In cautarea geamanului pierdut

Un articol de ALEX GOLDIS

Mircea Cartarescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Humanitas, Bucuresti, 2011, 632 p.

 

Sunt de acord cu Marius Chivu ca „Zen“, cel mai recent jurnal al lui Cartarescu, a fost rau – in dublul sens de prost si cu rea-credinta – inteles de majoritatea criticilor de intâmpinare. Ceea ce i s-a reprosat sub diverse formule scriitorului e o lipsa de autenticitate dedusa din contradictia dintre statutul sau social-cultural si permanenta plângere pe ruinele propriului scris, de nu a propriei existente in general. S-a aplicat, astfel, experientelor relatate in jurnal o grila simplissima, ca sa ma exprim eufemistic. Cum poate fi depresiv Mircea Cartarescu de vreme ce se afla in atentia juriului Nobel, e tradus in 15 limbi si pe deasupra apreciat de publicul larg, cum se mai poate declara nemultumit de viata când s-a mutat la vila cu trei nivele, si-a cumparat doua masini, un iPad si un aparat foto profesionist? Am citit, astfel, neverosimile fragmente inchizitoriale la adresa scriitorului, care ba nu si-ar iubi indeajuns sotia sau copilul, ba e opac la lucrurile „cu adevarat importante“ din viata, ba n-are pretuire fata de colegii de breasla. Ceea ce m-a facut sa-mi revizuiesc intr-un fel atitudinea vizavi de recentele infruntari ale scriitorului cu criticii – carora le tineam partea – si sa ingân impreuna cu Cartarescu celebrul paradox al paranoicului: daca esti obsedat de faptul ca toti cei din jur vor sa-ti faca rau, nu inseamna ca ei nu vor sa-ti faca propriu-zis rau.
Postumitatea de scriitor
Nu stiu daca-i legitim sa citesti cartea ca pe o fictiune get-beget, asa cum marturiseste criticul de la „Dilema veche“ ca a facut-o, insa trebuie spus din start ca „Zen“ e una dintre cele mai convingatoare si mai frumoase confesiuni despre pierderea inspiratiei – nu doar din literatura actuala, ci, probabil, din intreaga literatura româna. Redundanta notata de mai toti comentatorii (dar nu e ea un ingredient al vietii de zi cu zi si n-ar fi insemnat efortul de diversificare parasirea artificiala a temelor obsedante de dragul scrisului frumos?) provine, in fond, din focalizarea asupra acestei drame din care decurg, cu necesitate, toate celelalte aspecte ale vietii lui Cartarescu. E vorba aici mai degraba de o marturisire la limita despre marasmul creator decât de un jurnal integral de existenta. Scriitorul nu-si inregistreaza fiecare miscare sau eveniment (nici macar nu scrie zilnic), ci alearga la jurnal ca la un confesor caruia ii marturiseste neputintele si pacatele legate de scris. Din acest punct de vedere, „Zen“ face un pandant perfect cu „Nimic“, cartea de poezie aparuta anul trecut. Fiecare consfinteste, in felul ei, desprinderea definitiva de câte un segment al creatiei in care autorul a râvnit „totul“. „Nimic“ e un ramas-bun spus poeziei, in timp ce recentul jurnal marcheaza despartirea definitiva de proza. Ambele au in centru – de aici si forta lor extraordinara – un personaj care-si traieste, uneori resemnat, alteori tragic-convulsiv, in acelasi timp vulnerabil, paranoic, plin de spaime, dar si muscator, revoltat sau vituperant la adresa societatii, postumitatea ca scriitor. S-ar prea putea ca Mircea Cartarescu sa mai dea opere fundamentale de acum incolo, insa punerea in scena a acestei drame e atât de credibila, incât devine aproape imposibil sa nu-l citesti cu empatie si cu intelegere.
Caci sentimentul dominant din „Zen“ nu e atât inflamarea sau megalomania, cum s-a tot spus, ci o imensa nostalgie fata de propria creatie si fata de postura de scriitor activ: „Un scriitor ar trebui sa aiba decenta sa moara tânar. Daca-si supravietuieste, nu doar ca va avea grijile si necazurile oricarui om, din pricina carora samânta Cuvântului va fi repede inabusita, dar va si suferi câineste la amintirea stralucirii incomunicabile a vietii lui de altadata“. La acest mesaj, atât de simplu, dar atât de ramificat in sensuri, se reduce trama intinsa pe mai bine de 600 de pagini a celui mai recent jurnal cartarescian. Cartea e scrisa cu constiinta ca undeva pe parcurs, in biografia de autor, de nu in cea reala, a avut loc o ruptura iremediabila care a condus la neagra sterilitate. Excelente sunt imaginile ce surprind aceasta drama, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt simple descrieri sau diagnosticari, ci incercari disperate de a-i identifica originea si de a gasi cai de vindecare. Cea mai frecventa metafora a acestei decaderi e pierderea sirei spinarii: „Ce mi s-a intâmplat e lucrul cel mai simplu de pe lume. M-am lasat incalecat de viata. Care, delicat si perseverent, cu o apasare niciodata violenta, mi-a rupt in bucati sira spinarii. Asta se-ntâmpla doar când renunti la scutul puternic al iresponsabilitatii, când te maturizezi. Fiindca asta inseamna sa fii matur: sa auzi, din când in când, pocnetul de cristal zdrobit al câte unei vertebre, sa te sageteze durerea si sa zâmbesti stiind ca fiinte mici si neajutorate se hranesc cu durerea ta“. E, aceasta, si o trimitere oblica la compromisurile mediatice si politice din ultimii ani. Ele nu sunt, in logica lui Cartarescu, atât cauza stingerii inspiratiei, cât mai degraba efectul ei. Noul scriitor se risipeste cu voluptate doar in lucruri marunte tocmai pentru ca undeva i s-a intrerupt firul de acces direct la revelatie.
Gestul reflex al cartii e de regasit in incercarea de a reformula permanent, aproape zilnic, simptomatologia acestei impotente cronice. Framântat, surescitat, cu fibrele neuronilor incordate la maxim, scriitorul avanseaza si paraseste pe rând de la cele mai simple pâna la cele mai fantastice ipoteze, toate exprimate intr-o imagistica demna de cele mai bune pagini din „Orbitor“. Marasmul de acum e, asadar: o staza pur fiziologica („o crampa a mintii mele, la fel de mecanica precum o crampa a degetelor“), o suprasaturatie livresca („Sunt teribil de deprimat, cum ar fi un mare amator de tatuaje care si-a acoperit tot corpul, milimetru cu milimetru, cu spirale si inscriptii, inclusiv pe teasta rasa, pe testicule, pe buze si chiar pe cerul gurii. Iar acum? Mai are decenii si nici un loc de pus vârful acului de tatuaj“) sau, dimpotriva, o implinire personala totala si autosuficienta: „Sunt foarte fericit, naiba sa ma ia, asta e adevarul: Gabriel si Ioana imi umplu fiecare minut al vietii asteia afrodisiac-paradisiace de la Solitude. Mintea mea e o scoica fericita, fara aschia dureroasa care produce perla“. In cele mai multe cazuri, insa, frazele baroce alterneaza cu retorica dezabuzata si directa, intr-o dinamica de sistola-diastola, ce da o vitalitate iesita din comun acestei confesiuni la limita. Pasele de hiperexcitare nervoasa sunt imediat echilibrate de dezumflarea resemnata a celui caruia nu-i mai da mâna sa se joace de-a literatura. Avem de-a face aici cu un Cartarescu iesit total din apele lui, expus fara podoabe stilistice, cum de putine ori am avut ocazia sa-l vedem, „cu inima-n fundul gol“, de vreme ce se rezuma adesea la constatari limpezi si seci: „Nu ma mai pot bucura de absolut nimic, nu ma mai ajuta nimic“; „Nu stiu ce m-a distrus in asa hal in ultimii ani“; sau, pur si simplu, „Mi-am pierdut credinta“.
Contre soi-même
Cea mai dureroasa experienta – extrem de pregnant figurata in intregul jurnal – e aceea a dedublarii. Pierderea inspiratiei echivaleaza, inainte de toate, cu un „infarct creator“ sau cu „cecitatea psihologica“ absoluta. Expulzat violent din literatura (Cartarescu n-a renuntat nicio clipa la ea, ci invers, ea s-a debarasat de el ca de o carcasa goala), diaristul regreseaza intr-o stare sub-umana, isi pierde facultati elementare, capituleaza in fata unei bizare afazii: „E de necrezut, nu ma pot obisnui cu prostratia asta a mintii mele: sunt aproape un idiot, inclusiv moral; in cele mai obisnuite discutii, la o terasa, nu-mi mai aduc aminte numele cele mai uzuale si cuvintele de vocabular activ. Uit frazele inainte de a le formula bine. Sunt ca un cardiac sau un bolnav de rinichi: vad cum totul se ruineaza si nu pot face nimic, caci acum si organul care „ma“ contine si pe care-l confund uneori cu mine insumi (creierul meu care contine mintea care ma contine) se arata la fel ca celelalte: centrifug, independent, inervat de o putere straina“. Cei care l-au acuzat pe prozator de grandomanie au fost neatenti si nedrepti. Pentru ca, pe de o parte, scrie pasaje care demonstreaza foarte clar ca cel dintâi detractor al lui Cartarescu ramâne, totusi, el insusi: „Nu pot sa-nteleg, nu pot sa ma-nteleg. Nu se poate sa fiu eu cel de acum. Dementul asta. Ma desolidarizez de mine, ma reneg. Dac-as avea curaj, m-as anihila“. Sau: „Sunt plictisit si exasperat de frazarea mea, de cliseele mele, de scleroza adânca a mintii mele si-a imaginii mele de sine“; „Daca n-as avea permanent dispretul asta pentru parazitul in care m-am transformat, as spune ca viata nu mi-e insuportabila“. Pe de alta parte, infatuarea atât de mult imputata e perfect compatibila cu viziunea neo-romantica, evidenta la Cartarescu inca din primele texte (doar stratul de relativism postmodern de la suprafata a incetosat-o cumva), a scriitorului posedat de o forta supranaturala. Astfel incât, atunci când scrie fraze desantate despre propria opera, el face mai degraba elogiul acestei puteri nevazute, care l-a parasit total de curând. Nu mitul creatorului absolut, atotputernic si totalitarist, à la Breban, ci mai degraba cel al scribului „cu puterile ajutate“ de metafizic e predominant la Cartarescu. De aici si teoria paradoxala a scriitorului „mare“ nu ca un original absolut, ci ca un copiator de geniu: „E oribil sa scrii daca nu vezi deja literele pe pagina, prin hârtia de calc, caci marii scriitori sunt copisti si caligrafi, iar cei prosti sunt originalii“.
Si cum doar tânarul Cartarescu, cel al „Nostalgiei“, al „Levantului“ si al primului „Orbitor“ avea acces la starea de gratie, cel de acum il va privi permanent cu o nostalgie amestecata cu gelozie. De altfel, incercarea disperata de depasire a acestei dedublari sta in miezul fierbinte al jurnalului cartarescian. Nu s-a observat ca „Zen“ repeta, la nivelul identitatii auctoriale, scenariul regasirii geamanului din „Orbitor“. Cel decazut, care scrie acum in jurnal, e permanent frustrat de figura luminoasa a tânarului singur, nefericit, fara bani si fara statut social, dar proprietar cu acte in regula al unui imaginar autonom. Când nu-si declara, in momentele de deznadejde maxima, geamanul irecuperabil disparut („M.C. e mort, s-a dus…“), imaginarul lui i se pare atât de strain, incât nu-l mai considera opera proprie – ca si cum crunta sterilitate actuala l-ar fi deposedat si de mai vechile bunuri literare: „sunt un anonim care n-a scris nimic inca“. Notatii de mare subtilitate si sensibilitate avem, insa, in pasajele in care diaristul imbatrânit de acum se raporteaza la identitatea sa trecuta ca la un fiu disparut prea devreme – dar resuscitat prin incapatânarea si disperarea tatalui: „Eram fericit tocmai pentru ca stiam ca am in mine acea mare nefericire, asa cum pixul are-n el pasta neagra care va mânji paginile. Rezerva aceea intunecata era pe-atunci intacta, nu scrisesem si nu-mi inchipuiam viitorul, devenit intre timp trecut. Habar n-aveam ca peste 33 de ani, intr-o zi de august, aveam sa ma gândesc la mine cu tandretea si nostalgia sfâsietoare pe care-o poti avea pentru un fiu de care te-ai despartit (…) M. C. de la douazeci de ani, subtire si intolerant ca eroii sud-americani, cu masele deja stricate si mustata firava, cu o (in curând) faimoasa privire fixa se stravede prin mine in fiecare toamna, iar eu nu ma pot ruga decât ca el sa ajunga sa-mi umple forma, pentru ca aura lui sa para macar ca e a mea, iar rezerva lui intacta de viitor dens sa para ca umple tubul vid al coloanei mele vertebrale, iar eu sa par iarasi M.C., fie si doar pentru câteva momente, si nu prin magie, ci prin arta iluziilor si-a substitutiilor“.
Aceasta fractura dureroasa – trairea pe viu a decaderii din sine – explica perfect atitudinile contradictorii ale scriitorului atât fata de propria opera, cât si fata de receptarea ei. E nemultumit de propriul lucru in timp ce scrie „Orbitor“ 3 (destule calificative depasesc severitatea criticii de dupa: „scremere neputincioasa“, „ciulama onirica groasa“), insa e gata sa-l decreteze compensativ la nastere, cum fac parintii cu copiii cei mai napastuiti, drept opera demna de volumele anterioare. Se supara si când e criticata „De ce iubim femeile“, cartea de compromis mediatic, si când e laudata, de vreme ce ea da intreaga masura a posibilitatilor celui decazut. Daca isi infiereaza cu violenta criticii, e pentru ca pun degetul pe o rana deschisa. Ii detesta, asadar, pe cei care-i observa sterilitatea actuala, dar si pe admiratorii cartilor trecute, scrise de Celalalt, de M. C. Astfel incât, daca e in razboi cu toata lumea, e pentru ca autorul „Zen“-ului e intr-un razboi dur si neconcesiv cu el insusi, care-i macina creierii si-i distruge consecventa in (auto)valorizare. Nu de ipocrizie e vorba aici, ci de drama reala a celui care marturiseste din toti rarunchii: „sunt satul de mine pâna-n gât“. Mizantropia de care sufera in ultima vreme – un tip ciudat de singuratate suficienta siesi, cum frumos se exprima scriitorul – nu e nici ea simptom al dispretului de geniu neinteles la adresa contemporanilor, cât complex, frustrare, spaima de a se afisa cu sufletul amputat in fata celorlalti: „Cum nu mai sunt si nu mai stiu nimic, mi-e frica pâna si de cursurile de la facultate, de iesirile in public, de discutiile private. Au sa-si dea seama ca nu mai fac decât sa ma perpetuez fara sens, ca o carcasa de insecta uriasa“. Strâns legata de aceasta retractilitate in relatiile sociale e si teama de impostura, gap-ul tot mai adânc, pe zi ce trece, dintre reputatia in continua ascendenta si eficienta tot mai slaba in scris. Sigur ca prozatorul ar putea sa-l reduca destul de usor printr-o mai buna gestiune a expunerii publice, insa motivele pentru care n-o face ramân strict personale si nu intra in sfera niciunui comentariu critic. De  notat insa ca Mircea Cartarescu e primul scriitor român devenit vedeta media sau produs capitalist – si care se confrunta de aceea pe cont propriu, fara posibilitatea de apel la traditie, cu toate dilemele morale ce decurg din aceasta ecuatie. Ceva din blocajul lui creator provine cu siguranta din sentimentul de alienare, de produs in serie – cu totul opus nu doar ethosului scriitoricesc de la noi, definit permanent in contrast cu valorile pietei, ci si individualismului neoromantic al imaginarului sau: „Apar la numeroase televiziuni, simbol vid si multiplicat la nesfârsit precum cutiile de supa Campbell. Nimeni, including me, nu mai stie macar un vers sau un titlu dintre ale mele, dar sunt o „personalitate culturala“„.
Thriller-ul al crizei de creatie
In incercarea de a surmonta abisul dintre imagine si fond (scriitorul ramâne chiar si aici un High Modernist), Cartarescu se infrunta nu doar cu marele zeu al inspiratiei sau cu dilemele grave de identitate, ci si cu demonii mici, de zi cu zi, ai obisnuintei. Mai in gluma mai in serios, niciodata n-a fost mai expresiv descris la noi infernul marunt al tabieturilor scriitoricesti cotidiene care amâna totusi scrisul propriu-zis. Numarul cafelelor, dependenta de internet sau doar de laptop (al carui motoras fin sperie totusi concentrarea), tentatia permanenta a plus-confortului la masa de scris erodeaza toate, pas cu pas, disponibilitatea creatoare. Pâna intr-atât, incât, fara un rând innegrit la sfârsitul zilei, prozatorul devine un zombie, captiv al acestui mediu aparent primitor, dar perfid si ispititor. Ca sa capete curaj si chef de scris, Cartarescu nu invoca doar rugaciuni abstracte, ci se foieste permanent, se muta dintr-o camera in alta, dintr-o casa in alta, dintr-o tara in alta. Toate schimbarile de mediu de-a lungul celor sapte ani surprinsi in jurnal sunt legate, de altfel, de incercarea de imblânzire a muzelor si de recuperare a identitatii de scriitor. Singurul interval de scris propriu-zis din cei sapte ani e legat de bursa de la Schloss Solitude, când Cartarescu finalizeaza „Orbitorul“. Tocmai pentru ca se vrea permanent plecat de acasa si din sine insusi, prozatorul isi concepe vila de la Baneasa ca pe o locuinta de vacanta, care sa imite, macar ca exigenta de confort si de singuratate, palatul nemtesc. Tensiunea si ritmul jurnalului sunt intretinute, de altfel, de aceasta permanenta stare de alerta – reportata de la o zi la alta – cu privire la propria productivitate. Daca „Zen“-ul se citeste cu mare placere (chiar cei mai intransigenti critici au fost nevoiti s-o recunoasca printre grimase), e pentru ca reuseste sa puna in scena un excelent thriller al crizei de creatie, o lupta contra cronometru – cu schimbari tactice si cu lovituri de teatru – impotriva tuturor relelor care pândesc din umbra meseria de scriitor.
Nu reiau aici pe larg celelalte trei segmente importante care ocupa jurnalul cartarescian – visele, lecturile de zi cu zi si viata de familie -, ci ma rezum la a spune ca ele n-au existenta in sine, ci sunt legate foarte strict de conflictul central. Transcrierea viselor, multe dintre ele de o frumusete „orbitoare“, daca ma pot exprima astfel, nu reprezinta decât incercarea de reconectare la identitatea pierduta. Frenezia cuprinderii lor pâna la cel mai concret detaliu indica dorinta secreta a celui intrat in paralizie mentala de a se pipai, de a mai spune inca o data ca este si ca ceva colcaie inca in adâncuri.
Severitatea cu care trateaza cartile autorilor mari, de la Tolstoi pâna la Virginia Woolf, indica si ea o cautare disperata de sine. Mircea Cartarescu ii poate trata acum de la egal la egal nu atât pentru ca nu-si vede lungul nasului, ci tocmai pentru ca, expulzat din literatura, refuzat de inspiratie, asa cum se simte, nu mai are nimic de pierdut. Câteodata, diagnosticele foarte dure sunt domolite de constatarea ca, in fond, in comparatie cu propriile posibilitati actuale, nu doar clasicii, ci si contemporanii straini in voga sunt, toti, remarcabili. Cel gata sa-si asume odinioara competitia creatoare dezinhibata (caci ce altceva era „Levantul“ decât un turnir al diversitatii stilurilor de toate calibrele si categoriile?) priveste acum literatura celorlalti cu resemnare si cu invidie, ca pe un bun la care accesul i-a fost interzis. Ca razbunare, pozitia de outsider ii ofera insa, in mod paradoxal, libertatea de a chestiona operele mari din unghiuri curajoase si putin frecventate. De aici, si excelenta – remarcata de toata lumea – amarelor analize cartaresciene, asupra carora nu mai pot insista.
In fine, nici familia nu e deloc rau reprezentata in „Zen“. Nu stiu daca diaristul isi pretuieste la adevarata masura noua stabilitate casnica, cum i s-a reprosat, insa multe pagini frumoase scrie Mircea Cartarescu despre ceea ce el numeste „singuratatea in trei“. Domina portretele „homerianului“ Gabriel, voinic si intreprinzator, de care tatal e cu atât mai mândru cu cât astfel de calitati l-au ocolit totdeauna – si numai in fundal se intrevede, in momente de discretie si delicatete maxima, figura Ioanei, alter ego natural al scriitorului. Ceea ce-i sigur, insa, e ca autorul „Zen“-ului pune permanent in balanta si incearca sa rezolve ecuatia aproape imposibila, inexplicabila pentru el insusi, dintre depresia creatoare si idilicul vietii familiale. Cum se poate ca, atât de pregnante in viata lui, cele doua sa ramâna pâna la capat niste universuri paralele? se intreaba – in mii de feluri – acest scriitor profund si autentic, capabil sa-si externalizeze cele mai incomode dileme, chiar cu pretul de a se oferi drept prada perfecta cititorului pus pe simplificari: „El sGabrielt a-mplinit un an si bucuria mea de a-l avea (de-a ma tine lânga inima pe mine insumi la vârsta de un an) n-are nici un punct de legatura cu continua mea nefericire. De fapt, viata mea fericita paraziteaza ca un mucegai pe noaptea compacta a nefercirii mele. Ii iubesc pe Ioana, pe Ionuta si pe Gabriel, ii iubesc mult si cu duiosie. Si totusi viata mea adânca e abandonata, risipita“.
Am mai scris-o si când am recenzat „Nimic“-ul: Mircea Cartarescu e printre singurii scriitori contemporani de la noi indeajuns de complecsi si de autonomi incât sa-si poata transforma pâna si neputinta creatoare intr-o tema puternica. Urmarirea indârjita, dar lucida, a acestei drame in toate inflexiunile si raporturile posibile, pâna la ultimele ei consecinte (nu e aceasta o noua forma de apropriere a „Totului“?), fac din „Zen“ o schela impresionanta ridicata pe cenusa propriului scris. Mie unul tare mi-ar placea sa mai avem macar vreo doi-trei scriitori la fel de neinspirati cum a devenit recent Mircea Cartarescu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper