Nabucco – subteranele economice ale unei conducte politice

Un articol de NICU ILIE

Europa are pretentia ca este o tara-continent. Numai ca nu este tara, din moment ce nu poate obtine coerenta financiara si omogenitate politica, si nu este continent, pentru ca, pur si simplu, nu are subsol. Sau, daca are, acesta e unul din care resursele minerale lipsesc cu desavârsire. În realitate, din punct de vedere economic, Europa este o peninsula a Asiei, dar una care domina financiar continentul vecin. Acesta este contextul geopolitic în care, în ciuda dublei crize a bancilor si a statelor, doua proiecte faraonice care implica, fiecare, câte douazeci de state, vin sa concureze pe conturul Marii Negre pentru aductiunea de gaze naturale din Caucaz si Asia Centrala catre Germania, Austria si Italia.
Conductele care cresc presiunea politica
Nabucco e o companie vieneza în care românii, prin Transgaz, au 16%. Asta va însemna miliarde de euro, procente întregi din PIB, începând cu 2017. Semnarea, pe 8 iunie, a acordului final Nabucco pentru tarile de tranzit si intrarea Turciei în proiect dau un contur cvasi-final proiectului si relanseaza mizele geopolitice din Europa.
Implicatiile sunt mari pe toate axele de politica europeana. Sunt interese directe, interese de capital, interese energetice si interese politico-strategice care afecteaza aproape toate statele europene.
Pregatirea proiectului a durat mai bine de un deceniu, iar lucrarile vor începe la sfârsitul lui 2011. Durata mare a negocierilor a fost determinata de rivalitatea dintre acest proiect inspirat de politica euro-atlantica si unul paralel, rusesc, conducta South Stream. Chiar România, singurul „stat Nabucco“ ce a pariat decisiv înca de la început pe acest proiect, s-a aflat în 2010-2011 în negocieri cu Gazprom pentru a participa la conducta ruseasca. Faptul ca s-a ajuns la doua conducte aproape paralele care vor fi rivale pe durata întregii lor exploatari pune în evidenta tensiuni politice internationale pe care Balcanii si vestul Asiei le-au generat în permanenta si care ramân constante sub declaratiile de catifea din diverse tratate internationale.
Într-o viziune stilizata, cele doua proiecte sud-europene au o componenta politica româneasca (Nabucco) si ruseasca (South Stream). Ambele conducte urmeaza sa aduca gaz din Caucaz si zona caspica si sa îl livreze în Uniunea Europeana. Proiectul rusesc se desfasoara în special pe fonduri Gazprom, reflectând astfel interesele politice si economice ale Kremlinului, în timp ce proiectul „românesc“ mizeaza pe capitaluri austriece si influenta politica americana.
Guvernele si tandemul South Stream – Nabucco
Statele Unite, sub o neutralitate aparenta, îsi vad interesele afectate în Balcani de conducta ruseasca, mai ales dupa ce aceasta, în configuratia finala, va evita România în favoarea Serbiei. Rusia capata astfel o influenta certa chiar în axul balcanic, tarile slave Bulgaria si Serbia alunecând în zona unor interese Gazprom, respectiv ale unei companii care a aratat deja (cazul Ucrainei) ca foloseste robinetul de gaz ca pe o pedala de acceleratie si frâna în politica externa. În acelasi timp, conducta Nabucco are o utilitate directa în zona intereselor americane, scotând statele caucaziene (Azerbaidjan, Armenia si Kazahstan, mai ales) din dependenta fata de Rusia, care acum are monopolul asupra exporturilor de carbohidrati din zona, prin controlul autoritar asupra transportului acestora. Deschiderea Nabucco ar deveni astfel o pârghie în democratizarea regiunii si în reîntoarcerea la statusul international de dinaintea sovietizarii, când companiile americane si armeano-britanice detineau controlul.
Marea Britanie îsi coreleaza atent politica externa si minerala cu cea a Statelor Unite, cele doua state fiind din multe puncte de vedere un singur conglomerat. Interesele caucaziene ale SUA sunt însa filtrate la Londra de interesul multisecular pentru politica turceasca. Imperiul britanic are numeroase parteneriate cu Istanbul si Ankara,  sustinând modernizarea statului otoman si beneficiind, în timp, de numeroase „cadouri“ din partea Turciei: Egiptul, Israelul, Iraqul. O cheie în citirea acestui interes se gaseste si în declaratia premierului Cameron care a precedat anuntul Turciei de a intra în proiect. Marea Britanie a angajat tarile de pe parcursul Nabucco în sustinerea candidaturii turcesti pentru admiterea în UE. Anterior Nabucco, Anglia a avut mereu probleme în a sustine si în a-si gasi parteneri pentru sprijinul Turciei, stat musulman cu o componenta militara puternica si cu numeroase amenzi pentru nerespectarea drepturilor omului.
Pe malul celalalt
Rusia are sentimente negative privind extinderea NATO si UE, care i-au ruinat deja visul multisecular de a transforma Marea Neagra în lac rusesc si de a impune Moscova ca nou Bizant. Pierderea Caucazului si a Marii Caspice ar fi înca o înfrângere si înca un pas înapoi. Cu o economie afectata de tranzitia spre consumism si cu o situatie sociala problematica, Rusia mai are ca arma diplomatica doar uriasul capital de resurse minerale, vital pentru o Uniune Europeana lipsita de resurse. Însa, dintre toate mineralele si hidrocarburile detinute, gazul are o situatie cu totul si cu totul speciala. Astfel, în timp ce petrolul se poate transporta naval în cantitati destul de mari, permitând Europei sa îl importe din Venezuela, Nigeria sau Kuweit, gazul necesita transport terestru, prin conducte. Iar Rusia, care are si resursele, si conductele, are aici un domeniu hegemonic. Astfel, prin crearea unei conducte la care Rusia sa nu participe, Moscova pierde nu doar Caucazul, ci si monopolul în Europa.  Teribila înfrângere pentru Kremlin! Chiar si dupa semnarea acordului Nabucco, Rusia încearca sa blocheze sau sa întârzie proiectul, prin ofertarea Azerbaidjanului si prin concesii politice si economice facute statelor din zona.
Robinetul final
Franta are o politica neutra fata de ambele proiecte, nereusind sa le controleze pe niciunul si niciunul neaducându-i suficient de multe beneficii. În plus, dupa ce traditional nu a fost racordata la retelele de gaz rusesc (Fratia, Soyuz, Yamal) sau cele care aduc gaz din Marea Nordului (date fiind distanta si Alpii), Franta a pariat pe alte surse de energie, pe diversificarea acestora si pe atom.
Germania este însa extrem de interesata în gaz. Traditional, înca de pe vremea primului Reich, Germania a resimtit lipsa resurselor care sa îi sustina enorma capacitate de dezvoltare industriala. În buna masura, cele doua Razboaie Mondiale sunt justificate chiar de aceasta lipsa cronica de resurse a statului central-european care a pierdut startul în lupta coloniala si care si-a exploatat putinele resurse înca din secolele XVII-XIX. Având deschidere doar spre Baltica si Marea Nordului, zone care, în ciuda evolutiilor spectaculoase din ultimii cincizeci de ani, nu îi pot oferi totusi suficiente resurse minerale si energetice, chiar si în epoca RFG, germanii s-au vazut dependenti de resurse din Est, din Rusia. Astfel, toate marile conducte Gazprom din nord tintesc deja Germania. Acelasi gaz, importanta lui în economia germana si specificul de transport ofera si explicatia apropierii politice între Rusia si Germania, cancelarii având mai tot timpul o viziune favorabila Moscovei, chiar si atunci când situatiile puteau fi catalogate drept „sensibile“. Cu o asemenea Germanie ca principal motor economic al Europei, relatia Moscova – Bruxelles se nuanteaza suficient  pentru a fi bine înteleasa. Orice încercare de diversificare a ofertei energetice este o mana cereasca pentru nemti, care sustin South Stream ca o alternativa la Soyuz (conducta ce trece prin Ucraina si prin care Moscova plateste polite Kievului, implicând si Germania în conflict). Berlinul va sustine si Nabucco, ca alternativa la South Stream. Astfel, prima companie energetica din Germania s-a legat decisiv de conducta ruseasca, în timp ce a doua mare companie, RWE, beneficiind si de actionariat american, va avea rolul de principal magnet financiar în atragerea fondurilor pentru Nabucco.
Viena, pe de alta parte, nu mai este marea putere politica din secolul al XVII-lea. Totusi, datorita ofensivei capitalului, Austria a beneficiat din plin de lipsa de lichiditate a tarilor foste comuniste obtinând pozitii importante în acestea, fie ca este vorba de Ungaria sau de România. Viena însa nu beneficiaza nici de resurse, nici de o economie extrem de performanta. Având ca unic avantaj pozitia central-europeana, functioneaza ca placa turnanta pe piata energiei si pe pietele financiare. Atuul sau este proximitatea Germaniei. Limba comuna cu statul de la nord este, de asemenea, un amanunt extrem de important. Asa se face ca o companie austriaca de petrol si gaz, complet lipsita de resurse proprii, OMV, a reusit sa intre în clubul jucatorilor majori utilizând nevoile de consum ale Germaniei si Italiei, capitalurile proprii si pan-alpine (din Elvetia, Germania si Italia) si pozitia sentimental-istorica de lider politic si cultural în regiunea dunareana. Consecventa politicii sale de corelare cu Germania, Austria sustine ambele conducte, având de câstigat rolul de releu prin constructia de largi infrastructuri de procesare la granita cu Ungaria, unde ar urma o jonctiune între South Stream si Nabucco.
Un traseu pe alocuri accidentat
Ungaria urmeaza Austria în ambele proiecte, compania nationala MOL fiind dependenta financiar si operational de OMV. Bulgaria este si ea implicata în ambele proiecte, reflectând interesele Germaniei, tara care a dat dinastia bulgara din perioada moderna salvând Sofia de la mai multe colapsuri economice. Bulgaria ramâne astfel, si în Nabucco-South Stream, puternic intersectata cu interesele Berlinului si ale Deutsche Bank.
România si Turcia sunt singurele doua tari care au pariat totul pe Nabucco. Daca în privinta României lucrurile nici nu puteau sta altfel, Turcia este marea surpriza si statul care, prin intrarea în Nabucco, renunta la un South Stream-ul deja planificat în care i se rezervase un rol. În ceeea ce priveste politica Ankarei, turcii nu au o economie foarte puternica, capabila sa beneficieze prea mult de pe urma uneia sau alteia dintre conducte. În plus, Turcia, vecina cu Irak si alti producatori directi de hidrocarburi, are deja o oferta diversificata. Totusi, o conducta care sa îi traverseze pe mii de kilometri teritoriul, oricare ar fi fost aceasta, nu putea fi decât un lucru bun. Daca din punct de vedere economic, Turcia nu câstiga mare lucru, desi are de facut o investitie costisitoare, cu Nabucco, Ankara poate spera la sprijin pentru integrare în UE, o poarta la care bate fara succes de zeci de ani.
În ceea ce priveste România, Bucurestiul n-a avut niciodata o oferta ferma de a intra în proiectul rusesc South Stream, desi negocieri pe aceasta tema s-au purtat pâna în ultimul moment. Intrarea României ar fi însemnat ca Rusia sa renunte la Serbia, ceea ce era greu de asteptat, iar cele doua state sa treaca peste rivalitatea inegala, dar constanta istoric. Astfel, relatiile dintre Moscova si Bucuresti sunt captive înca în resentimentele din anul 1919, moment traumatizant, în care România a profitat de revolutia bolsevica pentru a recupera Basarabia (de la un stat care îi fusese aliat, nu adversar în razboi), iar bolsevicii au abordat o ostilitate deschisa. Evenimentele ulterioare nu au facut decât sa accentueze si sa conserve trauma. Dincolo însa de „sentimentul istoric“, rivalitatea dintre cele doua state are fundamente economice obiective. Astfel, spre deosebire de alte state din regiune, România a avut resurse proprii care i-au asigurat pâna în anii ’60 independenta energetica. În plus, Bucurestiul, chiar comunist, nu era motivat în nicio masura de visul panslavist prin care Moscova a încercat sa seduca centrul Europei si Balcanii. Asumându-si radacini latine si doar o componenta secundara, inhibata, de origine slava, România ar fi urmat sa se transforme într-o enclava supusa unor presiuni imperialiste constante. Chiar si în perioada bolsevica, Bucurestiul si-a asumat un national-comunism cu note de opozitie fata de Moscova.
Resursele de petrol si gaze naturale ale României au fost epuizate în buna parte în deceniile al cincilea si al saselea ale secolului XX, ani care au corespuns cu începuturile industrializarii. Din acea perioada România a devenit importator de energie din Rusia, dar nu exclusiv. Astfel, relatiile cu Libia si Irak au avut rolul de a nu expune total politica externa relatiei cu Moscova. Ele au functionat numai în ceea ce priveste petrolul. În privinta gazelor naturale, productia interna este înca semnificativa, acoperind doua treimi din nevoile de consum interne. Restul necesar este importat din Rusia la unul dintre cele mai mari tarife din Europa.
Ca fost stat mare producator de gaze naturale, România mai are un capital, acela al depozitelor ce pot fi folosite pentru stocarea unor cantitati enorme si pentru asigurarea regularitatii presiunilor, indiferent de fluctuatiile pe capete. Era însa prea putin pentru a seduce un proiect rusesc al carui proprietar, Gazprom este vizibil deranjat de devotamentul Bucurestiului fata de politica americana si de atentia speciala, nationalista, pe care românii o acorda Moldovei. Nabucco este astfel singurul proiect prin care România poate evita pe termen mediu izolarea energetica. Aprobarea proiectului si lansarea sa oficiala în Turcia este o data esentiala, dar pâna când tevile nu vor fi întinse între Asia si Europa si nu vor fi umplute cu gaz, pericolul nu este complet depasit.

nicuilie.eu

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper