„Tiganiada“: O scriere carnavalesca (II)

Un articol de EUGEN SIMION

Momentele de vârf, estetic vorbind, in „Tiganiada“ sunt cele doua calatorii onirice (in iad si in rai) ale lui Parpangel si divanul – sa-i spunem in acest fel – in care tiganii pun la cale forma politica si administrativa de organizare a statului fagaduit. Calatoria este relatata in cadrul nuntii lui Parpangel cu Romica. Muza lui Budai-Deleanu, care a fost de fata la toate aceste tâmplari, este solicitata, acum, când unirea legiuita dintre miri este posibila, sa inspire „o cântare lina“. Nu se lasa prea mult asteptata. Mitrofan, vestit pentru stihurile de la botezuri si nunti, scorneste un epithalamion in stilul lui Nason, adica Ovidiu. Oratia de nunta este cântata de Neantes si ea cuprinde aluzii licentioase de care se rusineaza diplomatic nanasa si fina… Cineva spune, apoi, poezii lacramoase si toata suflarea feminina plânge, si in aceasta ambianta Parpangel – „om de cinste si iubitoriu de adevar“ – povesteste peripetiile sufletului sau, mai intâi prin „neste locuri puturoase“, apoi prin „haia lume“ de dincolo, adica prin Gheena. Sufletul este condus, ca in scrierile lui Virgiliu si Dante, de „ducatoriul sau“, ghidul initiatic. Gheena (iadul) arata ca o scena de la judecata de apoi desenata pe zidurile exterioare ale vechilor manastiri românesti. Aici nu rasare niciodata soarele, se vad numai râuri de foc, nori de fum si, in loc de iarba, numai jar si spuza puturoasa. Dracii umbla in pielea goala, au nas de câine, coarne si sunt mânjiti cu smoala. Rolul lor este sa aplice sanctiuni in functie de natura pacatelor. „Vânzarii si hainii“, – altfel zis tradatorii – sunt spânzurati de coaste, tiranii stau pe tronuri inrosite, iar din matele lor diavolii experti fac cârnati si sângereti. Boierii hrapareti sunt hraniti cu catran si adapati cu fiere amara, tâlharii si ucigasii sunt trasi in teapa, in fine, muierile infidele sunt calarite de draci si duse acolo unde vapaile sunt mai mari. Nici muierile defaimatoare nu au o soarta mai buna in acest loc de ispasire crunta: li se despica limba vinovata si sunt purtate ca ursii domesticiti prin tara…
Viziunea este formidabila, nimeni, pâna la Arghezi, n-a aratat un talent asa de puternic, pentru a zugravi pedepsirea pacatelor lumesti, ca acest teolog greco-catolic care-l citise cu atentie, se vede limpede, pe Dante si comentase si alte scrieri medievale. Cunostea si povestile populare despre caznele iadului. Cazanul cu smoala, focul vesnic, dracii cu frigarile inrosite si alte obiecte de tortura sunt imagini curente in fantezia populara atunci când este vorba de a reprezenta imparatia lui Satan. Numai Creanga da, in „Ivan Turbinca“, o imagine aproape idilica a lumii lui Scaraotchi: cârciumi, mâncare abundenta si votca, muzica, draci si dracoaice care se prind in hora, in fine, petrecere lunga, zaiafet… Ion Budai-Deleanu continua traditia orala si construieste, cu modele clasice occidentale si fantasme rasaritene in fata, o utopie lirica neagra de o mare expresivitate: „Nici un soare acolo lumineaza,/ Nici pa ceriu sarin luna cu stele,/ Ci numa vapaile fac raza;/ Insa ce mai vapai sânt ahele!/ Dintr-insa nori da fum sa ridica/ Si ploaie da scântei arzând pica.// Râuri da foc incolo s-incoace/ Merg bobotind ca neste pârjoale,/ Focul nestâns toate arde si coace;/ Iar pe zios, in loc de iarba moale,/ Jar si spuza fierbinte rasare,/ Nespusa din sine dând putoare.// Vazui pe toti dracii in pielea goala,/ Cu coarne in frunte, cu nas da câne,/ Pasta tot mângiti cu neagra smoala,/ Brânci da urs având si coade spâne,/ Ochi da buha, da capra picioare/ S-arepi da liliac in spinare.// Vazui muncile iadului toate:/ Cum fiii Satanii-si fac izbânda/ Asupra celor morti in pacate,/ Sau si care au cazut supt osânda./ O, groaznica s-amara vedere!/ Vrând a spune, graiu in gura-mi piere.// Toate pacatele mari da moarte/ Au si pedepse dupa masura;/ Caci prin aha si da ahaia parte/ Isi ia fiescare certatura/ Prin care au gresit si da pre care/ Tras fiind, s-abatu dân carare.// Vânzarii si hainii ce vând/ Sânge nevinovat pentru bani/ Stau da coaste spânzurati pe rând,/ Ca si in macelarii hai cârlani;/ Iar dracii calai in gura d-arsa/ Aur s-argint fierbinte le varsa.// Tiranii crunti si far’de omenire/ Sed legati pe tronuri infocate,/ Bând sânge fierbinte din potire;/ Iar din matele lor spintecate/ Fac dracii cârnati si sângereti/ S-alte mâncaruri pentru draculeti.“
„Poeticul“ cum ii spun comentatorii de la subsolul paginii, nu uita pe nimeni: judecatorii care iau mita, martorii mincinosi, lacomii etc., toti sunt supusi la crunte casne. Sa nu pierdem din vedere pe muierea inselatoare, clienta eterna a iadului: „Muierea care pa al sau barbat,/ Pentru ibovnicul doara iubit,/ Cu venin s-otrava au fermecat/ Sau macarcum ea l-au omorât,/ Pa ahaia dracii suind calare/ O duc unde-i vapaia mai mare,// Strapungându-o prin gemanare/ Cu taciuni aprinsi sau infocate/ Frigari, s-in asemene stare/ Aflându-sa purure va pate!…/ O, voi muieri pre slabe da minte,/ Luati sama la heste cuvinte!“.
Utopia neagra are, totusi, partile ei inveselitoare. Budai-Deleanu descrie, in deriziune desigur, un iad construit dupa modelul comunitatii pamântene. In locul de ispasire se afla, lânga foc nestins, numeroase spânzuratori si cazane cu smoala, cârciumi („supt neste setri nalte“) unde dracii manânca si beau pacura, smoala, rasina aprinsa si piatra pucioasa topita, iar de mâncat, manânca jar si spuza. In dughenele iadului se afla de vânzare obrazare viclene, otravuri, farmece, ape stricatoare de piele si, in genere, marfe desarte… Negutatorii draci dau chiar marfa pe credit fatarnicilor si fariseilor, semn ca, incipient, sistemul capitalist patrunsese deja in imparatia intunericului, cel putin in imaginatia prolifica a lui Budai-Deleanu… Asa arata, in varianta sa, utopia iadului.
Luat de guler si „da o spata“, Parpangel este dus, apoi, in rai. La poarta, el si „povata“ lui, adica indrumatorul, ghidul sau, sunt intâmpinati de Sân-Petru, care le cere actele: „Dar tu, mai tigane, ce cauti aici/ In camesa cusuta cu arnici?“.
„Povata“ arata documentele incredintate de Sân-Mihai si, verificându-le, vigilentul portar le da drumul in gradina raiului. Ce urmeaza este o reverie luminoasa, o utopie a binelui si a desfatarii, cu usoare accente umoristice: „Acolo vezi tot zile sarine/ Si ceriu limpede fara nuori,/ Vântucele dragalase, line/ Dulce suflând prin frunze si flori,/ Tot feliuu da pasarele ciudate/ Cu viersuri cântând pre minunate.// Acolo Dumnezeu asa fece/ Sa nu fie vara zadufoasa,/ Nici iarna cu ger, nici toamna rece,/ Ci tot primavara mângaioasa;/ Soarele incalzeste si desfata,/ Iara nu pripeste niciodata.// Câmpurile cu flori osabite/ S-aici la noi inca nevazute/ Sânt pre desfatat acoperite/ Cu tot feliul de roduri crescute;/ Iar pa zios in loc da pietricele/ Zac tot pietri scumpe si margele.// In locul de arburi si copace/ Cresc rodii, naranciuri s-alamâi,/ Si tot feliu da pom ce la gust place,/ Cum si rodite cu struguri vii;/ Iar in loc da nasip si tarâna/ Tot graunta da aur iai in mâna.// Rauri da lapte dulce pa vale/ Curg acolo si da unt paraie,/ Tarmuri-s da mamaliga moale,/ Da pogaci, da pite si malaie!/ O, ce sânta si buna tocmeala!/ Mânci cât vrei si bei far-ostaneala.// Colea vezi un sipot da rachie,/ Ici da proapata mursa un izvor,/ Dincolea balta da vin te imbie,/ Iara caus, pahar sau urcior/ Zacând afli indata lânga tine,/ Oricând chieful da baut iti vine.// Dealurile si coastele toate/ Sânt da cas, da brânza, da slanina;/ Iar muntii si stânce gurguiate/ Tot da zahar, stafide, smochine!/ De pe ramurile da copaci/ Spânzura covrigi, turte, colaci./ Gardurile acolo-s impletite/ Tot cu fripti cârnaciori lungi, aiosi,/ Cu placinte calde stresinite,/ Iar in loc da pari, tot cârtabosi;/ Dara spetele, dragile mele,/ Sânt la garduri in loc da proptele.“
Utopia pe care o evoca Parpangel are multe modele in literatura scrisa si orala, unele religioase, altele profane. Istoria sufletului care, pentru sa ajunga in lumea de dincolo, trebuie sa treaca prin noua vami este foarte raspândita in imaginarul popular românesc. Toti istoriografii au semnalat, de exemplu, „Viata Sfântului Vasile sau vamile vazduhului“ sau „Cuvântul Sfântului Pavel Apostol“, numit si „Apocalipsul apostolului Pavel“, tradus in limba româna dupa originalul slavon si publicat in „Codex Sturdzanus“. Tot in acest corp de texte este inclus „Apocalipsul Maicii Domnului“, traducere fixata de Hasdeu la mijlocul secolului al XVI-lea. Epica este, aici, ingenioasa si da sentimentul ca citim un roman negru intr-o varianta medievala din orientul european. Maica Domnului vrea sa vada toate muncile din iad si, mergând la magura Eleonului, solicita lui Dumnezeu, Sfântului Duh si fiului sau, Iisus Hristos, un indrumator si o paza sigura. Este desemnat arhanghelul Mihail insotit de patru sute de ingeri: câte o suta pentru fiecare punct cardinal. Cu aceasta suita, Maica Domnului calatoreste spre iad si ce vede acolo este numai „intuneric si munca mare“, adica: râuri de foc in care se scalda cei care n-au crezut in Hristos, cei care nu si-au respectat parintii, cei care au facut curvie etc. Unii sunt acoperiti de foc pâna la brâu, altii pâna la piept, iar altii pâna la crestet. O ierarhie stricta in functie de gravitatea pacatelor. Pâna la crestet sunt cuprinsi de foc cei care au mâncat, de exemplu, carne de om. Unii sunt spânzurati de picioare si sunt mâncati de viermi, o muiere este spânzurata de ureche pentru ca si-a spionat vecinii si a clevetit. Mincinosii, ocarâtorii, cei care nu se duc duminica la biserica sau cei care nu s-au botezat, toti sunt pusi la munci grele in acest iad ortodox care seamana cu un lagar de exterminare. Preotesele care dupa moartea sotilor s-au maritat sunt spânzurate de unghii (ma intreb in ce mod se poate face acest lucru!), iar calugaritele care in manastire s-au dedat la curvie sunt si ele supuse la casne imposibile1. Nu stiu daca Ion Budai-Deleanu a consultat aceste texte sau altele, asemanatoare, dar, in mod sigur, pe o cale sau alta, a cunoscut aceste viziuni apocaliptice folosite, preventiv, de Biserica Ortodoxa. Talentul lui de a nascoci asemenea utopii pe gustul unei medievalitati târzii este, in orice caz, remarcabil. Numai Arghezi, repet, a mai imaginat in poezia sa de batrânete asemenea reverii paradisiace si ironice.
*
Al doilea moment notabil literar in aceasta fresca carnavalesca este reprezentat, intr-adevar, de soborul care incepe in cântul al X-lea si continua in cântul urmator. Discursul devine, aici, in totalitate ideologic si, desi latura parodica nu dispare, el pastreaza o nota sporita de gravitate. Tema soborului este, se stie, formula ideala de organizare si cârmuire a statului. Autorul introduce inca din primele stihuri un mic element de deriziune, si anume acela ca o dezbatere de idei buna („filosofia cea lamurata“) nu-i posibila fara o indestulare prealabila a pântecelui. Asa ca eroii sai, cu „pântece bine satule“, se apuca de treaba, adica de vorba. Justificarea ar fi ca ideile mari n-au aparut niciodata in singuratate (in „sâhastrii prin pustie“, unde indivizii se hranesc cu ierburi), ci in orase, unde oameni au „obiceiuri gingase“ si se hranesc cu bucate alese si beau vin dulce… Asadar: teoria sociologica a lui Budai-Deleanu, cel putin in aceasta deschidere umoristica a discursului ideologic, este ca civilizatia n-a fost creata in pesteri, ci in marile aglomerari urbane. Nici cultura n-ar fi opera solitudinii. „Iliada“, spune el, n-a fost compusa in paduri, ci la ospete si nunti si, in genere, izvodirile celebre au aparut „in palaturi nalte“ si la „curti desfatate“, acolo unde este mare indestulare, adica – in limbajul de azi – acolo unde exista un orizont de asteptare favorabil in primul rând in ordine materiala,. „Dumnezeiescul Platon“ si iscusitul „Aristotel“ nu erau asceti, continua Ion Budai-Deleanu ingrosând gluma, nu traiau ca niste pustnici cu bureti si poame, se hraneau cu carne si peste si beau „domneste“ vin. Dar profetii biblici unde au trait? Dar ascetii crestini?, iti vine sa-i raspunzi ironistului ardelean. Autorul noteaza aceste enorme banalitati, ca sa intelegem, desigur, contrariul. Efectul umoristic este aproximativ, iar teoria despre indestulare, ca o conditie a spiritului creator, nu trebuie luata in serios. Sa ne multumim cu latura ei comica.
Dezbaterea, dincolo de aceste sugestii comice, este insa serioasa. Sloboziti, tiganii vor inainte de orice egalitate deplina: „sa him toti dempreuna / tarani sau boieri far’ osabire“. Ideea egalitatii si a extirparii saraciei aprinde mintile si dezleaga instinctele. Adunarea populara a mândrei tiganii (asa-i zice naratorul care, aflam dintr-un vers, face parte din ceata laietilor) se transforma intr-o vrajba totala („de septe ori pe saptamâna  s-au batut voinicii tiganilor“). Morala fabulei este sceptica privitoare la democratia exercitata de intregul norod: „Caci intru adunarile mai toate/ Unde norodul fara osabire/ A vorbit si sfatuire poate,/ Purure gâlceava, neunire,/ Pricire cu vrajba stapâneste,/ Dar nimic bine sa hotareste.“
Consultarea poporului nu-i, deci, productiva. Inteleptii taberei (adica batrânii) decid atunci ca soborul sa fie format din reprezentantii cetelor, dupa modelul de la Paris („ca s-acum in Paris cei din munte“) sau, cum lamureste Mitru Perea lucrurile, dupa exemplul „ravolutiii frantozesti in Paris“, când au fost alesi oamenii cei mai intelepti sa hotarasca treburile statului. Autorul „Tiganiadei“ este la curent, asadar, la 1800, cu mersul lumii occidentale. Baroneu vrea stapânire monarhica pentru ca, argumenteaza el, chiar natura da dovada de simpatii in acest sens: „cine conduce, oare, trupul omenesc daca nu capul? Si, daca este asa, nu-i oare bine ca trupul cetatenesc (statul) sa fie condus de unul care „vine si spânzura dintr-o mâna“?“. Ca orice strateg politic, Baroneu ataca dur opozitia, adica „nehodinita democratie“ care, dupa el, nu-i buna, pentru ca incurajeaza ura dintre cetateni („unul pe altul surpa, micsoreaza“) si incurajeaza impostura, fataria, intriga si pe cei „neharnici“ (pe lenesi). Baroneu cunoaste deja la 1800 toate surubariile luptei pentru putere. De la democratie, el ajunge la Republica pe care, evident, o respinge, numind-o „tarina pustie“… Republica nu-i buna pentru ca „cel puternic rapeste in tarie“, nefiind legi ferme, iar concurenta dintre indivizi este acerba. „Tot insul trage pe intietie“ (marire, promovare sociala, protimisire) – scrie Budai-Deleanu – si din aceasta pricina iese o zarva perpetua. Si aici monarhistul Baroneu se dovedeste a fi un bun orator politic, pentru ca, trage el concluzia, acolo unde un singur cap judeca, asemenea ciocniri intre vanitati paguboase nu sunt posibile. Nu uita, ajungând la acest punct al demonstratiei, sa combata anarhia care, dupa mintea lui conservatoare, este un aliat infidel al democratiei. Asadar: „Asa in democratie cei tari/ Frâng legile fara nice o frica,/ Si din zi in zi facându-sa mari,/ Peste toti ceialalti sa radica,/ Iar intre sine far’ contenire/ Sa lupta pentru protimisire.“
Mitru Perea il sustine teoretic in nota lui lamuritoare, zicând ca democratia nu tine mult intr-un stat. Argumentele sunt istorice si politologice: cei care ajung la putere in democratie – dovada democratia vechilor greci – „incep a sa involnici si a despotisi pe altii“. Slobozan este insa de partea republicii si, in consecinta, combate aprig monarhia care duce invariabil la despotie. Nu-i o regula, spune el cu indreptatire, ca un monarh bun sa fie urmat de altul tot atât de bun. Si, apoi, in jurul unui monarh roiesc totdeauna „ciocoii de curti“ sau „ciocoi curteni“ (in termenii nosti – cei care formeaza camarila regala), care „obladuiesc“ tirania. Ideea lui Slobozan este ca a impune cu sila o lege este o miselie: „Din monarhia cea mai deplina/ Despotia in urma fu nascuta/…/ Caci dovedit lucru este cum ca/ A pune legi s-a n-avea tarie/ De a sâlirea spre-a legii porunca/ Pe cei supusi, este miselie!…/ Cum dar a sili voi veti putea/ Pe monarhul, când el sa nu vrea?“
Slobozan este, se poate spune, un spirit cultivat si democratic. El vorbeste de o republica asezata pe „temeiuri firesti necladite“ si de „lungi filosoficeste ispite“ pe care, probabil, le-a cunoscut. Discursul lui este coerent si dovezile aduse in sprijinul republicii sunt solide si universale: republica da individului o sansa si cultiva, astfel, ceea ce mai târziu s-a numit meritocratia („In republeca omul sa radica/ La vrednicia sa cea deplina,/ Fie de vita mare sau mica,/ Aiba avutie multa sau putina,/ Totusi asemene drepturi are/ Cu cela care este mai mare“), in timp ce in laudata monarhie nu exista o reala egalitate de sanse, este doar o prapastie intre cei de sus si „un norod giosit si ticalos“. Aici dregatoriile sunt date pe bani („nu vei dobândi slujbe cinstite / far’ argint sau far’ ciocotnitire / sau alt feliu de ovilita giosire“). Ciocotnitire, adica lingusire. Cântul al X-lea se incheie cu aceasta expunere de motive. Teza monarhica se confrunta cu antiteza republicana. Antiteza este, s-a putut constata, in avantaj, in aceasta prima runda.

Nota:
1. Cf. Codex Sturdzanus, editie de Gheorghe Chivu, 1993, Editura Academiei Române, 1993.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper