Asul de trefla

Un articol de GEORGE NEAGOE

Dragos Varga, „Radu Stanca: sentimentul estetic al fiintei“, prefata de Radu Vancu, editia a doua, Sibiu, InfoArtMedia, Iasi, Timpul, 2010, 242 p.

 

 

Desi Cercul Literar de la Sibiu a stârnit dupa Revolutie un interes constant, concretizat in câteva monografii necesare pentru stabilirea cadrelor gândirii gruparii si a contextului generativ (realizate de Petru Poanta, Ovid S. Crohmalniceanu in colaborare cu Klaus Heitmann, Gabriela Gavril si, cel mai recent, de Dan Damaschin), ramâne totusi deschisa problema descrierii poeziei practicate de Radu Stanca si Stefan Aug. Doinas. Privit astazi, baladescul (i. e. tiparul textului) pe care il promovau s-ar putea sa para anacronic pentru deceniul al cincilea, atât in comparatie cu linia lirica impusa de Arghezi si de Blaga, cât si cu linia realist-socialista a baladei de falsa extractie folclorica, servind interesele propagandei comuniste, practicata, printre altii, de A. E. Baconsky, Dan Desliu sau Ion Brad. De fapt, presupusul epic are un efect paradoxal. Produce lirism, in ciuda aparentei ca avem in fata povesti. Desigur, in special la Doinas, observatia anterioara este intrucâtva indreptatita, prin titluri ca „Balada printului nesarutat“, „Mistretul cu colti de argint“, „Nunta“, „Regele, fiul copacului“, „Sf. Gheorghe cel fals“ sau „Trandafirul negru“. Dar acolo, naratiunea intereseaza prin deznodamânt, nu prin derulare. Iar deznodamântul echivaleaza cu faptul extraordinar, exemplar, care, prin sublimare, ajunge „situatie poetica“ (vezi volumul de eseuri „Lampa lui Diogene“, 1970). De aceea, poetii cerchisti nu provoaca o ruptura, ci reprezinta o continuitate, o sinteza curmata brutal de instaurarea „democratiei populare“.
Dezbateri (post)moderne
Studiul lui Dragos Varga despre opera lui Radu Stanca, singura contributie notabila dupa cea semnata de Ion Vartic („Radu Stanca: poezie si teatru“, 1978), merge in directia expusa anterior. Teza volumului se dovedeste inconturnabila ca orice punere la punct a unei probleme tergiversate sau atacate cu mijloace necorespunzatoare/ deficitare: „Balada, specie cultivata programatic in rândul cerchistilor, ar reprezenta deci o solutie viabila pentru revigorarea lirismului, presupunând comunicarea, in interiorul ei, a celor trei genuri (epic, liric si dramatic), cel din urma oferind liricului sansa exprimarii altor efecte estetice, precum tragicul sau comicul s…t Baladescul constituie practic evenimentul, de natura epica, un instrument numai, un propulsor, la fel ca si dramaticul, al incarcaturii lirice“ (p. 131). Tânarul critic si-a propus evaluarea ponderii si a locului „asului de trefla“, cum figura in tabloul intocmit in 1946 de I. Negoitescu, Cornel Regman si Stefan Aug. Doinas, intr-o istorie a formelor poetice. Iar demersul necesita, ca in orice disputa pentru clarificarea unor chestiuni supralicitate sau lipsite de temei, calm si argumentatii largi. Inlaturarea perspectivelor false, lipsite de acel indemn la cultura necesar oricarei relecturi, nu coboara in artag. Universitarul sibian nu face decât sa apere principiul exegetic potrivit caruia afinitatile tipologice nu conduc neaparat la relatii de interdependenta: „Intâlnirea dintre Radu Stanca si postmodernism, in ciuda câtorva puncte comune care ar putea justifica asocierea, ramâne, in ultima instanta, doar o extravaganta interpretativa“ (p. 73). In disputa cu opiniile lui Mircea Cartarescu, dreptatea ii apartine, indubitabil, lui Dragos Varga. Nu doar prin invocarea ideii principale ca, spre deosebire de promotorii postmodernismului din Statele Unite ale Americii, din Italia sau din România, poetul crede in valoarea existentiala a literaturii, in forta ei de a anula haosul si de a impune o noua viziune gnoseologica, fiind, in acest sens, un adept al orfismului, in descendenta lui Rainer Maria Rilke si a lui Blaga. De altfel, asa se si justifica subtitlul volumului: „sentimentul estetic al fiintei“. Scrisul porneste la indemnul unui demon interior. Se adauga, asa cum ilustreaza exegetul in analiza poemului „Corydon“, neincadrarea lui Radu Stanca in tiparul cartarescian de raportare la categoria kitschului: „Atitudinea kitsch nu este insa la Radu Stanca efectul unei mentalitati de tip postmodern, deoarece nu presupune ambitia convertirii urâtului si a prostului gust in contrariul lor, ci tine de un cult exacerbat al diferentei, al individualizarii extreme, fiind, in acelasi timp, si un comportament disimulatoriu; sub poleiala orbitoare, cu tenta (auto)ironica, persista imaginea poetului invadat de presimtiri sumbre“ (p. 77). De aici se desprinde a doua coordonata a personalitatii sale creatoare: dandismul ca masca lirica si sociala.
Din punctul meu de vedere, alte doua trasaturi decisive impun disocierile de mai sus. Intâi, faptul ca aparenta narativitate nu constituie un indiciu al integrarii in paradigma postmodernitatii. Ar insemna ca si epicul din „Flori de mucigai“ si din „Poemul invectiva“ i-ar apropia pe Arghezi si pe Bogza de modelul teoretizat de autorul „Levantului“. Intervine apoi problema tratarii livrescului. Postmodernii sunt ironici, privesc toata literatura ca pe o imensa baza de date din care se pot crea o infinitate de mutanti. In schimb, modernii, agasati de transcendenta goala, cauta sa refaca legatura cu sacrul, sa atinga „vârsta de aur“ cu sprijinul mitologiei si a codurilor cavaleresti. Asa se explica reluarea unor scenarii consacrate: „Atras, ca si colegul sau de generatie Stefan Aug. Doinas, de originaritatea faptului literar, mai mult decât de originalitatea lui, Radu Stanca traieste din rasfatul unei culturi care-i permite sa se miste cu deplina usurinta prin spatiul literaturii universale, practicând un soi de «mimetism» elevat din punct de vedere al realizarii artistice, intrucât «aluziile» culturale, mai mult sau mai putin transparente, nu reprezinta piatra de incercare pentru intelegerea cititorului“ (p. 168).
Un fanatic al literaturii
Tocmai abilitatea de a purta masti succesive l-a ajutat sa aiba o cariera macar interesanta ca dramaturg si ca regizor. Câstigator al Premiului „Sburatorul“ (1947) pentru manuscrisul piesei „Dona Juana“, acordat de asociatia „Prietenii lui E. Lovinescu“, Radu Stanca nu si-a putut vedea lucrarea publicata la Fundatiile Regale din pricina disparitiei institutiei in câteva luni. Asemenea lui Doinas, al carui „Alfabet poetic“ nu s-a mai tiparit in forma primara din aceleasi motive, a intrat in etapa „exilului interior“, nereusind sa debuteze in volum. In ciuda piedicilor editoriale pricinuite de apropierea de Blaga, autorul n-a renuntat la scris. Si, paradoxal, maladia l-a incurajat sa-si utilizeze energia ramasa in varii directii. Dragos Varga il recupereaza pe Radu Stanca in ipostaza de fanatic al literaturii, de vitalist in pofida organismului atrofiat: „In tulburatoarea afirmatie din epistolarul cu Negoitescu («Trebuie sa scriu, sa scriu, sa scriu, aceasta este mântuirea…») deslusim semnificatia ontologica a acestei predestinari: exista o vocatie artistica mai presus de sine (incontestabila, in pofida scepticismului sau) care il defineste, il motiveaza si il implineste in acelasi timp“ (p. 87-88).
Dragos Varga lasa sa se intrevada ca adeziunea la tragic provine si din acceptarea propriei conditii. Renuntând la texte programatice, spre deosebire de Nicolae Balota si Doinas, Radu Stanca a fost preocupat sa-si imbogateasca repertoriul, sa-si valideze estetic obsesiile sub impulsul iminentei disparitii. Sa nu ne inselam considerând ca biograficul se strecoara in piese. Pe de o parte, la fel ca in conceptia autorului „Funeraliilor lui Demetrios“, unica marturie privire la viata artistului este numai opera. Pe de alta parte, mizând pe redescoperirea unui gen pur, fostul profesor la Conservatorul Popular din Sibiu avea de respectat câteva constrângeri: „Atât eroii stancieni, cât si cei camilpetrescieni se conduc dupa deviza «totul sau nimic», excluzând «iesirile de gradul al treilea». Totusi, lucizii eroi ai lui Camil Petrescu apartin cu totul dramei, si nu tragediei, deoarece, oricât de exemplari ar fi, se desprind din viata de toate zilele, nu din atemporalitatea mitului, precum cei stancieni, deosebire de perspectiva ce atrage modalitati diferite de tratare: analiza psihologica, in primul caz, argumentatie poematica, in cel de-al doilea“ (p. 158).
Destinsa, documentata si precisa in majoritatea laturilor, monografia lui Dragos Varga, a carei reeditare era necesara atât din cauza dificultatii de a o procura, cât si datorita abordarii iscusite, are meritul de a clarifica unele controverse referitoare la personalitatea unui scriitor blocat inca de clisee interpretative.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper