Despartirea de maniheism?

Un articol de C. STANESCU

Ca o jumatate de om calare pe o jumatate de iepure schiop – asa pare interbelicul pe care elita oficiala din postcomunism doreste sa-l lase mostenire celor mai tinere generatii de azi si, prin ele, celor ce vor urma: o mostenire mutilata ca o statuie fara cap. Constituita din amintirile inevitabil duioase ale ultimilor locuitori din acel paradis pierdut, dar si din nostalgiile si bovarismele celor nascuti mai apoi în „infern“ – infernul dictaturii comuniste, se întelege! – imaginea epocii interbelice a fost si înca mai este captiva bicefala a unei priviri ideologice exclusive si exclusiviste: asa sau asa, nicidecum si asa. În propozitia ce defineste continutul si profilul ei lipseste còpula, vorba ce leaga subiectul unei propozitiuni cu predicatul ei. Un maniheism ce pare ireductibil apasa greu asupra uneia din cele mai complexe perioade din istoria României, o epoca de o eclatanta diversitate sub toate aspectele: social, politic, spiritual si cultural. Revista „Observator cultural“ încearca din nou sa detoneze aceasta imagine monolitic-maniheista punând putina dinamita sub subredele ei temelii. „Interbelicul, asa cum învatam în scoala si cum e el construit discursiv în imaginarul public – atrage atentia chapeau-ul revistei – nu e doar idilic, ci si «neterminat». E un tablou selectiv, ce raspunde, în mare parte, unor nevoi de legitimare a prezentului. Si tocmai pentru ca trecutul recent si prezentul concret pot fi mai usor, mai complet întelese prin apelul la «etalonul» epocii dintre cele doua razboaie, propunem acum o extindere a privirii: interbelicul nu a fost numai Eliade, Cioran, Ionesco si Noica, o economie înfloritoare, dezbateri de idei de dreapta si politica rafinata, a fost si miscarea feminista, stânga intelectuala militanta, experiment artistic asumat marginal, dinamica problematica a drepturilor cetatenesti etc., Camil Petrescu si Alexandru Vilara. Satul mitic unde s-a nascut vesnicia si satul concret studiat de Scoala Gusti. Vulcanescu filozoful si Vulcanescu economistul. Regina Maria si Ella Negruzzi.“ Reductionismul maniheist caruia îi datoram actuala imagine falsificata a interbelicului îsi are radacina, potrivit reflectiilor de o mare pertinenta ale lui Zoltán Rostás, în „trecutul din prezent“, facându-ne astfel sa ne amintim ceea ce prea des uitam: „cei morti poruncesc celor vii“. Un sondaj de opinie printre cei „scoliti“ în ultimii 20 de ani asupra preeminentei unor autori si perioade ale culturii române i-ar scoate în evidenta pe primele locuri pe Emil Cioran, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Constantin Noica, iar ca „perioada cea mai prolifica a României“, cea dintre cele doua razboaie – spune Zoltán Rostás. Eminentul sociolog socoteste aceasta situatie „cel putin reductionista, daca nu si falsificatoare“. El fixeaza una din radacinile acestei configuratii în perioada imediat urmatoare schimbarii din decembrie 1989 când reactia fata de regimul comunist a luat „forme viscerale si la cei care avusesera de suferit, si la cei care profitasera de el“. În ce fel a plonjat elita intelectuala dominanta a momentului în interbelic? – se întreaba Zoltán Rostás. Un prim raspuns pune în cauza fara niciun echivoc maniheismul: „Facând abstractie de lucrarile istorice pertinente, avalansa de reeditari, exegeze si, mai ales, publicistica despre tinerii «eseisti», carti despre stralucirea clasei de mijloc, despre Micul Paris fericit, bogat si lipsit de griji de orice fel au construit în mentalul colectiv al ultimilor 20 de ani o imagine de model demn de urmat pentru viata culturala de zi cu zi. Evident, aceasta strategie pare sa reflecte o incapacitate de a raspunde adecvat la provocarile prezentului, o solutie de criza la o întrebare evidenta: ce e de facut? Oricum, noua «reabilitare» postdecembrista a interbelicului a avut doua urmari certe: a derutat prezentul (prin modele inadecvate) si a falsificat trecutul (prin selectarea simplista si tendentioasa a faptelor)“. A doua treapta a raspunsului-reflectiei asupra radacinilor maniheismului divulgat consta în precizarea unei reactii de înteles, oarecum inevitabila: „Sa ne întelegem: interbelicul nu a fost abordat plenar pentru valoarea sa intrinseca ci în opozitie (presupusa) cu modul comunist de a-l trata. Prin aceasta noua abordare a rezultat imaginea unei vieti sociale lipsite de conflicte, a unei emulatii neîngradite, a unei vieti politice constitutionale periclitate doar de zurbagiul de Carol al II-lea, imaginea unei vieti spirituale înnoite de generatia ’27 patronate de profesorul Nae Ionescu“. Desi în ultimii 20 de ani cenzura (oficial inexistenta) n-a îngradit recuperarea integrala si nuantata a interbelicului, „ceea ce a rezultat în constiinta culturala a publicului scolit a fost amintita configuratie deosebit de restrictiva“ – constata cercetatorul. „Cum se poate dezlega enigma acestui paradox? Dupa parerea mea doar prin analiza sine ira et studio a perioadei comuniste. Nu spun nicio noutate. Antropologii americani atrageau atentia înca din anii ’90 ca, pentru a întelege tranzitia din România, trebuie înteles mai întâi regimul comunist. Acest regim, contrar credintei tinerei generatii – credinta formata de scoala contemporana si de mass media – nu a fost nici unitar nici omogen. Mai ales în privinta bazei de legitimare a partidului comunist. Daca în anii ’50 referintele istorice erau reprezentate de trecutul glorios al luptei de clasa si de personalitatile legate de valorile acesteia, în anii ’60 a început sa prevaleze dimensiunea nationala. A debutat astfel seria de reabilitari ale unor personalitati de prima importanta în cultura interbelica, ca Lucian Blaga, Nicolae Iorga, P. P. Negulescu, C. Radulescu-Motru, Dimitrie Gusti si scoala sa, ca sa ma refer numai la dimensiuni socio-umane. Ca sa folosim sintagma populara în politica artistica a vremii: «s-a dat drumul la peisaj». Evident, era vorba nu de recuperari critico-stiintifice, ci de constructii acceptabile din punctul de vedere al ideologiei partidului comunist. Au fost reabilitati si reeditati Eliade si Noica, apoi Cioran – în proportii si intensitati diferite.“ S-ar prea putea, e o simpla prezumtie, ca dorinta eminentului cercetator de studiere sine ira et studio a comunismului sa-i atraga eticheta de „comunist“ rezidual. În fond, ce spune domnia sa? Propune, recomanda, staruie – cum face orice veritabil om de stiinta – ca înainte de a condamna, sa întelegem. Sa întelegem, bunaoara, ca, dupa ce l-a condamnat pe Noica si l-a trimis în puscarie si domiciliu fortat, tot comunismul este acela care, departe de a-l „marginaliza“ pe Noica i-a oferit posibilitatea sa aleaga el însusi de a fi un „marginal“, stabilindu-se în pustnicia laica a „Scolii de la Paltinis“. De ce? În istoria legitimarii, regimul evoluase de la „lupta de clasa“ si internationalism, la sensibilitatea nationala si, din când în când, chiar mai mult decât atât. Cândva, dupa ’90, dl Gabriel Liiceanu a facut o observatie extraordinar de pertinenta cu privire la Constantin Noica si la „rasucirea“ lui. Iesirea din închisoare – spunea fostul tânar filozof scolit socratic de pustnicul de la Paltinis – „marcheaza o rasucire“, potrivit careia Noica începe sa creada „ca esenta comunismului s-a schimbat si ca începe o noua etapa a istoriei în care se pot face lucruri, ca se poate pregati, spiritual si cultural, o noua generatie pentru istoria ce va veni, mai buna, cândva“. În vederea acestei „istorii“ în care esenta comunismului se va fi schimbat, C. Noica pregateste (antreneaza) la Paltinis tineri exceptionali din noua generatie. Acelasi filozof observa cu rara perspicacitate ca Noica, „atunci când a scris, în 1969, «Rostirea româneasca», se întâlnea cu filonul de nationalism real al politicii partidului comunist din acea vreme. Drept care, între el si linia oficiala de tip nationalist nu era o contrazicere“, conchide exceptional Gabriel Liiceanu. „Rasucirea“ lui C. Noica de care vorbea în aceeasi emisiune TV pe care o evoc aici, s-a produs, nu încape îndoiala, la auzul unui sunet cunoscut în „linia melodica oficiala“: urechea foarte fina a tânarului filozof prinsese bine acel „sunet“. Asemenea marturii ale unui apropiat, daca nu si discipol al filozofului ne ajuta enorm, cred, ca înaintea cuvenitei condamnari, sa întelegem, sine ira et studio, perioada comunista în toate etapele si fazele ei de evolutie: ea nu este, asa cum spuneau antropologii americani si cum stie de pe teren un istoric si un sociolog precum Zoltán Rostás nici unitara si nici omogena. O jumatate de secol din istoria framântata a României nu este reductibila la un „deceniu satanic“ si nici la legenda unui nou „întunecat ev mediu“ si cu atât mai putin la legenda poleita a unei „societati socialiste multilateral dezvoltate“ din imaginarul fanaticilor incurabili sau al populatiei prostite. Imperfecte si intens politizate, metodele de cercetare si viziunile proiectate asupra acelei lungi perioade din istoria poporului român nu pot face obiectul unui raport reductionist, cât ar fi el de prezidential. Asa si cu interbelicul: formele si metodele de cercetare menite sa înnegreasca ori, din contra, sa poleiasca o epoca atât de complexa, diversa si contradictorie nu pot duce la o imagine veridica si credibila. Reclamând metodele mai noi ale istoriografiei combinate cu sociologia si antropologia culturala si subliniind necesitatea „reabilitarii“ si scoaterea din uitare a Scolii sociologice a lui Dimitrie Gusti cu institutiile ei aferente, proeminentul cercetator din „Observator cultural“ spera ca asa vom putea lua cunostinta nu doar cu un alt interbelic, „mai putin triumfalist, mai dramatic si, în orice caz, mai nuantat“, dar vom putea avea si „întelegerea mai buna a perioadei comuniste, fiindca oricât de uniformizator ar fi fost acest regim în Europa Rasariteana, specificul celui românesc rezida tocmai în cultura politica mostenita din interbelic. Altfel spus, perioada comunista nu se poate întelege numai prin contextul international est-european de dupa cel de-al doilea razboi mondial (ceea ce ar fi foarte tentant pentru unii), ci prin întelegerea interbelicului. Mutatis mutandis, perioada postdecembrista este o continuare (cu mari fracturi) a anilor ’60, ’70‚ ’80 ai secolului al XX-lea“. Si, în fine, o eleganta aruncare de manusa: „Si, ca sa revin la personalitatile amintite la începutul acestui articol, as vrea sa vad o analiza pertinenta a rolului lor în contexul tabloului complet al cercului Criterion, cu toti invitatii (si neinvitatii) sai. As vrea sa vad capitole, segmente uitate sau chiar necercetate ale interbelicului si, mai ales, o receptare responsabila a recuperarilor dintre cele doua razboaie mondiale“. O receptie suspicioasa a reflectiilor „razlete“ dar profunde, precum si a revendicarilor si recomandarilor sale pertinente le-ar putea pune, fie si partial, pe seama nostalgiei dupa o scoala disparuta, „Scoala Gusti“, facând astfel dintr-o privire obiectiva una vag „resentimentara“. Ar fi o (noua) meschinarie… În completarea temeinica a reflectiilor sociologului si cu o salutara receptivitate la diversitate vin cu articole exceptionale despre un alt interbelic Paul Cernat („Tertium datur: zona moderata a unei generatii «extremiste»“), Ionut Butoi („Un altfel de Mircea Vulcanescu?“) si Theodora-Eliza Vacarescu („Cauza feminismului va triumfa“). De o certa însemnatate în miscarea ideilor actuale, dezbaterea interbelicului din „Observator cultural“ poate deveni începutul unei noi despartiri: despartirea de maniheism, de Micul Paris si de paradisul pierdut.

Un comentariu pentru “Despartirea de maniheism?”

  1. martie 7, 2012 la 2:07 pm

    Interesant! Dar nu inteleg un lucru. Cum poate dommul Zoltan Rostas sa-l aiba ca partener de cercetare in ale interbelicului pe Ionut Butoi, administratorul site-ul plin de trimiteri legionare si cu o retorica antisemita razbointrucuvant cu toate teoriile cele mai aiuritoare ale conspiratiei?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper