O bomba cu explozie intârziata (II)

Un articol de C. STANESCU

Nascut in 1890 intr-o familie saraca din Adabazar in Turcia, Hagop Dj. Siruni, viitorul „Savant“ din dosarele Securitatii române a secolului XX, e personajul principal din captivantul roman documentar al lui Vartan Arachelian (Editura Niculescu, 2011): este un Ulise modern in cautarea unei patrii pierdute inainte ca ea sa-si cuprinda fiii legitimi intre aceleasi hotare. Putea fi, la 25 de ani, un erou al celor patruzeci de zile de pe Musa Dagh din epopeea tragica a lui Franz Werfel, victima a genocidului armean, urmând astfel soarta fratelui sau macelarit de „junii turci“. Departe de a fi un aventurier de profesie, tânarul Ulise de nevoie cu studii de drept facute intr-un Istanbul promitator de reforme si de modernizare, devine apatrid si, printr-o intâmplare providentiala isi descopera Ithaca in România: intâmplarea providentiala il are in centru pe Nicolae Iorga, supranumit apostolul neamului. Secretarul general al Casei Culturale Armene din Istanbul, Siruni citise lucrarea istoricului român din 1913 „Armeniens et roumains. Une petite parallele historique“, precum si celebrele prelegeri pe teme armenesti de la Sorbona din 1920. Trecând prin România in 1922, Siruni il viziteaza pe Iorga pentru a-i inmâna diploma de onoare din partea Casei Culturale Armene din Istanbul. Dupa câteva intâlniri, convorbiri si colaborari pe teme armenesti, istoricul român ii propune sa ramâna in România: „El m-a retinut aici – va marturisi Siruni – si de atunci m-am stabilit in România, unde mi-am gasit a doua patrie.“ A doua patrie il salveaza de la genocid, dar nu si de la deportare. Ce intrevazuse românul Iorga, „nationalist“ xenofob in ochii unor miopi, in armeanul Siruni? Se stie cât de zgârciti sunt românii, laolalta cu istoricii lor, cu intâi statatorii, cu acei intemeietori de tara si de neam, supranumiti de la cronicari pâna la cei moderni descalecatori. Pe filiera acestei rigiditati avare ce nu acorda „strainului“ dreptul de „descalecator“, de primogenitura a neamului românesc va aparea, mai târziu, satira caragialiana a „rromânilor verzi“. Ei bine, sfidând cutuma nationalista, „nationalistul“ Nicolae Iorga acorda „veneticilor“ titlul de descalecatori ai neamului si ai tarii românesti. La Bucuresti, sub cupola Ateneului Român – scrie Vartan Arachelian intr-una din paginile romanului sau armenesc – Nicolae Iorga va acorda acest titlu onorific si profund legitim armenilor lui Siruni: „Dar sunt atâtia dintre armeni – va spune Iorga intr-o comunicare din 1935 cu ocazia implinirii a 1 500 de ani de la traducerea Bibliei in limba armeana – care mai ales in Moldova sunt aici de veacuri intregi. Principatul Moldovei a venit dupa asezarea in orasele Moldovei de sus a unor elemente armenesti care au venit din Marea Neagra prin Crimeea si de acolo, luând drumul mare tatarasc, prin care se schimbau marfurile Rasaritului cu Apusul, au ajuns in Galitia, iar de aici s-au scoborât, ca adevarati descalecatori in intelesul cel mai deplin al cuvântului, in tara care, in parte si din cauza drumului de comert care s-a creat, a devenit principatul moldovenesc. Noi am fost aceia care v-am primit, v-am tinut, v-am ajutat, v-am iubit acolo, dar nu e mai putin adevarat ca statul acela al Moldovei nu s-ar fi putut intemeia daca nu ar fi fost un drum de comert, sau el ar fi insemnat putin lucru si comertul nu era al nostru, ci era al elementului care statea in fruntea comertului, deci armenii. Asa incât dumneavoastra sunteti parintii Moldovei, adica stramosii dumneavoastra.“ Ce vazuse, la rândul lui, tânarul istoric armean, urmasul descalecatorilor, al „parintilor“ unei tari românesti, in istoricul român? „Este un studiu substantial – scria el despre „Armenii si românii“. O mica paralela istorica – pe care Iorga l-a publicat in 1913 la Bucuresti si care este sinteza cercetarilor pe care le-a facut pâna atunci despre poporul armean. El gaseste puncte de asemanare intre poporul românesc si poporul armean, in ceea ce priveste formatia nationala, soarta ce decurge din situatia lor teritoriala, evenimentele impuse de vecinatatile lor politice si dezvoltarea lor, accentuând mai cu seama ca ambele se gasesc la puncte de intâlnire ale popoarelor ariene si turanice, ambele fiind teatru al razboaielor cotropitoare, ambele fiind provincii ale Macedoniei si Romei si prin urmare ale Bizantului, ambele pierzându-si independenta fiind impartite intre diferite state, insa ambele pastrând puterea de autoconservare nationala, pastrând traditiile nationale si culturale, pastrând speranta lor.“ Jurnalist sagace si razbatator, Vartan Arachelian porneste intr-o lunga si palpitanta aventura, devenind la rându-i, ca si eroul sau, un Ulise al documentelor, arhivelor si lazilor pierdute ale savantului armean care, gasindu-si Ithaca in România, nu va scapa, dupa 1944, de o deportare de zece ani in Siberia ruseasca. „Vinovat fara vina“ (scrisese pe vremuri, intre altele, un pamflet despre ucigasul Beria…), el este de fapt, ne lasa sa intelegem jurnalistul la capatul meticuloasei lui investigatii, victima unei „conspiratii“ interne a propriilor conationali, „conspiratie“ ale carei ecouri nu s-au stins nici azi. Caci, in fine, ca in toate celelalte, inclusiv in cea româneasca, nici in comunitatea armeneasca nu-i pace sub maslini. Maslinul, acest simbol pe care cei vechi l-au ales pentru a defini pacea confraterna si buna intelegere intre oameni este aici, pentru a câta oara?!, tradat iar trunchiul si coroana lui aruncate in focul patimilor si discordiilor. Excursia lui V. Arachelian prin vastul, stufosul, tristul si senzationalul imperiu al arhivelor pierdute, regasite si iarasi facute pierdute ca si lazile lui Siruni dezvaluie ori numai sugereaza recurenta tragica si grotesca a detestabilelor trasaturi de caracter pe care jumatatea terestra a bietului „om sub vremi“ le vadeste si le reactiveaza: atunci când imprejurarile – cele care fac oamenii dar si cartile lor – favorizeaza aparitia  lui  Caliban si retragerea infricosata a lui Ariel. Siruni, savantul armean, este ca si Ariel din „Furtuna“ lui Shakespeare, victima unui Caliban pe care imprejurarile il pot scoate oricând la iveala. Intr-o anumita latura a lui, „romanul“ lui Siruni scris de Vartan Arachelian poate fi citit si intr-o astfel de cheie parabolica. Caracter indestructibil de o mare puritate, sensibilitate si inaltime sufleteasca, Siruni nu se arata a fi si un inocent: victima isi cunoaste calaii. Lasa despre ei o marturie ce joaca rolul unei „bombe“ cu efect intârziat. Cei ce i-au dorit disparitia fizica, precum si pierderea urmelor lasate de „lazile“ lui cu documente au de ce sa se teama: judecat in lipsa de un Comitet Democratic Armean, veritabila comisie de epurare, Siruni e condamnat la moarte civila. In notele facute in vederea scrierii memoriilor pe care nu va mai apuca sa le puna pe hârtie, Siruni stabileste si titlul acestor memorii: „In ghearele lui Beria“. In ghearele siberiene ale lui Beria, noteaza acest mare istoric armean si român, l-au trimis armenii: „Cei care m-au dat pe mâna rusilor n-au avut timp sa completeze denuntul cu lista vinovatiilor noastre. Cei care ne-au interogat la Moscova, s-au multumit cu cele ce le-am povestit noi despre activitatea depusa in România… In ciuda anchetei o alta acuzatie impotriva noastra pe care n-au putut s-o dovedeasca a fost aceea in privinta colaborarii noastre cu nemtii… Baboian si cei din jurul lui stiau foarte bine ca cei ce au colaborat cu nemtii erau din afara Partidului Tasnag. Nu era un secret pentru nimeni ca chiar el, Baboian, a fost functionar la firma germana Kadeka. Pentru ca intemnitarea noastra sa fie cât mai sigura dusmanii nostri nu ne-au acuzat ca suntem tasnagi, ci pentru ca sovieticii sa ne aresteze ne-au acuzat ca am colaborat cu nemtii… Baboian si cei din clica lui stiau foarte bine ca nici unul din lotul 15 n-a colaborat cu nemtii… Aceasta clica stia foarte bine ca noi, incepând cu mine, chiar cu riscul sigurantei, eram impotriva aventurierilor…“ Revenit in tara dupa 10 ani de deportare, respectiva „clica“ avea de ce sa se teama. Istoricul inviase din morti si stia multe. Lazile, „pierdute“ puteau – si mai pot – sa vorbeasca. „Bomba“ putea – si mai poate – sa explodeze. Spre meritul ei, Academia Româna a facut, in respectiva epoca Roller, repetate interventii pentru eliberarea „siberianului“, „un bun si loial patriot român“. Despre activitatea istoricului in România si intâmpinarile facute de inaltul for academic scrie, in „Clipa“, acad. Alexandru Surdu, propunând, ca o târzie reparatie si recunoastere: „Pentru intreaga sa activitate in slujba istoriei si culturii noastre, cât si a celei armenesti, turcesti si universale propunem acceptarea lui Hagop Dj. Siruni ca membru post mortem al Academiei Române.“ Scrisa cu acribie de istoric si documentarist, plina de pasiune si devotiune pentru o mare figura a istoriei românesti, cartea lui Vartan Arachelian este o restituire revelatoare si un foarte oportun „medicament“ capabil sa mai reduca acea „frica“ difuza de trecutul ascuns in dosarele Securitatii ce pluteste ca o ceata tulbure peste o buna parte din societatea româneasca. Caci, asa cum spune undeva istoricul viguros la cei 95 de ani ai sai Neagu Djuvara, „exista o majoritate ascunsa, care n-are interesul sa se stie adevarul despre trecut.“ Fara a credita „puritatea“ dosarelor si arhivelor – multe inventate, masluite, pervertite – sa admitem ca, cercetate cu grija si cu respect pentru adevar, ele contin si marturii autentice ori verosimile despre trecut. Un trecut ca o „bomba“, de explozia careia unii se mai tem. Poate cu drept temei.

Un comentariu pentru “O bomba cu explozie intârziata (II)”

  1. septembrie 5, 2011 la 10:02 am

    Memoriile lui Siruni au aparut la Erevan gratie unui nepot de la Paris care a oferit marturiile marelui Savant

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper