Zidirea României

Un articol de DAN BERINDEI

Ziditorii României nu sunt doar cei pe care-i mai intâlnim in manualele de istorie. Tara aceasta a fost construita printr-un urias consens, uneori chiar inconstient. Când lanturile din afara au inceput sa slabeasca, s-a declansat acest proces pe undeva extraordinar, de constructie a României. Telul a fost unic, desi fiecare categorie de oameni si fiecare individ l-a interpretat in felul sau. In mod firesc, si oamenii erau diferiti, viziunile lor se deosebeau, avânturile si, in primul rând, interesele lor nu erau identice. Si totusi, la un moment dat, s-a produs declicul care a transformat o masa uriasa de oameni intr-o natiune cu un obiectiv dominant, caruia i s-au subsumnat micile teluri ale indivizilor. Oricare proces istoric nu poate fi pe deplin inteles decât in contextul sau, in atmosfera in care a avut loc, substituindu-ne celor care l-au trait si intelegându-le resorturile de atunci. Daca incercam sa descifram intelesurile trecutului doar cu felul nostru de a gândi si de a judeca lucrurile, nu vom putea ajunge niciodata la o adevarata comprehensiune.
Dupa revolutia din 1821 a avut loc, treptat, aceasta trezire, deoarece exista posibilitatea unei mari schimbari. Ritmul de dezvoltare a omenirii se intensificase, avea loc treptata cadere a „vechiului regim“ si ridicarea unor noi forte in cadrul unui alt stil de viata. Nici spatiul românesc n-a fost strain de acest proces, hotarâtor prin urmarile sale. Schimbarea, caracterul ei inevitabil si necesitatea ei au fost intelese de cea mai mare parte a celor care s-au aflat atunci la cârma societatii românesti din viitoarea Românie.
Din perioada Regulamentului organic, cârmuitorii Principatelor si mai apoi ai României au fost niste oameni noi, ce parasisera straiele orientale ale copilariei si tineretii lor, imbracati acum in haine „nemtesti“, dar care, mai ales, depuneau o straduinta fara margini pentru a se alinia celor din tarile mai inaintate. Sarcina lor a fost deosebit de grea, deoarece „nu erau singuri“, ci se gaseau sub necontenita supraveghere si indrumare. Trebuiau sa desfasoare un joc prin care, sub masca unei aparente supuneri, sa caute caile eliberarii si ale progresului. Si ei au fost sortiti sa aiba o dubla fata, caci nu le era ingaduit sa-si dezvaluie adevaratele gânduri inaintea celor care reprezentau un prea puternic strain.
Mai aveau de-a face si cu „dusmanii lor launtrici“, cu ei insisi, cu insasi formatia lor initiala de supunere si obedienta, pe care trebuia s-o infrânga si s-o stavileasca. Si totusi si-au indeplinit sarcinile istorice, au stiut, cu masura ce le era impusa, sa ajute la mersul inainte. Dar apoi, la un moment dat, fiecare n-a mai fost util, devenind o frâna, deoarece aparusera alte posibilitati, si acestea trebuia folosite. Intâii ziditori au fost inlaturati, si adevarata insemnatate a ceea ce facusera a inceput sa se inteleaga când ei nu mai erau pe aceasta lume.
Macar astazi ar trebui sa ne exprimam recunostinta pentru aparent simplul, dar atât de patriotul domn pamântean Ionita Sandu Sturdza, pentru cei doi Ghiculesti, Grigore IV si Alexandru, care s-au succedat la domnia Tarii Românesti, cel dintâi inaugurând timid noile cai ale modernizarii, el, care fusese unul dintre initialii tainici sprijinitori ai slugerului Tudor, iar cel de-al doilea gândind in fapt ca Ioan Câmpineanu, desi a fost silit sa-l trimita la manastirea Margineni, in exil. Ceilalti domni regulamentari si de la „Balta-Liman“ – Mihail Sturdza in Moldova si fratii Gheorghe Bibescu si Barbu Stirbei in Tara Româneasca – au avut un avânt patriotic mai temperat, dar nu inexistent – e suficient sa ne gândim la mantia domneasca a lui Bibescu, ce aminteste de aceea a lui Mihai Viteazul! – si s-au straduit, cu rezultate, in opera de modernizare. Stirbei a demonstrat capacitati administrative remarcabile, dar ii reprosam si astazi refuzul sau de a intinde mâna muribundului Balcescu si de a-l primi in tara. O figura aparte a fost si sensibilul moldovean Grigore Alexandru Ghica, patriot fara rezerve, sustinator fara ezitare al cauzei Unirii.
In vremea domniilor lor, s-au format cei care vor fi fauritorii României, aliniindu-se pe un spectru larg, cu opinii si atitudini diferite. O caracteristica ii uneste totusi: sunt cu totii niste oameni moderni, despartiti de „vechiul regim“ sau dornici de a se rupe de acesta, chiar daca se situeaza pe pozitii radicale sau sunt conservatori declarati. Acesti conservatori, formati initial in perioada regulamentara, accepta societatea moderna si rânduielile ei, sistemul parlamentar, dar, totodata, se straduiesc sa obtina conducerea noilor procese pentru a-si mentine o pozitie dominanta si a atenua sau intârzia reforme care ii puteau dezavantaja.
Acesti fauritori din primele rânduri sau, mai degraba, participanti din prima linie n-au motivatii materiale care sa-i fi impins spre activitatea politica, iar coruptia abia incepe sa-si arate coltii. Interesele materiale individuale nu afecteaza inca mersul inainte. Motivatia principala a implicarii lor politice continua sa fie cea patriotica. Au fost crescuti sa slujeasca România si ridicarea acesteia inseamna pentru fiecare temeiul propriei ascensiuni. Nu intâmplator, asistam la foarte rare ramâneri in afara granitelor a tinerilor care, in numar din ce in ce mai mare – in vremea lui Cuza se apropie de 1000 numai in Franta! – studiaza peste hotare. Treptat, numarul celor proveniti din paturile mijlocii a crescut, desi, pâna la Primul Razboi Mondial, procentul urmasilor familiilor boieresti, mari, dar si mici, care ocupa inalte demnitati ramâne foarte insemnat.
Dar societatea n-ar fi fost functionala, in ceea ce privea realizarea obiectivelor ei, daca cei de la cârma ar fi fost lipsiti de sustinere. Telurile fundamentale au fost urmarite de aproape intreg ansamblul societatii. Sentimentul de a avea o patrie ii insufletea pe toti cetatenii. Educatia patriotica se savârsea in familie si mai ales la scoala. Fara indoiala, fiecare categorie sociala isi avea probleme proprii, nazuintele si nemultumirile proprii, dar totul era subsumat ideii fundamentale de mers inainte al tarii.
Constructia României moderne nu reprezentase insa, decât in parte, un motiv de satisfactie pentru cetatenii ei. Urmasii boierimii se considerau inlaturati de oamenii cei noi, dornici de ascensiune, dar si inzestrati, iar acesti oameni noi se straduiau sa câstige cu un ceas mai devreme, ei singuri, pozitiile dominante. Taranimea, reprezentând majoritatea populatiei, era confruntata cu probleme grave. Neinsotirea reformei din 1864 de o inzestrare si de indrumarea temeinica a celor improprietariti nu contribuise la dezvoltarea temeinica si echilibrata a acestei paturi. Rascoalele, in special cea din 1907, aveau sa dezvaluie gravitatea unei situatii si sa impuna reforme grabnice si, in perspectiva, o noua reforma agrara de mari proportii. Dar, cu toate acestea, la fel ca in 1877, si in 1916-1919 aceasta taranime si-a demonstrat pe câmpul de lupta simtamintele fata de o tara, care nu-i fusese totdeauna o buna mama. Era si acesta efectul educatiei scolii românesti, care asigura coeziunea si solidaritatea nationala si, prin aceasta, ascensiunea României.
Nemultumirile unora sau ale altora nu impiedicau inchegarea unei solidaritati. Mai ales incepând cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, cu toate diferentele materiale si de pozitii sociale, toti românii erau cetateni ai Statului Român si toti aveau simtamântul ca trebuiau sa-l slujeasca, deoarece de inaintarea sa depindeau propriile lor destine. Fauritorii României n-au fost doar o mâna de conducatori intelepti, ci au fost românii acelor vremuri ardente, in care o tara si-a dobândit un loc sub soare, prin silintele, daruirea si jertfele locuitorilor ei. Timpuri trecute, dar care ramân timpuri invatatoare, pe care n-ar trebui sa le uitam!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper