Un articol de RODICA GRIGORE

Laura Restrepo, „Dulce companie”, traducere de Cornelia Radulescu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2009.

 

Premiate, comentate din cele mai diverse puncte de vedere, ajungând rapid la statutul de best seller in intreaga America de Sud – si nu numai – romanele scriitoarei columbiene Laura Restrepo, de la cel de debut, „Isla de pasión“ (1989) si pâna la cele mai recente, „La multitud errante“ (2001) sau „Delirio“ (2004), reprezinta un punct de reper esential in ceea ce priveste proza latino-americana contemporana. Autoarea demonstreaza o extraordinara capacitate de a conduce, de fiecare data, mai multe fire narative, de a include chiar si in textele cele mai legate de actualitatea columbiana pasaje lirice de cea mai buna calitate, dar si stiinta de a imbina, deopotriva convingator si gratios, dialogurile ironice à la José Saramago cu o naratiune, dupa caz, alerta, molcoma sau dramatica.
Toate aceste date se regasesc si in „Dulce companie“, cartea aparuta in anul 1997, si care se distinge intre celelalte creatii ale Laurei Restrepo nu doar prin modalitatea de tratare a subiectului – lirismul de substanta fiind, aici, una dintre coordonate, spre deosebire de naratiunile experimentale sau de stilul frust din alte romane ale sale – ci si prin subiectul in sine. Caci, desi actiunea este plasata in capitala Columbiei, Bogotá, mai precis intr-unul dintre cartierele cele mai sarace ale acestui oras, Restrepo isi uimeste cititorii inca din primele pagini, când devine evident ca accentul nu va fi pus doar pe descrierea unui univers uman defavorizat, ci mai cu seama pe neasteptata si strania aparitie a unei fapturi care tulbura linistea locuitorilor din Galileea, acesta fiind numele cartierului unde se petrece totul. Si, desi „Columbia e tara cu cele mai multe minuni pe metru patrat din lume“, dupa cum aflam de la bun inceput, sus-numita faptura tot reuseste sa stârneasca numeroase controverse si sa ajunga, peste noapte, la o faima care pune pe loc in umbra prestigiul nenumaratelor regine ale frumusetii (cu talie de viespe si creier asijderea!) si influenta traficantilor de droguri sau arme, caci este – sau, cel putin, asa se spune – nici mai mult, nici mai putin decât un inger! Iar o reportera a unui periodic din capitala columbiana („Somos“) este desemnata a investiga acest caz si de a publica, ulterior, un articol pe tema respectiva, sfatul redactorului-sef fiind, desigur – si suficient de previzibil… – acela de a inventa, la nevoie, o poveste captivanta, in caz ca ingerul va ezita sau va refuza sa se mai arate ori sa se lase fotografiat. Si, chiar daca singura legatura cu ingerii a jurnalistei, care va deveni, de altfel, si naratorul cartii, e o rugaciune pe care o spunea când era mica, „Inger, ingerasul meu, dulce companie, pazeste-ma noapte si zi“, ea va ajunge nu doar sa fie fascinata – impotriva convingerii sale initiale si impotriva tuturor principiilor care o animasera pâna atunci – de strania faptura, ci chiar sa se implice afectiv in aceasta istorie angelica mult mai mult decât ea insasi si-ar fi putut imagina vreodata, Laura Restrepo prezentând, aici, si o cu totul neobisnuita poveste de dragoste intre o fiinta umana si o aparitie celesta. Povestea este cu atât mai stranie – dar, fara indoiala, cu atât mai captivanta pentru cititor – cu cât ingerul acesta, care se dovedeste a exista cu adevarat in Galileea columbiana, are si o familie, locuieste intr-o casa modesta, insa e de o frumusete supranaturala, care sporeste cu fiecare criza de epilepsie pe care o traieste, oamenii din jur incepând sa considere boala sa drept un semn definitoriu al sfinteniei care-l caracterizeaza pe celestul locuitor cu o mie de nume sau, dimpotriva, cu nici unul.
Desigur, acei cititori familiarizati cu universul prozei latino-americane a ultimelor decenii vor recunoaste in aceste elemente prezente in romanul Laurei Restrepo influenta profunda a povestirilor lui Gabriel García Márquez, caci pretextul narativ, oricât de socant, nu este deloc nou in acest spatiu cultural: astfel, mai multe texte din volumul de proza scurta intitulat „Fantastica si trista poveste a candidei Eréndira si a nesabuitei sale bunici“ aduc in prim plan stranii aparitii ce modifica echilibrul unei lumi care, altfel, parea incremenita in propriile reflexe si obiceiuri devenite de-a dreptul mecanice. Iar daca, in „Cel mai frumos inecat din lume“ e vorba despre un tânar si foarte frumos mort, tinând de domeniul lumii acvatice, intr-un alt text, „Un domn batrân cu niste aripi enorme“, gasim chiar un inger cazut, imbatrânit si amarât, ale carui aripi nu fac altceva decât sa-l incurce si sa-i provoace suferinte. Desigur, Laura Restrepo porneste de aici, insa semnificatiile romanului sau se dovedesc a fi mult mai profunde decât o prima si, poate, grabita lectura ar putea descoperi. Caci, fara sa accentueze mai mult decât e cazul elementul (de) senzational, autoarea reuseste sa vorbeasca, prin intermediul acestui element si utilizând numeroase simboluri si imagini semnificative, la inceput tangential si indirect, iar mai apoi cât se poate de clar, tocmai despre prezentul Columbiei si despre o societate aflata intr-o profunda criza de valori. De aici si multiplele implicatii ale descentrarii universului citadin prezentat, si tot de aici privilegierea mecanismelor textuale intelese de scriitoare drept veritabile mijloace de mediere, menite a oferi cel putin o cheie de interpretare pentru realitatile contemporane ale Columbiei. Tocmai de aceea, actiunea romanului „Dulce companie“ incepe exact in momentul in care existenta protagonistei pare a fi, intr-un mod din ce in ce mai clar, pusa sub semnul intrebarii in contextul universului ostil din Bogotá. Cartea deschide, practic, un soi de nou spatiu, cu valente securizante, care incearca sa puna la adapost de insidioasele atacuri ale violentei lumi exterioare fragilitatea personajelor privilegiate, dar si, implicit, pe aceea a cititorului, care va fi provocat la tot pasul sa patrunda pe teritoriul fictiunii ca si cum s-ar afla in cea mai obisnuita dintre toate lumile posibile…
Treptat, se va structura, oricât de paradoxal ar putea sa para acest lucru, si un adevarat univers carnavalesc, personajele cartii ajungând sa cunoasca (sa inteleaga) lumea in care traiesc si sa se raporteze la ea mai cu seama prin intermediul mastilor, al celor mai neverosimile travestiuri si, nu in ultimul rând, prin recursul la râsul capabil sa elibereze fiintele umane de toti demonii ce par a le domina la un moment dat. In egala masura, capacitatea Laurei Restrepo de a descrie cu lux de amanunte neintelegerile dintre vecinii ingerului, casele din Galileea – evident, un nume deloc intâmplator in contextul intâmplarilor relatate – si de a surprinde, de cele mai multe ori cu un sarcasm plin de luciditate, chipul realitatii de zi cu zi confirma nu doar talentul de scriitoare al acesteia, ci si abilitatea sa de a se situa intr-o ilustra descendenta literara si de a se raporta, implicit, la notele neorealiste din opera lui Ciro Alegría sau Rómulo Gallegos. Pe de alta parte, insa, prin fabulosul ce domina toate descrierile si aparitiile minunatului inger, „Dulce companie“ trimite direct nu doar la povestirile lui García Márquez, ci si la cele mai bune pagini ale lui Borges sau Julio Cortázar. Iar tehnica narativa utilizata, implicând relatarea la persoana intâi, ofera acestui text romanesc un aer de veridicitate care contrasteaza puternic tocmai cu nemaipomenita aparitie a unui inger in cea mai sarmana zona din Bogotá. Laura Restrepo procedeaza, in fond, partial asemanator cu García Márquez, care, in romanul sau, „Despre dragoste si alti demoni“, avea nevoie de un soi de naratiune mediata si oarecum indirecta, câta vreme si acolo subiectul si istoriile ce marcau existenta personajelor tineau de fabulosul autentic. Numai ca legându-si protagonista de lumea presei, ea cunoscând bine toate procedeele jurnalistice de captare a atentiei cititorului, autoarea de fata se raporteaza, implicit, si la lumea prezentului, a actualitatii latino-americane. O lume pe care romanul „Dulce companie“ nu ezita sa o priveasca, cel mai adesea, critic si sa o trateze fara menajamente. Iar elementele carnavalesti pe care le aminteam anterior vor structura si un excelent nivel parodic, vizând numeroase dintre resorturile pâna atunci ascunse ale universului uman din cartierul Galileea si, printr-o extensie simbolica, din intreaga Columbie. Insa strategiile narative ale Laurei Restrepo se diversifica pe parcursul cartii, astfel ca, incetul cu incetul, alaturi de vocea protagonistei incep sa se auda si altele, „Dulce companie“ dobândind o structura polifonica si o complexitate neasteptata. Ia nastere, treptat, o linie paralela a naratiunii principale, iar centrul de greutate al acesteia este reprezentat de numeroase comentarii – cât se poate de subiective – ale personajelor secundare care iau contact cu ingerul, de meditatii filosofice sau de fragmente lirice. Atentia oricarui cititor va fi, deci, impartita, pe de o parte ea indreptându-se spre firul narativ principal, iar pe de alta, spre nivelul metatextual al judecatilor de valoare emise de personajele secundare sau chiar de cele episodice. Marea tema din „Dulce companie“ se dovedeste, astfel, a fi aceeasi cu a altor carti ale Laurei Restrepo, si anume cautarea adevarului ascuns in spatele tuturor aparentelor. Numai ca exista un element in plus, de care trebuie sa tinem seama in descifrarea sensurilor cartii, si anume caietele Doamnei Ara, folosite de protagonista pentru a intelege mai bine esenta – si existenta – frumosului inger din Galileea. Conventia manuscrisului gasit e adesea prezenta in literatura latino-americana contemporana, de la Julio Cortázar la García Márquez sau Alejo Carpentier, insa Laura Restrepo aduce, in acest context, un amanunt care o singularizeaza. Caci, in cazul romanului sau, manuscrisele Doamnei Ara au darul de a constitui inca o voce narativa, de asta data una prin excelenta livresca, dar care nu se poate confunda nici o clipa cu aceea a discursului dominant din „Dulce companie“, fiind, insa, de natura a sublinia atât densitatea epica, cât si fluiditatea lirica a unui text situat, dupa cum autoarea a subliniat nu o data, „undeva la mijloc, intre poezie si cronica“.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper