nu lipsea insusi Carol al II-lea, fie si prin câteva cuvinte demne de „voievodul culturii“: „Mi-ar fi placut sa fiu profesor, daca n-as fi fost rege“. Un asemenea ziar, chiar si produs sub dictatura, nu moare la o ora dupa ce rotativa il livreaza cititorilor – cum crede un personaj al lui Mihail Sebastian. Oficiosul dictaturii regale avea, ca si «Scânteia» si ca toate revistele literare si culturale postbelice, editorialul sau de propaganda: „In fiecare numar al ziarului – spune N. Carandino – un publicist ardelean, Septimiu Bucur, asigura articolul de «doctrina». Nimeni nu-l citea, nici din redactie, nici din afara. Fiindca nimeni nu era curios. Doctrina Frontului Renasterii Nationale (FRN), cine sa se intereseze de asemenea amalgam, in care intrau tot felul de rezidii ale fascismului, ideologie la moda in Europa?! Numai el, Septimiu Bucur, nu se descuraja. Scria mereu si devenea din ce in ce mai trist. Pâna intr-o buna zi, a murit parca intoxicat de propria sa secretie.“ La propriu sau la figurat, asa au murit din ce in ce mai tristi, intoxicati de propria lor secretie, destui editorialisti postbelici. Nici cu cei mai multi dintre editorialistii de azi lucrurile nu par sa stea altfel, desi nu ne aflam, deocamdata, decât intr-o dictatura de opereta schioapa, cu un picior pe scena si cu altul coborât pe strada. „România“, ziarul interbelic al dictaturii regale merita, crede socant Vartan Arachelian, o monografie ca „un elogiu meritat“. Elogiul dictaturii?! Nici vorba, ci elogiul meritat de un corp profesional care, in respectiva conjunctura, si-a facut datoria. Fiul unei românce si al unui tata grec, Nicolae Carandino, si-a facut cu prisosinta datoria sub dictatura, alegându-si subiectele si dedicându-si talentul promovarii unor mari artisti ca Haricleia Darclée, dar si popularului si celebrului Constantin Tanase, caruia ii scrie admirabil „povestea“ nu lipsita de raspar si impotriviri chiar in paginile oficiosului dictaturii regale.  Jurnalist incomod, cu un talent special de a rascoli subiecte mari si controversate, acoperite de  ingratitudine si uitare Vartan Arachelian continua dupa ‘90 sa-si faca meseria, scandalizându-se, la temperaturi ridicate, de nedreptatile pe care ochiul sau exersat le descopera in realitatea de azi. Readuce in actualitate „cazul“ complex al unui istoric temeinic, armean de-al sau, incetatenit ca român, prin pretuirea maxima de care s-a bucurat din partea marelui istoric si „apostol al neamului“ Nicolae Iorga: Hagop Djololian Siruni. Dupa un sir de articole publicate in presa armeneasca si de profil in care incearca sa restituie istoriografiei românesti un mare si nedreptatit slujitor al ei, el publica o carte extraordinara, „Siruni. Odiseea unui proscris“. Avem de-a face din nou cu un subiect delicat si incomod din seria celor pe care acest jurnalist le-a abordat inainte si dupa 1989. De ce si pentru cine este Siruni un  subiect incomod vom vedea in foiletonul viitor. Destul sa spunem acum ca volumul „Siruni. Odiseea unui proscris“ este o investigatie captivanta ca un roman politist si, totodata, reconstituirea unei existente zbuciumate si a unui destin tragic care pâna acum a „zacut“ literalmente in mormântul unor arhive nedesfacute si necercetate. O face Vartan Arachelian cu o acribie demna de un istoric si un arhivist si cu o rara devotiune izvorâta din credinta ca, potrivit memorabilelor vorbe ale lui Nicolae Carandino, „ziaristii platesc totdeauna cei dintâi“. Nelipsita de riscuri, cartea eminentului jurnalist este din mai multe pricini o veritabila „bomba cu explozie intârziata“ …

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper