Frumusete for ever

Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat, asa o fi; frumusetea s-a nascut in Toscana – si eu prefer frumusetea, vesniciei.
Alex. Leo Serban

Incercam saptamâna trecuta sa va indemn sa visati la frumusetea muzeelor. Da, stiu: nu toate muzeele sunt interesante, nu toate au sarm, nu toate au pe vino-ncoa. Sunt inca o multime de muzee plictisitoare, calcatoare pe nervi sau pur si simplu neinteresante. Cei care le compun isi imagineaza de foarte multe ori ca ceea ce ei gândesc si transpun in expunere va dainui pe vecie. Nu au invatat cu siguranta nici lectia efemeritatii, nici pe aceea a istoriei insesi ori a umilintei (cu atât mai putin!). O expozitie muzeala este asemenea unui spectacol de teatru: traieste atâta vreme cât exista interes si putere din partea artistilor sa il sustina. Dupa ce nu se mai joaca ramân doar amintirile spectatorilor si cele ale realizatorilor. Dar ce bucurie imensa pentru un artist sa i se aminteasca, peste ani, magnificenta dintr-un spectacol jucat acum trei decenii, chiar daca nu exista nici un fel de inregistrare video sau audio a maiestriei sale! Tot asa, expozitiile care se nasc dintr-o nevoie de moment (poate entuziasm, poate incheierea unei cercetari sau doar o comemorare/aniversare) pot stârni admiratie si bucurie ori, dimpotriva, critici, tristete sau ironii. Aparent, noi, muzeografii, cladim castele din nisip. Totusi, dincolo de fragilitatea alcatuirilor de moment, reusita se concretizeaza in ceva ce ramâne dupa trecerea timpului nostru: bucuria de a vedea ca o expozitie este apreciata si mai ales ca schimba ceva, oricât de insignifiant ar parea, in modul in care traiesc si gândesc cei care participa la intâmplarea expozitionala. Ca sa il parafrazez pe Mircea Babes, cel mai rezistent monument arheologic este groapa – pentru ca ceea ce vede arheologul din intregul schelet al unei constructii distruse integral este adeseori doar groapa fundatiei. Ceea ce ramâne dupa o expozitie este la fel de des nu o groapa, ci un gând, o idee, o impresie. Si asta, pentru ca singurul lucru rezistent in lumea noastra limitata este tocmai frumusetea efemerului, a imaterialului…
Daca regretatul prieten Alex. Leo Serban a gresit undeva in cuvintele pe care le-am citat mai sus, a facut-o opunând vesnicia frumusetii. Desigur, frumusetea argumentului lui sta in… Toscana. Numai ca acolo satul nu se prea aseamana cu cel pe care il stia Blaga. Altfel, Toscana, cu satele ei, este la fel de „vesnica“ precum Transilvania cu ale ei.
Dar sa ne intoarcem la frumusetea muzeelor. Când este un muzeu frumos?
Raspunsul se gaseste adeseori (din pacate sau din fericire, e greu de spus), chiar daca nu in egala masura, atât in mintea autorului, cât si in cea a receptorului. Tocmai in aceasta realitate sta frumusetea demersului muzeografic! Desigur, autorul unei expozitii poate sa aleaga ca opera pe care o proiecteaza pentru o perioada bine determinata sau, dimpotriva, pentru un termen nedefinit, sa fie gândita asemenea unui obiect cu o utilitate strict practica, fara nici o preocupare pentru frumusetea patrimoniului expus, pentru tehnica muzeografica, pentru caracterul literelor, lumini, culoarea peretilor, a mochetei, perdelelor etc. sau, din contra, sa se aplece asupra fiecarui detaliu, incercând sa gaseasca raporturile cele mai bune intre obiectele care constituie osatura expozitiei si intregul esafodaj al inventarului auxiliar, de la vitrine si texte, pâna la cladirea muzeului in sine. Cei care vor alege prima varianta, constient sau nu, sunt asemenea scriitorilor de romane de aventuri dintre cele care se vând in gari pentru a fi citite in tren si aruncate la destinatie. Expozitiile in cauza nu vor ramâne in memoria noastra nici prin titlu ori mesaj, nici prin imagini. Cu alte cuvinte, sunt facute de pomana si ar fi putut sa lipseasca, facând economie banului public si timpului vizitatorilor. Evident, este greu sa obtii acel echilibru necesar intre spatiul disponibil si numarul de obiecte expuse, intre vizibilitatea patrimoniului si cea a instrumentarului care il pune in valoare, intre texte, sunete si imagini etc. Dar, un muzeograf preocupat sa lase ceva in urma sa va fi atent la toate aceste mici detalii, chiar daca va sti din capul locului ca expozitia sa ar urma sa fie deschisa doar pentru o singura zi (chiar daca nu sunt foarte frecvente aceste cazuri, se mai intâmpla ca muzeelor sa li se solicite amenajarea unei expozitii doar pentru a fi vizitata in timpul unui eveniment care dureaza câteva ore). Diferenta intre acest tip de muzeograf si cel pentru care obiectele pot fi asezate oricum, pentru ca „vorbesc de la sine“ este de fapt diferenta dintre satul din Toscana, unde fiecare tufa de flori pare sa fie asezata acolo dupa o atenta chibzuinta, si satul din unele parti ale României, acel sat pe care de fapt il avea in minte Alex. Leo Serban referindu-se la el ca la un loc al nasterii vesniciei, in care buruienile par sa acopere tot locul, omul lasându-se invadat de mediu – nu din prea mare grija pentru el –, ci dintr-o simpla si elementara lene! Desigur, peisajul din Toscana este unul a carui frumusete nu este tocmai primara: el a fost modelat vreme de multe secole de locuitorii sai, chiar si pe vremea in care nu era pregatit sa fie gazda pentru turisti.
O expozitie muzeala poate sa fie frumoasa chiar daca este una sobra si rece, minimalista, atât din punctul de vedere al spatiului ocupat, cât si din cel al numarului de obiecte de patrimoniu. Mi-a fost dat sa vad si expozitii pe care le-am catalogat drept „frumoase“ la o prima privire, desi ele erau sufocate de numarul obiectelor, intr-un spatiu strâmt si devenit aproape agresiv pentru ochi, doar pentru ca pareau sa fi fost modelate de la distanta pentru o vedere de ansamblu, asemenea unei sculpturi realizate intr-un singur volum care, privita de departe, pare interesanta. Au fost, insa, expozitii din care nu am ramas decât cu acea prima imagine avuta de obicei din pragul usii de la intrare. Dorinta muzeografului de a arata tot ce are in depozite pentru tema aleasa nu este, din aceasta perspectiva, una demna de a fi pusa in practica.
Nu consider ca afirmatia de mai sus este axiomatica, dar am observat ca in ultimii ani tot mai multe muzee au ales sa organizeze expozitii cu un singur obiect. De regula, este, desigur, unul extrem de semnificativ (nu neaparat si extrem de valoros), fie din colectiile proprii, fie adus din alta parte. Tocmai pentru ca in asemenea cazuri (in România au organizat asemenea expozitii, in ultimul deceniu, Muzeul National de Arta, Muzeul Judetean Teleorman si Muzeul National de Istorie a României), vizitatorul se poate concentra asupra fiecarui detaliu, muzeograful trebuie sa acompanieze obiectul expus cu o adevarata enciclopedie de date si, evident, sa il puna in valoare cu minutia necesara fiecarui detaliu. Diferenta dintre o asemenea expozitie si una care se doreste a fi monografica doar pentru ca ne pune in fata un vagon de vase ceramice si trei vitrine pline cu monede identice este diferenta dintre vinul realizat din boabe de strugure alese cu grija si cel facut in viteza si la nimereala, dar care trebuie sa umple toate budanele: primul va fi vândut scump, cel din urma va fi vândut ieftin (daca se va gasi, totusi, un cumparator).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper