Bine platit sau disperat?

Un articol de VICTOR SCORADET

Intr-o sala de teatru trebuie sa fie liniste. Ca sa auzim respiratia actorilor, soaptele, tacerile lor. Si pentru ca propria noastra emotie – provocata de respectivele respiratii, soapte, taceri – sa se desfasoare in voie. Intr-o sala de teatru, pâna si un scârtâit de strapontina poate sa deranjeze. Ca sa nu mai vorbim de alte zgomote, fie ca vin din afara salii ori dinauntru. Cum ar fi ca, in clipa in care lui Hamlet i se arata ilustra intrebare, sa auziti fâsâitul ce marcheaza deschiderea cu succes a unei doze de cola? Sau ca, atunci când Nina Zarecinaia se decide sa ne comunice ca e un pescarus, vecinul dumneavoastra sa-si umple gura cu chipsuri?
Si totusi, actul teatral nu s-a bucurat intotdeauna de respect. In epoca elisabetana, spectatorii infulecau si sorbeau cu pofta din bere, infierbântati de macelul din „Titus Andronicus“. Ori contaminati de apetitul insatiabil al lui Falstaff.
Astazi, insa, urmasii contemporanilor lui Shakespeare au doze de cola si pungi zgomotoase de junk food. A, si telefoane mobile de pe care relateaza uneori in direct ce se mai intâmpla pe scena. Ei sunt pusi la punct cu priviri mustratoare sau cu câte un „Sssst!!!“ incruntat. In sala de teatru, zgomotul e de regula oprit de furia justificata a iubitorului de teatru.
Exista insa si situatii in care sursa zgomotului se afla in afara ariei de actiune a spectatorului. Locuri in care zgomotul e inevitabil. In care acesta se manifesta cu furie – de exemplu, sub forma de muzica. Ca in mica localitate de vacanta (ex?)neo-hippiota Vama Veche. Acolo, la lasarea serii, terasele, aflate una lânga alta, incep sa se bombardeze reciproc cu basi pe ritmuri tehno. Sau house. Sau dance. Sau (ce ironie!) minimal. Sa faci teatru, intr-un astfel de loc, pare o cauza pierduta.
Faptul ca lucrul acesta se intâmpla totusi, ne provoaca unele intrebari.
Cât de bine trebuie sa fie platiti artistii care accepta sa joace aici? Sau cât trebuie sa fie de disperati?
La „Monoloagele vecinului“, de Laurentiu Banescu, un bilet a costat 6 (sase) lei. Din incasari, un procent ii revine terasei care i-a pus la dispozitie spatiul si curentul electric, probabil si statia de amplificare. Din aceleasi incasari urmau sa fie platiti si tehnicianul si fetele care au jucat rolurile de casiere si plasatoare. Noroc ca autorul, regizorul si actorul sunt una si aceeasi persoana… Sa fie Laurentiu Banescu un artist disperat?
Marginit, pe o latura, de un zid al restaurantului, pe alta, de aleea de acces in restaurant (pe care, in timpul reprezentatiei, clientii intrau si ieseau) iar pe celalte doua – de pânza neagra, „teatrul“ in care Laurentiu Banescu si-a jucat piesa avea podeaua din nisip, partial acoperit de scânduri. Cât despre tavan – acesta era chiar „cerul instelat de deasupra noastra“, cum ar scrie un cronicar cu carte multa. Printre stativele celor câteva microfoane din spatiul de joc si printre picioarele spectatorilor si ale actorului mai bântuia, indiferent, unul din câinii fara stapân care-si fac veacul pe plajele din Vama si de la 2 Mai. De la o terasa de peste drum, muzica parea hotarâta sa-i faca si pe bulgari sa se zbântuie.
Din clipa in care a inceput spectacolul, insa, niciunul dintre spectatori nu a auzit si nu a vazut altceva decât ceea ce a jucat Laurentiu Banescu.
Personajele lui sunt, asa cum o spune si titlul (evocând deliberat derutant „Monoloagele vaginului“ de Eve Ensler), vecini de-ai nostri. Sau oameni care ne-ar putea fi vecini. Un batrân decrepit si ciudat, dialogând, prin usa inchisa, cu un (fictiv?) solicitant de gazduire caruia ii propune cele mai absurde conditii (pretext de relatare a propriei existente). Un adolescent adresându-se celor trei-patru membri de aceeasi vârsta ai organizatiei sale paramilitare ce se pregateste sa izbaveasca poporul român. Un alt pusti, povestindu-si o experienta teatrala la care l-au supus obligatiile vietii de elev. Un ciudat, filosofând intr-un wc public intr-o maniera care probabil ca-i pune pe fuga pe cei care mai intra acolo cu treaba. Un guru in spatele caruia identificam, fragmentar, si unele atitudini prin care s-au remarcat cel putin doi artisti români de renume.
Bazate pe un simt al observatiei iesit din comun, pe o priza ferma la real, construite cu impecabila rigoare (poate doar David Esrig, celebru si datorita „de ce“-urilor sale, le-ar gasi vreo fisura) si debordând de un umor niciodata gratuit, niciodata cautat, niciodata fortat, povestile din „Monoloagele vecinului“ sunt atât de convingatoare, incât ar trece oricând drept fragmente de realitate surprinsa de o camera ascunsa.
Impresia e intarita de jocul lui Laurentiu Banescu. Actor fara studii, cum aud ca-i place sa se recomande (rabdarea i s-a terminat dupa vreun semestru si jumatate la principala facultate româneasca de profil), el lasa impresia ca a absolvit Actors’ Studio. Caci talentul sau de exceptie e dublat de o tehnica impecabila. Nu stiu daca e vorba de instinct sau de ratiune, dar una dintre ele – sau amândoua – il impiedica sa cada in exces, in sarja.
Si inca ceva. El nu consuma emotia pe scena, nu ne arata cât de bine stie el sa joace o emotie sau alta, ci mai lasa si pentru public: se opreste exact in punctul in care trebuie, pentru ca aceasta sa fie preluata si traita mai departe de catre spectator. Specifica actorilor cu scoala anglo-americana, aceasta stiinta a dozajului si a filtrarii prin inteligenta are din pacate valoare de raritate la noi.
Excelent in compozitii, Banescu trece fara efort de la personaje de vârsta a treia la adolscenti tembeli ori ciudati de varii categorii. Dezaxarea, de pilda, o joaca in asa fel incât, o buna bucata de timp, nu bagi mâna in foc ca personajul din fata ta nu e totusi un tip normal. Iar normalitatea ne e prezentata in asa fel incât suntem ispititi sa-i alocam conotatii clinice.
Prin urmare, conditiile vitrege pot fi anihilate pe durata unui spectacol de teatru. Cu conditia ca talentul artistului sa fie pe masura „disperarii“ lui. Mai ramâne sa definim disperarea.

Un comentariu pentru “Bine platit sau disperat?”

  1. octombrie 10, 2011 la 8:18 am

    In ce maniera scrieti…o frumusete

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper