Despartirea de Mircea Iorgulescu

Un articol de EUGEN SIMION

Dl. Ion Grosescu, care a publicat nu demult o seducatoare carte despre mahalalele orasului Ploiesti (intr-una dintre ele – cea a Pielarilor – am trait si eu intre 11 si 18 ani!), imi solicita un scurt cuvânt inainte la studiul lui Mircea Iorgulescu despre Panait Istrati (in editie definita). Accept fara a sta prea mult pe gânduri, desi relatiile mele cu autorul n-au fost deloc idilice in ultimii 20 de ani. As spune ca, din motive pe care nu le-am inteles bine niciodata, relatiile au fost reci si chiar contrariante. Fusesem, timp de câteva decenii in aceeasi echipa (echipa de critici literari de la „România literara“), aparasem cam aceleasi valori si intâmpinasem cam aceleasi ostilitati din partea cenzurii ideologice. Spre sfârsitul anului 1989, Mircea Iorgulescu a ramas, spre surpriza generala, in Occident, iar dupa revolutia din decembrie, atunci când viata literara s-a divizat, vechiul nostru amic si comilitone a trecut rapid in alta tabara decât aceea pe care o alesesera Marin Sorescu, Fanus Neagu, Valeriu Cristea si subsemnatul. Noi credeam ca nu trebuie abandonat in haosul tranzitiei principiul autonomiei esteticului si, in genere, ca politicul nu trebuie sa se amestece in literatura (se amestecase, pâna era gata s-o sufoce, timp de o jumatate de secol), vechii nostri amici din tabara criticii estetice voiau, acum, dimpotriva, prioritatea politicului. Teoria est-eticului le acaparase total spiritul critic. Din aceasta dilema n-am putut iesi. Asa ca vechea noastra alianta si prietenie literara s-a sfarâmat. De la Paris sau München, nu mai stiu unde lucra atunci, Mircea Iorgulescu a optat fara multe ezitari pentru solutia politica, zicând si el ca, atunci când armele zanganesc, muzele esteticului sa faca bine sa taca. Asa ca eu am ramas, cum a scris cineva, in spatiul apolitismului si am suportat nu totdeauna cu resemnare, recunosc, dar am suportat, totusi, contestatiile si chiar injuriile cele mai aspre. Ei, fostii mei prietenii, au calatorit confortabil in trenul mai norocos al istoriei.
Când stau si ma gândesc acum (7 august 2011) la aceste intâmplari, ma minunez si ma consolez, ca bun român, cu ideea ca asa a fost sa fie. De ce trebuia sa ne invrajbeasca asa de tare ideea autonomiei esteticului si de ce era necesar sa ne desparta definitiv optiunea noastra pentru o forma sau alta a democratiei? De ce aceasta schizofrenie continua si azi in viata intelectuala româneasca? Mister. Pe Mircea Iorgulescu l-am pierdut din vedere in aceasta disputa. Si el pe mine. La drept vorbind, n-am mai comunicat, de atunci, cu el. L-am intâlnit de doua ori, o data la Paris, la inceputul anilor ’90, a doua oara, câtiva ani mai târziu, la Bucuresti, la o receptie data de nu stiu ce ambasada. Intâlnirea de la ambasada a fost strict formala, fara amabilitati din nicio parte. Comentatorul politic de la „Europa libera“ parea grabit si aferat, nu avea chef de confesiuni, vorbea – mi s-a parut – cu mine si se uita in alta parte. O vaga promisiune de a ma cauta la telefon, o strângere rapida de mâna si cam atât. Discutia de la Paris, purtata intr-o cafenea de lânga statia de metrou Saint-Michel din Cartierul Latin, la inceputul  anilor ’90, fusese, tot asa, fara istorie si fara urmari. Spiritul lui Mircea Iorgulescu era, si atunci, grabit, mereu preocupat, parca, de altceva. Incercam sa-i sugerez, ca si lui Lucian Raicu, sa se intoarca in tara, unde talentul si experienta lor de critici literari puteau avea o influenta pozitiva in deja invrajmasita noastra viata literara. N-am avut succes nici cu unul, nici cu altul. Mai mult: si unul, si altul au suspendat, cum se spune in limbajul diplomatiei, relatiile cu grupul nostru eretic, deja satanizat la Bucuresti de fostii prieteni din ce in ce mai intoleranti. Vechea echipa de la „România literara“, care jucase un rol esential in orientarea estetica a literaturii si ramasese solidara si eficace in regimul totalitar, dadea semne, in regimul libertatii, de destramare. Ceea ce, repet, s-a si intâmplat. Cu Lucian Raicu fusesem, decenii de-a rândul, prieten apropiat, cu Mircea Iorgulescu – venit mai târziu in grupul nostru – fusesem doar amic sau, cu o vorba azi complet discreditata, „tovaras de idei“. Nici prietenia, nici amicitia si nici tovarasia de idei n-au mai contat dupa 1990, când pasiunile, orgoliile literare si interesele individuale au explodat pur si simplu.
De ce? Un alt subiect. Nu-l pot dezvolta aici. Aici trebuie sa spun, pe scurt, ceva despre cartea unui critic important si, totodata, despre autorul ei care, de curând, s-a grabit sa paraseasca aceasta lume. In aceste circumstante, vechile regrete si melancolii nu-si mai au rostul… Ramâne ca alta generatie de critici literari, daca va fi interesata de aceste probleme, sa lamureasca mai bine controversele, divorturile morale si intelectuale, performantele si compromisurile generatiei ’60 pe care unii vizionari generosi o compara cu generatia interbelica, iar altii (câtiva scriitori din generatia optzecista) o contesta sistematic si o considera demult expirata. Cam de când au inceput ei sa publice… De este asa sau altminteri ramâne de vazut.
Revin la Mircea Iorgulescu si la studiul lui, remarcabil – trebuie sa spun de la inceput – despre Panait Istrati, un scriitor pe care critica româneasca l-a refuzat deseori pe motiv ca n-a scris in limba româna. G. Calinescu a facut, surprinzator, aceasta eroare de situare pentru ca, in afara de faptul ca Istrati a scris o buna parte din povestirile sale in limba materna, chiar celelalte, scrise in franceza, au un puternic fond si duh românesc. Eroarea de situare si judecata estetica continua si azi, din nefericire, semn ca prejudecatile sunt mai tari in critica literara decât bunul simt si adevarul estetic. Mircea Iorgulescu a scris, asa dar, in anii ’80 studiul pe care, acum, il prezinta intr-o varianta definitiva, dupa ce a consultat alte documente si pe alti comentatori ai operei lui Panait Istrati, un prozator pe care Franta continua sa-l citeasca si sa-l pretuiasca, dovada ca Gallimard il publica din când in când. N-am avut timp sa verific ce-a schimbat si ce-a adaugat Mircea Iorgulescu in editia de fata in raport cu prima editie. In anii ’80, el a adus, imi amintesc, multe lucruri noi fata de cercetarile anterioare, fatal mai timorate in epoca stalinista când venea vorba de momentul spovedaniei unui invins, primul act de dizidenta radicala in rândurile intelighentiei europene…
Comentariile sunt, acum, mai clare si informatiile mai numeroase. Sunt mirat sa aflu, din trimiterile facute de Mircea Iorgulescu, câti eseisti occidentali au scris despre aceasta tema si, in genere, câti se arata interesati in ultimii ani de cazul Panait Istrati si, de asemenea, sunt surprins sa descopar pagini de Istrati pe care nu le cunoastem. De pilda, prefata scrisa de el la cartea lui Orwell aparuta, in 1935, in Franta sub titlul „La vache enragée“. Era prima carte tradusa in franceza a acestui englez pâna atunci necunoscut. Istrati o citeste si este incântat de faptul ca autorul ei nu face literatura, evita, adica, frazeologia calofilia, scriitura fastuoasa si mistificatoare. Istrati gasea, aci, propriile sale convingeri despre scrisul direct, neimpodobit… Criticul discuta, pe larg, „cazul Istrati“ in Europa politica din anii ’20 si ’30 si reconstituie biografia scriitorului si biografia scrierilor sale. Nu face, decât accidental, analiza estetica a operei, dar, când se intâmpla sa dea judecatii de valoare despre ea, judecatile sunt verosimile. Studiul sau, mai degraba, eseul sau se citeste cu placere, ca o naratiune critica, are ceea ce se cheama o epica interioara, putine pagini sunt aglomerate de date stufoase. Acelea, mi s-a parut, despre publicistica de tinerete a lui Istrati. Este aceasta atât de interesanta, are ea o valoare epica sau are idei originale? Ma indoiesc (cel putin când urmaresc fragmentele reproduse in carte), dar Mircea Iorgulescu crede, imi dau seama, altceva si continua cronica sa migaloasa.
Mai interesant este „cazul Istrati“ ca destin existential si destin scriitoricesc intr-o Europa intelectuala care, in deceniile interbelice, vireaza masiv spre politica si face ea insasi politica, de dreapta sau de stânga. In Franta, unde ajunge românul Istrati, o politica mai ales de stânga. El adera sincer la aceasta pozitie, apoi este dezamagit si, tot sincer si imprudent, se leapada, nu de credinta lui, ci de mecanismul represiv odios care se organizase in spatele ei. Ce-a urmat se stie. Mircea Iorgulescu prezinta cu o obiectivitate, as zice, pasionata, participativa aceasta evolutie a „cazului“. Cartea lui este substantiala, intre altele, pentru ca reuseste sa faca in asa fel incât existenta lui Istrati, plecat in lume cu numai patru clase primare in spate, sa se transforme prin scrierile lui, in buna parte autobiografice, in ceea ce Malraux numeste un destin. Istrati, scrie Mircea Iorgulescu, „apartine unei stirpe blestemate: acea a lui Hamlet pentru ca se vântura bezmetic prin lume“. O fi asa? Ca se vântura prin lume este sigur, ca pare a fi bezmetic poate fi zis, dar ca el face parte, umoral si spiritual, din familia lui Hamlet nu-mi vine sa cred despre acest „nomad statornic“, cum ii zice criticul, folosind programatic acest oximoron. Nu insist!…
N-as incheia aceste note rapide fara a spune ceva despre doua documente care privesc in chip direct nu biografia lui Istrati, ci biografia criticului sau, Mircea Iorgulescu. E vorba, intâi, de dosarul lui de la C.N.S.A.S publicat in „Cultura“ si de acuzatia de a fi colaborat cu Securitatea si, in al doilea rând, de mesajele pe care criticul, grav bolnav, i le trimite lui Ion Grosescu in timp ce pregateste aceasta editie. Mesajele sunt dramatice. Omul trece printr-o suferinta atroce si, in scurtele momente de calm, scrie. „Sunt stors – zice el (la 5 iunie 2011) – dar nu ma las“. Simte ca are in el o stranie „furie de a trai“, face planuri delirante, apoi demoralizat cedeaza, cade la pat, se scoala si o ia de la capat („raul a venit, ieri, m-a inundat, m-a zdrobit, apoi s-a dus, acum mi-e mai bine“)… Disperarea spiritului si, in acelasi timp, incercarea spiritului de a se salva, pentru o clipa, prin scriitura… Vechea, admirabila, tragica iluzie a scriitorului…
In acest timp, cetateanul român Mircea Iorgulescu este judecat, ca un infractor, pentru nu stiu ce complicitati, slabiciuni morale din timpul comunismului. Mi se pare o coincidenta, cu adevarat, bestiala. Citesc documentele din „Cultura“ si, fara sa stiu cu exactitate ce-i adevar si ce-i neadevar si speculatie in ceea ce citesc, ma intreb: orice ar fi, asa trebuie sa iasa din viata un scriitor, aceasta-i ceremonia de adio pe care putem sa i-o oferim? Asemenea coincidente aranjate sunt, pur si simplu, sinistre si descalificante pentru o natie culturala. Nu puteau adversarii lui Micea Iorgulescu (cei mai inversunati sunt, am observat, unii dintre vechii lui prieteni!) sa mai astepte putin, pâna când trecerea s-ar fi savârsit?

P.S.
Apropo de mentalitati locale, de natie culturala, bun-simt, de insinuari, speculatii, turnatorii mizerabile si razbunari… Cineva, care ma iubeste – se vede limpede – cu o ura lunga si grea, ma denunta la D.N.A. pe site-ul unui post de televiziune, cum ca am facut afaceri cu averile Academiei Române, ca am vizitat un primar de ziua lui de nastere, ca am sustinut alt primar din provincie si, in genere, ca am relatii cu persoane nefrecventabile din nu stiu ce pricina. Nu este prima si, probabil, nici ultima oara când mahalaua literara se ocupa de mine. Când am reusit sa public in facsimil manuscrisele lui Eminescu, au cerut numaidecât anchetarea mea de procurorii de la D.N.A. Mai inainte, când n-am vrut sa cedez „Casa oamenilor de stiinta“ unor cumparatori de drepturi litigioase, am fost dat in judecata si, timp de aproape opt ani, a trebuit – aveam, n-aveam treaba – sa merg la tribunal. Când am reusit sa incheiem „Dictionarul General al Literaturii Române“ (in sapte volume) s-au suparat altii si, evident, m-au reclamat peste tot. Acum când incerc sa public in editii stiintifice, intr-o colectie de tip Pléiade, pe clasicii literaturii române, apar alte semne de iritare, precum cel semnalat mai inainte. Cu adevarat, se confirma – sa mai spun o data – proverbul românesc ca nicio fapta buna nu ramâne nepedepsita. Nu-mi face nicio placere sa recunosc, dar cam asa stau lucrurile, din nefericire, in lumea româneasca de azi…
Pentru ca unii prieteni ma intreaba ce se ascunde sub aceste denunturi urâte si aberante, le raspund, aici, ca nu stiu si nici n-am posibilitatea sa aflu. Ce pot sa le spun este ca:
1) N-am facut si nici n-am putut face nicio afacere cu bunurile Academiei. Nu mai sunt de aproape sase ani Presedintele acestei inalte institutii si, când am fost, am recuperat, intr-adevar, aprox. 5000 de ha. din averea Academiei Române, iar de vândut, n-am vândut niciun metru pentru ca negotul si, in genere, afacerile de niciun fel nu intra in atributiile unui Presedinte al Academiei Române. Nici altfel, ca simplu cetatean, nu ma ocup de astfel de lucruri. N-am calitatea. Turnatorii mei de azi nu sunt in chestie…
2) In privinta persoanelor pe care le frecventez…. De când, ma rog, a sta de vorba cu un personaj public sau a-ti exprima parerea despre cineva reprezinta o culpa morala, demna de cercetat de D.N.A.?
3) Nu vi se pare, iubiti cititori, ca turnatorii români nu sunt atinsi deloc de criza? Ca  n-au intrat deloc in somaj? Ca mie mi se pare.

Un comentariu pentru “Despartirea de Mircea Iorgulescu”

  1. septembrie 13, 2011 la 11:29 am

    Pentru toate nedreptăţile suferite există o explicaţie pe care eu inclin să o dau invidia. Când nu ai puterea să te măsori cu adversarii tăi prin realizări comparabile singura soluţie este să îi denigrezi, numai atunci orgoliul tău mai capătă puţină mângâiere. Desigur că nu e drept un astfel de comportament, dar din păcate foarte mulţi nu văd asta

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper