„Cu ochii în zare“

Constantin Eretescu, Cu ochii in zare, Editura Paideia, 2011

 

Inspirat, sugestiv, profund vorbitor titlul pe care Constantin Eretescu îl da cartii sale aparute la Editura Paideia anul acesta. Subtitlul îl face si mai explicit: „Exilati, emigranti, pribegi“, aratând perspectiva din care sunt scrise articolele, studiile, interviurile adunate în cele 270 de pagini ale volumului. „Cu ochii în zare“ evoca starea de asteptare, de nadejde si disperare a naufragiatului de pe o insula pustie, a marinarului plutind în deriva pe o ambarcatiune fara vâsle, a celui aflat solitar într-o mansarda cu o ferestruica deschisa spre cer, a singuraticului asteptând, cu mâna streasina la ochi, sa se iveasca, din zare, pânza alba a corabiei salvatoare. Este, s-ar putea zice, imaginea rasturnata a versului eminescian – „Si se duc, pe rând, pe rând,/Zarea lumii-ntunecând“, pasarelele se duc, codrul ramâne, chiar daca îi „trece vremea“ , lasându-l „pustiit/Vestejit si amortit…“.
Tema exilului se regaseste în multe dintre cartile publicate de C. Eretescu  dupa 1990, de la „Pensiunea Dina (Jurnal de emigratie)“, 1995, la romanul epistolar „Draga Maria“, 2009, care relua, în plan epic, finalul volumului autobiografic „Periscop“ (2003): „Astazi îmi reprosez mie însumi ca am întins prea tare arcul în coarda caruia mi-am pus viata. Sageata a zburat peste ocean si m-a aruncat în mijlocul unei lumi care-mi ramâne straina si la inima careia nu ajung. Pe de alta parte, comunitatile bine constituite, luate cu asalt de noii intrusi, se apara si ele ca niste organisme atacate de corpi straini care le primejduiesc existenta. Se închid, devin inaccesibile. Slabeste, în timp si vointa intrusului de a patrunde în teritoriul bine proteguit de localnici. Frontierele au fost marcate în chip definitiv si nu mai pot fi mutate. Strainul îsi accepta conditia de venetic. Marginas care ramâne pâna la capat martorul propriei sale vieti“.
Dar, as zice, un martor activ, nu doar al propriei vieti, dar si al vietii celorlalti, a celor din jur, a grupului alcatuind emigratia, de data aceasta emigratia româneasca din America (S. U. A.), unde Constantin Eretescu s-a stabilit, la începutul anilor ’80, împreuna cu sotia sa, Sanda Golopentia. Nu stiu daca intra în proiectul lor existential, odata luata hotarârea plecarii, ideea de a se integra partii active a emigratiei intelectuale românesti, de a se înregimenta în frontul luptatorilor pentru drepturile omului în România lui Ceausescu sau, mai târziu, în aceea a lui Iliescu, Nastase, Petre Roman, Vacaroiu etc., de dupa decembrie 1989. Cert este ca cei doi oameni de stiinta – el folclorist, etnolog, antropolog, ea lingvist, folclorist, sociolog – au patruns, cu prestigiul cu care veneau din tara de origine, în lumea plina de suspiciuni si de disensiuni a românitatii transatlantice, au pastrat o linie de echilibru de la care nu s-au abatut niciodata, au evitat polemicile fara sens si au mentinut un standard al discursului obiectiv si corect.
Pentru cineva care a suferit un dublu exil – întâi mutarea din Basarabia în România, la Bucuresti, în cartierul Ferentari, pe care o evoca în termeni tragicomici în vol. „Periscop“, apoi translatia, dramatica si ea, din România lui Ceausescu în tara Unchiului Sam, via pensiunea Dina din Italia – experienta mutarii capata accente dramatice, transpuse literar în romanul epistolar „Draga Maria“, încheiat cu fraza de un umor negru „Vai de curu’ nostru“, „tradusa“, pentru tânara americanca, necunoscatoare a limbii române, printr-o fraza care ascunde crudul adevar.
Ca intelectual si scriitor de fictiune, Constantin Eretescu nu doar traieste exilul, dar îl si analizeaza, conceptualizeaza, comenteaza cu mijloacele etnologului, antropologului, sociologului, politologului.
Cartea „Cu ochii în zare“ sustine, sper, opiniile de mai sus. Ea contine colaborari ale lui Constantin Eretescu la publicatii ale emigratiei românesti, aparute, cele mai multe, în „Lupta“, versiunea pentru America si Canada a periodicului respectiv, editata de autor, dar si în  „Origins. Romanian Roots“, ori în reviste si ziare românesti, dupa 1990. Ele sunt grupate în doua sectiuni – „Cei de dincolo“ si „Oameni si carti“ – de dimensiuni inegale, dar perfect complementare.
Tema centrala a eseurilor din prima parte este exilul însusi, starea de exilat/emigrant, relatia cu „cei de dincolo“, titlu intentionat ambiguu, pentru ca orice „dincolo“ trebuie neaparat raportat la un „aici“, la un „dincoace“. Trebuie sa întelegem, oare, ca pentru Constantin Eretescu „aici“ înseamna „patria muma“, tara de origine, iar „dincolo“ tara de adoptie? Asa se pare …
Eseurile însumate în acest volum sunt rezultatul unor reflectii îndelungi si profunde asupra exilului, vazut, întâi de toate, ca „inadecvare“.  „Inadecvarea este starea de baza a emigrantului“, scria, sententios, autorul, în debutul primului articol din acest volum, aparut initial în „Martor“, nr. 8-9 din 2003-2004, dupa, deci, peste doua decenii de viata „dincolo“, de experienta directa si dureroasa a exilului. Coca Eretescu este, asa cum îl arata si relativ putinele studii de specialitate publicate înainte de plecare, un spirit analitic, riguros, ceea ce se regaseste si în comentariile însumate aici. Afirmatiei initiale i se aduc amendamente: „În diversele ei grade, de la excentricitate la sminteala, inadecvarea nu este, Doamne fereste, o caracteristica absoluta a exilului. I-am nedreptati pe semenii nostri din tara. În mediul exilului ea este doar, procentual, mai mare.“
Dominanta psihologica a exilului pare a fi „nostalgia edenului“, eseu în care aflam o sensibila meditatie despre patriotism, în sensul superior al cuvântului, ca „iubire si respect pentru locurile natale“, care fac ca dorul (subl. mea – N.C.) sa vina peste voi (cei plecati – n.n. N. C.) ca un tsunami“ (p. 52). De aici, pledoaria pentru apararea specificului românesc de falsa modernizare, americanizare, globalizare prin asezarea lui „sub scutul limbii materne“.
Ceea ce atrage în mod special atentia este pendularea continua între aici si acolo/ dincolo, cu semnele schimbate, cum am vazut, pentru ca, desi situat, fizic, în spatiul american, comentatorul se revendica, mental, spatiului din care a plecat. Inadecvarea nu-i este proprie numai europeanului, at large, dar si ruralului mutat, cu forta, în noile asezari urbane, centre muncitoresti, santiere, în baraci sau la bloc: „Între manifestarile taranilor deveniti peste noapte cetateni ai oraselor si cei care îsi parasesc etnia si intra într-o cultura straina nici nu sunt deosebiri prea mari. Lucrul nu se petrece în grupurile si societatile omogene, unde comportamentul individual este validat în permanenta de cei din jur“.
Cazul pictorului rus Chagall, emigrat dintr-un orasel din Bielorusia în inima Europei, la Paris, unde devine, dupa un timp, celebru, tocmai pentru ca nu renunta la imaginile lumii în care se formase, îl conduce pe comentator la câteva concluzii pline de substanta. Întâi premisa: „Un deceniu dupa ce paraseste Rusia, amintirea Vitebskului e înca vie. Într-atât, încât nudul pe care îl picteaza, întors cu spatele, în spiritul scolii franceze din epoca, pluteste peste una din strazile târgului natal, deasupra bisericii cu trei turle si carutelor trase de cai. Scenele vazute în tinerete s-au imprimat pe pelicula memoriei“. Apoi, concluzia: „Se poate spune ca, la niveluri diferite de fidelitate, lucrurile se repeta cu fiecare om care, de voie, de nevoie, îsi lasa locurile cunoscute pentru a se arunca în alta lume. Limba si amintirile sunt bunuri usor de transportat si la care nu renunti în pripa. Asa cum nu abandonezi lesne obiceiurile si credinta. Mai cu seama atunci când emigratia ia aspectul unei migratii, un proces în care sunt angrenate multimi“.
La fel de frecvente ca si glisarile în spatiu sunt si deplasarile pe scara timpului, pentru ca „exilati“, „emigranti“, „pribegi“ au existat dintotdeauna, de la Ulisse la Ovidiu, de la Dimitrie Cantemir la Balcescu si de la acestia la Cioran si Vintila Horia, de la oierii transilvaneni asezati în Dobrogea ori „dincolo de Bug“ la „capsunarii“ zilelor noastre din Spania. Tema eterna si mereu actuala, emigratia, migratia, exodul etc. si-au gasit în Constantin Eretescu un comentator sagace.
Cei mai multi dintre poetii, prozatorii, eseistii comentati în studiile si articolele din sectiunea a doua a volumul („Oameni si carti“) par sa fi aderat la formula emblematica a Poetului: „Limba româna e patria mea“. Ca si Chagall, poetul Stefan Baciu a luat în „ranita“ Brasovul natal, iar Aron Cotrus îsi imagineaza patria ca pe o femeie, careia i s-a dedicat „cu patima si voluptate“. Se alatura celor doi poeti, evocati cu caldura si multa întelegere, alti condeieri mutati, în osebite vremuri, „dincolo“, în Europa de Vest si pe  continentul american: Gabriela Marin-Thorton, Dominik Nicol, Silvia Cinca, Horia I. Groza, Mirela Roznoveanu, Valeria Mocanasu, Virgil Nemoianu, Alexandra Târziu, Nicholas Dima, Paul Miron. Din povestirile acestuia din urma extrage C. Eretescu o suma de consideratii cu privire la exil ca „sminteala“: „…putini dintre cei care au sarit din matca geografica de care tineau au ramas întregi. Socotind ca normalitatea era situatia care a precedat luatul lumii în cap. Daca lucrurile stau asa, se pune întrebarea daca românii sunt tulburati mai mult sau mai profund decât alte neamuri. Raspunsul este ca nu. Orice desprindere violenta si brusca de locurile familiare produce fenomene asemanatoare“. Si în final, introspectia: „La capatul acestor reflectii despre sminteala emigrantilor, nu-mi pot înfrânge dorinta de a sti cum le suna altora sticletii mei“. Nici eu, as zice, în spiritul ludic care nu lipseste unora dintre eseurile din volumul „Cu ochii în zare“, altminteri grave, în esenta lor, dupa cum grava, serioasa, tulburatoare este întreaga experienta a exilului, pe care fiecare o traieste „pe cont propriu“, dar care se revarsa într-un suvoi ale carui ape le amesteca, le amalgameaza, le decoloreaza uneori, le amplifica sau le aplatizeaza, dupa caz. Sa-l citam pe Stefan Baciu cu poemul Exil: „Exil e când astepti. Si suna la poarta/Deschizi. Si-i un orb cerând de pomana./Exil e când cânti si-ti aduci aminte/ca-n cântecul tau plâng sute de morti. / … / Exil e când te uiti pe fereastra si vezi/familii unite în jurul supei de seara./Exil e când spui exil si este exil/când dincolo de tot, nimic nu-ti apartine“.

Un comentariu pentru “„Cu ochii în zare“”

  1. septembrie 8, 2011 la 12:33 pm

    Si de data aceasta,ca in toate celelalte cazuri,ai privilegiul unei exprimari la obiect,cu o acribie specific carturareasca,nelasand loc nesigurantelor si ambiguitatilor.Tema inadecvarii,atat de generoasa,se dovedeste a fi eterna si nu putini sunt „matadorii” care se iau la lupta cu ea.Felicitari,colega,iti transmite unul dintre acestia,in plina inadecvare.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper