Teatru, poker si efectul Orbit Winterfresh

Un articol de VICTOR SCORADET

E vara si teatrele de repertoriu sunt in vacanta. Daca va este totusi dor de un spectacol, va propun un exercitiu de imaginatie.

Inchipuiti-va ca e din nou seara dumneavoastra de teatru. Ati ales o comedie. Piesa a inceput si, culmea, e chiar de râs. In toata fiinta dumneavoastra s-a instalat o stare de veselie cum de mult nu ati mai incercat. Numai ca, la un moment dat, simtiti – sa zicem, din dreapta dumneavoastra – un curent rece care, pret de o clipa, va ingheata râsul pe buze.
Sau poate ca numele mari de pe afis si celebritatea regizorului v-au determinat sa vedeti o drama. Si, dupa vreun sfert de ora, constatati ca a meritat. Emotia va copleseste, ochii vi se aburesc… parca simtiti si un nod in gât. Dar tocmai atunci simtiti – sa zicem, dinspre stânga dumneavoastra – o raceala severa ce va face sa va indoiti de legitimitatea empatiei cu personajul aflat intr-o situatie fara iesire. Si intr-un caz, si in celalalt, ati experimentat un soi de efect Orbit Winterfresh. El a fost generat, negresit, de un cronicar dramatic.
Partea buna a unei asemenea vecinatati e ca asta inseamna ca aveti un loc foarte bun. Partea proasta e ca, daca sunteti o fire mai simtitoare si mai influentabila, ar fi mai bine sa va ridicati si sa iesiti. Caci severitatea de pe chipul important de alaturi si rigiditatea solemna a atitudinii corpului aferent vor sfârsi prin a va induce un acut sentiment de culpabilitate pentru orice… sentiment pe care vi-l provoaca ceea ce se intâmpla pe scena.
Fireste, nu-i exclus sa aveti un loc bun in sala si vecini mai toleranti cu emotiile – atât ale lor, cât si ale celorlalti – care sa faca totusi parte din bransa celor ce se cred chemati sa traseze granita dintre bine si rau – cel putin in teatru. Exista, printre ei, si câtiva insi relaxati.
Cronicarul cu aer sever pâna la constipat este, in general, o mostenire a trecutului nostru de trista amintire. Conditia lui de instanta nu doar estetica, dar si etica si ideologica, ce raspundea, alaturi de structurile abilitate, de sanatatea morala a natiunii, il ridica mult deasupra spectatorului de rând. Intre timp, criticului i s-a mai erodat rolul. Astazi, el nu mai e decât angajatul unui ziar, al unei reviste ori al unui post de radio si televiziune caruia oricum nu-i pasa de teatru. Teatrul e doar o rubrica ce se cere bifata. Oricum, importanta lui ca fenomen social si cultural s-a diminuat umiltor de tare. Cu toate astea – sau tocmai din cauza asta: pentru a compensa, adica, daunele suferite – multi dintre cei ce vin la teatru ca sa scrie despre el continua sa afiseze un aer sever, impenetrabil, imun la emotii. Cel târziu in clipa in care luminile din sala s-au stins, cronicarul isi intra si el in rol iar chipul lui se fixeaza in lipsa de expresie a unei veritabile poker face. Pentru el, spectacolul nu e un simplu exercitiu emotional, nici un banal prilej de delectare intelectuala. E un joc cu miza, in care orice tresarire a muschilor fetei poate avea urmari teribile. Orice, numai sa nu-si tradeze cartile din mâna. Adica sentimentele si emotiile care-l incearca.
In unele cazuri, masca de jucator de poker e oarecum justificata. Purtatoarea sau purtatorul trebuie sa vada mai intâi „cartile“ jucatorilor cu greutate pentru a-si juca propriile carti. Abia dupa ce va fi aflat ce parere are cutare & cutare despre spectacol se va hotari si el/ea daca i-a placut au ba. Construind apoi, mai mult sau mai putin abil, argumentatia necesara.
Nu-i asa ca acum incepeti sa-i intelegeti aerul impenetrabil, incruntarea?
Daca nu, inchipuiti-va ca sunteti la o masa verde in Las Vegas si v-a intrat al patrulea as. In centrul mesei se lafaie, obscen, un pot dolofan. Pulsul v-a urcat la doua sute de batai pe minut, dar interesul va interzice pâna si cel mai discret licar de bucurie in ochi. Nu-i asa ca nu-i usor? Fie si doar pentru asta, si cronicarul nostru cu poker face tot merita un dram de respect.
Cu ani in urma, urmaream un spectacol de un comic exploziv. Dupa aproape o jumatate de ora de râs, am simtit ca in dreapta mea se intâmpla ceva. Ca o inclestare de energii opuse, a caror tensiune o concura pe aceea din spatiul de joc. Acolo sedea o cronicareasa cunoscuta. Pâna in clipa aceea, reusise sa-si controleze suveran severitatea indelung exersata a trasaturilor. Numai ca atunci, in acel minut 30 al spectacolului, masca ei ameninta sa cedeze. Un zâmbet din ce in ce mai energic incepuse s-o fisureze. In final, acesta a triumfat, s-a transformat in râs. I-am fost profund recunoscator. Lânga mine nu se mai afla o statuie, ci un om viu care se bucura de ceea ce vedea. Dupa spectacol, avea tot timpul sa se decida daca bucuria ei fusese legitima sau nu.
In cazul evocat mai sus, severitatea fetei nu avea nicio legatura cu pokerul. Ea trebuia sa exprime obiectivitate. Iar obiectivitatea – antonimul subiectivitatii, nu-i asa? – e un instrument indispensabil din trusa comentatorului de orice fel. Cel putin asa au invatat, timp de decenii, teatrologii nostri.
Iata insa ca Jan Kott – probabil, cel mai celebru teatrolog al secolului trecut – face, intr-o carte publicata pe la sfârsitul anilor optzeci, o convingatoare apologie a subiectivitatii: „In scrisul meu (…), sfera personala, sfera cititorului si cea a criticului sunt amestecate, eu nu pot si nu vreau sa le separ. La teatru ma duc cu experienta proprie si, daca pot, si cu aceea a actorilor si regizorilor cu care mi-am petrecut adeseori serile. Si – in masura in care reusesc sa mi-o insusesc – si cu experienta celorlalti spectatori.“
Poate ca, in loc de obiectivitate, ar fi mai sanatos sa instauram dictatul echidistantei. Daca ar fi sa ne luam dupa Kott, subiectivitatea nu trebuie reprimata, ci imbogatita, nuantata. S-ar putea spune ca, de fapt, ea e full-ul sau careul sau chinta royala a criticului de teatru. Dupa cum poate fi si o chinta sparta. In toate cazurile, insa, ea se cuvine asumata si jucata pâna la capat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper