Hoti de magazine din toata lumea, uniti-va!

Un articol de SLAVOJ ŽIŽEK

Repetitia, dupa Hegel, joaca un rol esential în istorie: când un eveniment are loc o singura data, poate fi expediat ca accident, ca fapt ce ar fi putut fi evitat daca situatia ar fi fost altfel manipulata. Dar când acelasi eveniment se repeta înseamna ca asistam la desfasurarea unui proces istoric mai complex. Când Napoleon a fost învins în Leipzig la 1813 s-ar fi putut spune ca a avut ghinion, dar când a pierdut din nou si la Waterloo a fost limpede ca i s-a cam dus vremea. Acelasi rationament este valabil si pentru prelungita criza financiara. În septembrie 2008, a fost prezentata de unele voci ca o anomalie ce poate fi îndreptata prin reglementari mai bune etc. Acum, când semnele unui colaps financiar devin tot mai evidente, este limpede ca ne aflam în fata unui fenomen structural.
Ni se tot repeta ca trecem printr-o criza a datoriilor, ca ar trebui sa împartim povara acestora si sa strângem cureaua. Cu totii, adica înafara celor (foarte) bogati. Ideea de a le impune taxe mai mari este tabu: daca am proceda astfel, se argumenteaza, bogatii nu ar mai fi stimulati sa investeasca, s-ar crea mai putine locuri de munca si am avea de suferit. Singura modalitate de a ne salva în aceste vremuri grele este ca saracii sa devina si mai saraci, iar bogatii mai bogati. Ce ar trebui sa faca saracii? Ce pot ei sa faca?
Desi revoltele din Marea Britanie au fost declansate de împuscarea lui Mark Duggan în circumstante suspecte, suntem cu totii de acord ca miscarile exprima o nemultumire mult mai profunda – dar ce fel de nemultumire? La fel ca în cazul incendierii masinilor în banlieurile pariziene în 2005, revoltatii britanici nu au avut nici un mesaj de transmis. (Este o diferenta clara fata de protestele studentesti din noiembrie 2010 care s-au soldat, de asemenea, cu violente. Studentii au fost expliciti în ideea ca refuza reformele educatiei superioare.) De aceea, este dificil sa încadram revoltatii britanici în termeni marxisti, ca exemplu de aparitie a unui subiect revolutionar. Acestia se pliaza mult mai bine pe conceptul hegelian de „masa“, cei dinafara spatiului social organizat, care nu îsi pot exprima nemultumirea decât prin izbucniri „irationale“ de violenta distructiva – ceea ce Hegel numea „negativitate abstracta“.
Este o poveste veche despre un muncitor suspectat de furt: în fiecare seara, la iesirea din fabrica, se inspecteaza cu atentie roaba pe care o împinge înaintea lui. Paznicii nu gasesc nimic – este întotdeauna goala. În cele din urma, le pica fisa: ceea ce fura muncitorul este chiar roaba. Paznicilor le scapa evidenta, asa cum o scapa si comentatorii revoltelor. Caderea regimurilor comuniste la începutul anilor 1990, ni se spune, a indicat sfârsitul unei ideologii: se sfârsea vremea proiectelor ideologice de scara mare, care au culminat în catastrofe totalitare, si paseam într-o era a politicii rationale si pragmatice. Daca locul comun ca traim într-o era post-ideologica este câtusi de putin adevarat, acest lucru se poate vedea în recenta izbucnire de violenta. Ea a fost gradul zero al protestului – o actiune violenta care nu revendica nimic. Într-o încercare disperata de a da un sens revoltelor, sociologii si editorialistii au încâlcit misterul revoltelor.
Protestatarii, desi defavorizati si exclusi social de facto, nu traiau la limita înfometarii. Oameni cu greutati materiale mult mai serioase, ca sa nu mai vorbim de oprimarea fizica si ideologica, au reusit sa se organizeze în forte politice cu platforme mult mai clare. Trebuie, prin urmare, interpretat faptul în sine ca revoltatii nu au avut nici un program: ne spune foarte multe despre încurcatura ideologico-politica în care ne aflam si despre tipul de societate în care traim, o societate care proclama libera alegere, dar în care unica sansa posibila de a impune consensul democratic este izbucnirea oarba. Opozitia fata de sistem nu se mai poate articula sub forma unei alternative realiste sau macar ca proiect utopic, ci poate doar sa ia forma unei dezlantuiri fara sens. Care mai este rostul clamatei libertati de a alege, atunci când unica alegere oscileaza între respectarea regulilor si violenta (auto)distructiva?
Alain Badiou sustine ca traim într-un spatiu social care este din ce în ce mai versat în a fi „fara lume“ s„sans monde“t: într-un astfel de spatiu, unica forma pe care o poate lua protestul este violenta fara sens. Se poate ca acesta sa fie unul din principalele pericole ale capitalismului: desi, în virtutea faptului ca este global si include întreaga lume, sustine o constelatie ideologica „fara lume“, în care oamenii sunt privati de propriile mijloace de a plasa sensul. Lectia fundamentala a globalizarii este modul în care capitalismul se poate adapta la orice tip de civilizatie – crestina, hindusa sau budista: nu exista o „conceptie capitalista despre lume“ globala, o „civilizatie capitalista“ inerenta. Dimensiunea globala a capitalismului este un adevar fara sens.
Prima concluzie la care trebuie sa ajungem în urma protestelor, prin urmare, este ca atât reactiile conservatorilor, cât si cele ale liberalilor sunt nepotrivite. Reactia conservatoare era previzibila: nu exista nici un fel de justificare pentru un asemenea vandalism; trebuie sa facem uz de toate mijloacele necesare pentru a reinstitui ordinea; pentru a preveni viitoare izbucniri de acest fel, nu avem nevoie de mai multa toleranta si ajutor social, ci de mai multa disciplina, munca din rasputeri si simt al responsabilitatii. Aceasta perspectiva este gresita nu doar pentru ca ignora situatia sociala disperata care îi împinge pe tineri sa rabufneasca violent, ci poate mai ales pentru ca ignora faptul ca aceste izbucniri reflecta tocmai premizele nespuse ale ideologiei conservatoare. Când, în 1990, conservatorii si-au lansat campania „Back to Basics“ s„revenire la principiile fundamentale“t, elementul obscen aferent a fost dezvaluit de Norman Tebbit: „Omul nu este numai un animal social, ci si teritorial, iar platforma noastra trebuie sa includa satisfacerea acestor instincte primare tribale si teritoriale“. Asta este ceea ce însemna, de fapt, „revenirea la principiile fundamentale“: eliberarea barbarului care pândea din spatele societatii noastre aparent civilizate si burgheze, prin satisfacerea „instinctelor fundamentale“ ale barbarului. În anii 1960,  Herbert Marcuse a introdus conceptul „desublimarii represive“ prin care explica „revolutia sexuala“: instinctele umane pot fi desublimate, lasate libere, facând în acelasi timp obiectul controlului capitalist – vezi industria porno. Ceea ce am vazut pe strazile din Marea Britanie în timpul acestor evenimente nu a fost omul redus la „animal“, ci forma sublimata a „animalului“ creat de ideologia capitalista.
În acelasi timp, liberalii de stânga, nu mai putin previzibili, au tinut-o pe-a lor cu programele sociale si initiativele de integrare care, neglijate, au privat a doua si a treia generatie de emigranti de orice perspectiva economica si sociala: izbucnirile violente sunt singurul mijloc de care dispun pentru a-si exprima nemultumirea. Ne putem macar imagina ce înseamna sa traiesti ca tânar într-o zona saraca, amestecata rasial, sa fii a priori suspectat si hartuit de politie, nu numai neangajat, ci neangajabil, fara vreo speranta de viitor? Concluzia este ca, în situatia în care se afla acesti oameni, este inevitabil sa nu iasa în strada. Problema cu aceasta perspectiva, totusi, este ca enumera numai conditiile obiective ale revoltelor. Scopul revoltelor este acela de a face o declaratie subiectiva, implicit de a exprima modul în care fiecare priveste propriile conditii obiective.
Traim în vremuri cinice si nu este usor sa ne imaginam un protestatar care, atunci când este prins jefuind sau incendiind un magazin si este întrebat de ce face asta, are capacitatea de a raspunde pe limba asistentilor sociali si a sociologistilor, mentionând mobilitatea sociala, lipsa crescuta de siguranta, dezintegrarea autoritatii paternale, lipsa de iubire materna în frageda copilarie. Este constient de ceea ce face, dar asta nu îl împiedica sa-i dea înainte.
Nu are nici un rost sa ne întrebam care din cele doua reactii, conservatoare sau liberala, este mai rea: cum ar fi spus Stalin, sunt amândoua mai rele, iar asta este valabil inclusiv pentru avertismentul emis de ambele parti ca pericolul real al acestor izbucniri consta în previzibila reactie rasista a „majoritatii tacute“. Una din expresiile acestei reactii a fost activitatea „tribala“ a comunitatilor locale (turca, sikhisita, caraibiana) care si-au organizat rapid propria paza comunitara, pentru a-si proteja proprietatea. Reprezinta oare proprietarii de magazine mica burghezie care îsi apara proprietatea împotriva unui protest autentic împotriva sistemului daca acesta devine violent sau reprezinta acestia clasa muncitoare care lupta împotriva fortelor de dezintegrare sociala? Si în acest caz ar trebui sa ne abtinem de la partipriuri. Adevarul este ca vorbim de un conflict între doi poli ai dezavantajatilor: cei care au reusit sa functioneze în cadrul sistemului si cei care sunt prea suparati pentru a încerca macar. Violenta revoltatilor a fost aproape exclusiv îndreptata împotriva celor de-ai lor. Masinile arse si magazinele vandalizate nu se aflau în cartiere bogate, ci chiar în cele ale revoltatilor. Acesta nu este un conflict între diferitele parti ale societatii. Este, în sensul cel mai radical, un conflict între societate si societate, între cei care au totul de pierdut si cei care nu au nimic de pierdut, între cei care nu au nici un rost în propria comunitate si cei al caror rost este cel mai mare.
Zygmunt Bauman a descris revoltele ca fiind gestul unor „consumatori deviati si exclusi“: înainte de toate, au fost manifestarea tentatiei consumiste, exprimata la modul violent din imposibilitatea de a se împlini la modul „normal“ – cumparând. În sine, revoltele contin, de asemenea, un moment de protest autentic, în forma unui raspuns ironic dat ideologiei consumiste: „Ne îndemnati sa consumam, dar în acelasi timp ne privati de mijloacele de a o face cum se cuvine – deci iata-ne consumând si noi asa cum putem!“ Revoltele sunt proba fortei materiale a ideologiei – poate ca la asta se reduce teoria „societatii post-ideologice“. Dintr-un punct de vedere revolutionar, problema cu revoltele nu este violenta în sine, ci faptul ca nu te poti afirma cu adevarat prin violenta. Aceasta este furie neputincioasa si disperare, camuflata într-o etalare de forta, este invidie camuflata în mars triumfal.
Revoltele ar trebui gândite în asociere cu un alt tip de violenta, pe care majoritatea liberala de astazi îl priveste ca pe o amenintare a modului ei de viata: atacurile teroriste sau atentatele sinucigase. În ambele situatii, violenta si contraviolenta sunt prinse într-un cerc vicios, amândoua declansând fortele împotriva carora încearca sa lupte. Diferenta este aceea ca, spre deosebire de revoltele din Marea Britanie sau de la Paris, atacurile teroriste sunt organizate în numele Sensului absolut oferit de religie.
Dar nu au fost revoltele arabe un act colectiv de rezistenta prin care s-a evitat falsa alternativa a violentei autodistructive si a fundamentalismului religios? Din pacate, vara egipteana din 2011 va fi amintita ca sfârsitul revolutiei, ca moment în care potentialul sau eliberator a fost înabusit. Iar cei care i-au sapat groapa au fost armata si islamistii. Forma pactului dintre armata (armata care apartinea lui Mubarak) si islamisti (care au fost marginalizati în primele luni ale transformarilor sociale, dar care câstiga acum teren) este din ce în ce mai neclara: islamistii sunt dispusi sa tolereze privilegiile materiale ale armatei, asigurând la schimb hegemonia ideologica. Cei care vor pierde vor fi pro-occidentalii liberali, care sunt prea slabi – în ciuda fondurilor pompate de CIA – pentru a „promova democratia“, cât si adevaratii actori ai evenimentelor din aceasta primavara, stânga seculara în formare care a încercat sa puna bazele unei retele a organizatiilor societatii civile, de la sindicate la feministe. Mai devreme sau mai târziu, situatia economica în degradare accelerata va aduce în strada saracii, care au lipsit în cea mai mare parte de la protestele din primavara. Este foarte probabil sa aiba loc o noua izbucnire, iar întrebarea spinoasa pentru subiectii politici ai Egiptului este cine va reusi sa dirijeze furia saracilor? Cine o va transpune într-un program politic: noua stânga seculara sau islamistii?
Reactia generala a opiniei publice occidentale la pactul dintre islamisti si armata se va caracteriza fara îndoiala printr-o manifestare triumfatoare de întelepciune cinica: ni se va spune ca, asa cum a reiesit limpede din cazul Iranului (nearab), miscarile populare din tarile arabe sfârsesc întotdeauna în islamism militant. Mubarak va parea raul cel mai mic – ca doar e mai bine sa te întelegi cu diavolul pe care îl stii, decât sa risti cu emanciparea. În pofida unui astfel de cinism, trebuie sa continuam sa credem neconditionat în esenta radical-emancipatoare a insurgentei.
Dar trebuie, de asemenea, sa ne ferim de narcisismul unei cauze pierdute: este prea la îndemâna sa admiram frumusetea sublima a insurgentelor sortite esecului. Stânga actuala se confrunta cu problema „negatie determinata“: ce ordine noua trebuie sa o înlocuiasca pe cea veche dupa revolutie, când sublimul entuziasm al primului moment se va stinge? În acest context, este relevant manifestul spaniolilor indignados, lansat dupa demonstratiile din mai. Primul lucru care atrage atentia este accentuatul ton apolitic: „Unii ne consideram mai degraba progresisti, altii mai degraba conservatori. Unii suntem credinciosi, altii nu. Unii avem ideologii clar definite, altii suntem apolitici, dar suntem cu totii preocupati si indignati de situatia politica, economica si sociala în care ne aflam, de coruptia politicienilor, a oamenilor de afaceri, a bancherilor, care ne lasa neputinciosi, fara reprezentare“. Se protesteaza în numele „drepturilor fundamentale care ar trebui sa fie garantate în societatile noastre: dreptul la locuinta, la un loc de munca, la cultura, asistenta sociala, educatie, participare politica, dezvoltare personala libera si dreptul la consumul de bunuri necesare pentru o viata sanatoasa si fericita“. Respingând violenta, ei cheama la „o revolutie etica. Suntem fiinte umane si nu marfa. Nu suntem doar ceea ce cumparam, de ce cumparam si de la cine cumparam“. Care vor fi protagonistii acestei revolutii? Indignados descalifica întreaga clasa politica, de stânga sau de dreapta, ca fiind corupta si definita prin setea de putere, dar, cu toate acestea, manifestul lor este format dintr-o lista de revendicari adresate… cui? Nimanui: indignados sustin (deocamdata) ca nimeni nu va raspunde în locul lor, ca trebuie sa fie ei însisi schimbarea pe care si-o doresc. Aceasta este punctul fatalmente nevralgic al recentelor proteste: ca exprima o furie reala, care nu reuseste sa se transforme într-un program pozitiv pentru schimbarea socio-politica. Este expresia unei revolte fara revolutie.
Situatia din Grecia pare mai promitatoare, probabil datorita recentei traditii a auto-organizarii progresiste (care a disparut în Spania dupa caderea regimului lui Franco). Dar chiar si în Grecia, miscarea de protest tradeaza limitele auto-organizarii: protestatarii sustin un spatiu al libertatii egalitariene, fara vreo autoritate centrala care sa îl reglementeze, un spatiu public în care tuturor le este acordat acelasi drept la  exprimare si asa mai departe. Când protestatarii au început sa dezbata ce trebuie sa faca mai departe, cum sa depaseasca simplul protest, consensul majoritatii a fost ca necesar nu este un nou partid sau o tentativa directa de a prelua puterea de stat, ci o miscare capabila sa exercite presiune asupra partidelor politice. Ceea ce, evident, este insuficient pentru a impune reorganizarea vietii sociale. Pentru a face asta, avem nevoie de o organizatie puternica si capabila sa ia decizii rapide si sa le implementeze cu toata seriozitatea necesara.

Traducere de Sanda Watt
Text preluat de pe platforma CriticAtac.ro

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper