Salvador Dali, Împaratul Traian si România

Un articol de RADU VARIA

Gala
Gala avea sa fie muza lui Dali, figura centrala a vietii si operei sale. Dali a mitizat-o – Sfânta Elena, Leda atomica, Galatea Sferelor etc. Fara Gala, spunea el, „Dali n-ar fi devenit niciodata Dali. E un adevar, adauga, pe care nu voi înceta niciodata sa-l afirm si sa-l traiesc. Gala e totul, absolut totul pentru mine“. Iar mai târziu, argument suprem, Dali avea chiar sa spuna ca o iubeste pe Gala mai mult decât pe mama sa, mai mult decât pe tatal sau, mai mult decât pe el însusi si chiar mai mult decât banii.
Era sotia infidela a poetului Paul Eluard când, în 1929, apare la Cadaques împreuna cu acesta si cu alti membri ai grupului suprarealist. Aici avea sa-l întâlneasca pe Dali si destinele lor aveau sa se contopeasca pentru totdeauna.
Mai întâi Gala îl gasise pe Dali profund antipatic, cu parul lui gominat, ca al dansatorilor profesionisti de tangouri argentiniene, dar a remarcat apoi dandysmul si caracterul penetrant al gândirii lui, scrie Dali. La un moment dat, citez, „Gala a încercat sa spuna câteva cuvinte confuze, si-a luat capul între mâini în timp ce lacrimi i se prelingeau pe obraz“. Dali a sarutat-o violent. „Ce vrei sa-ti fac pentru a ma comporta ca un barbat?“, a întrebat el. „Vreau sa ma omori“, ar fi raspuns Gala. Dali avea 25 de ani, era virgin si, preluat de Gala care la 35 de ani avea o mare experienta erotica dobândita în Rusia natala si apoi la Paris, el avea astfel sa fie eliberat de cosmarul impulsurilor sexuale nerealizate, care se traduceau în crize de râs isteric. Ulterior totul avea sa fie sublimat în pictura.
Altfel, sexualitatea lui era, dupa toate marturiile, inocenta si anodina, în afara unor bacanale în care era martor, nu participant: „Maximum de voyeurisme mieux ça vaut“, zicea el.
Apoi, de-a lungul anilor, în timp ce Dali era înconjurat de mult colorata lui curte sau îsi petrecea timpul în atelierul de pictura, Gala ori citea Dostoievski, ori era ocupata cu un gigolo sau altul, Jeff de pilda, pasiunea ei, actorul din filmul „Jesus Christ Superstar“. „Unde e Gala?“, întreba câte cineva la faimoasele noastre cine de duminca la Restaurantul Chez Laurent din New York, unde ea întârzia sistematic. „E cu Iisus Christos“, raspundea Dali. Ori era cu Le Petit Erotique, si asta pâna la vârsta de peste optzeci de ani, retrasa adesea în Castelul ei din Pubol pe care Dali i-l oferise, unde el se putea duce numai cu invitatie scrisa.
Gala nu era frumoasa, era în schimb inteligenta si cultivata, avea ochii apropiati si rai, priviri care strapungeau peretii, o dorinta de putere si un cinism fara margini. Dali, care era în mod natural de o mare caldura umana, ori de câte ori proceda cu o anume cruzime ca s-o impresioneze pe Gala, privea spre ea cautându-i aprobarea, iar ea facea un gest net de dispret: pentru ea nu era destul. De aceea cred si azi ca una dintre marile performante din viata mea în materie de diplomatie mondena e aceea de a fi reusit ca timp de peste cinci ani sa nu vorbesc niciodata cu Gala. Profitând de faptul ca era întotdeauna ocupata cu un Iisus sau altul, ma îndreptam spre ea sageata, o salutam ceremonios si dispaream pe loc, asta întâmplându-se de sute si sute de ori.
Ceea ce mitul Galei nu ne spune e ca în ultimii ei ani de viata relatia cu Dali devenise sado-masochista la extrem si de o surprinzatoare violenta fizica. Si, lucru ciudat, Gala, care-l separase pe Dali timp de mai multe decenii de Buñuel, avea sa-l separe post-mortem si de aparatorul sau fidel dintotdeauna, bunul sau var, avocatul Don Gonzalo Serraclara de la Pompa. Dali gasise ca acesta nu era suficient de evlavios fata de memoria muzei sale. De unde am înteles ca nici moartea unuia dintre parteneri nu stinge sado-masochismul.
Subiect pe care Dali îl abordase de altfel în romanul „Fete ascunse“, stabilind ca trilogia pasionala Sadism – adica placerea procurata de suferinta provocata obiectului, Masochism – adica placerea procurata de suferinta la care ne supune obiectul, trilogia spuneam, nu e completa fara componenta numita de el Cledalism (de la cheia dalinismului), si anume „placerea si suferinta sublimate în identificarea transcendenta cu obiectul“.
Picasso
Cealalta figura majora – prin prezenta si prin absenta -, în universul dalinian e Pablo Picasso. Iar daca e adevarat, cum spune Freud, ca a te elibera înseamna a-ti ucide tatal, ei bine, figura paterna cu care Dali s-a luptat o viata întreaga n-a fost aceea a propriului sau parinte, ci anume aceea a lui Picasso, care l-a atras de la prima sa vizita la Paris, când l-a vizitat, recomandat de Miró. Dali, sosit de la Barcelona cu taxiul, i-a declarat ca a venit în capitala Frantei pentru a vizita La Sainte Chapelle, Luvrul si pe Picasso. În ordine inversa!
În fapt, totul îi opunea pe Dali si Picasso, acesta din urma mare distrugator al figurii umane, artizan al rupturii si al recreerii universului din fragmentele si cioburile ramase. În timp ce Dali, dintotdeauna, s-a vrut continuator al traditiei.
Picasso a ramas prizonier al perceptiei. Dali, dimpotriva, orientat spre armonia ascunsa, ramâne marele manipulator de mituri al epocii sale. De mituri, nu numai de mijloace mediatice.
Când relatia lor încetase, Dali se simtea liber sa spuna ca „Picasso a împins urâtul la limitele sale extreme“. Iar când revista „Time Magazine“ publica în 1972 un portret sinistru al lui Richard Nixon, atunci când acesta era obligat sa plece de la Casa Alba, Dali înlocuia în acel articol numele Presedintelui cu acela al lui Picasso, cu un rezultat devastator. Îi platea în acest fel lui Picasso nota pentru refuzul de a mai avea de-a face cu el.
Iar daca Picasso nu mai vroia sa-l vada, numindu-l Sal Dali, scârba de Dali, e pentru celebrul silogism dalinian din clipa în care Picasso desenase faimosul sau „Porumbel al pacii“: „Picasso est catalan. Moi aussi. Picasso est un génie. Moi aussi. Picasso est communiste. Moi non plus“ („Picasso e catalan. Eu la fel. Picasso e un geniu. Eu la fel. Picasso e comunist. Nici eu“).
Marele teatru al lumii.
Bufon al secolului. Geniu. Nebun
Dramaturgia daliniana era construita cu un simt dramatic, cu un tact de neînchipuit. Înainte de a pleca în vacanta la Port Lligat, el a convocat într-un rând, la o cupa de sampanie, superbe creaturi din tânara protipendada pariziana. La finele ceremoniei i-a invitat pe toti cei prezenti la Port Lligat, Cadaques, Figueras si Barcelona. Îi si vedeam luând drumul Cataloniei. Numai ca Dali adauga pe neasteptate: „Oricum, pentru a fi admis, trebuie sa fii ori foarte frumos, ori foarte inteligent“.
N-a mai venit nimeni în afara de mine, care n-am tinut seama nici de primul criteriu de admitere, nici de cel de-al doilea.
În acest Mare Teatru al Lumii, asa cum îl concepuse Dali, el asuma, ca în Calderon, conditia Creatorului si pe cea a Regelui. Era Actor si Public, aplaudându-se de unul singur. Era Întelepciuniea, distribuind nu doar roluri, ci si justitia divina, coborând ceea ce trebuie coborât, reliefând aspectele valabile, punând lucrurile si persoanele la locul lor, asa cum i s-a întâmplat lui Robert Descharnes.
„Muy inteligente“, însa nu „muy estable“, cum îl caracteriza doctorul Vergara care l-a îngrijit în ultimii ani la Figueras, Dali spunea, dintotdeauna, ca e „lacasul unui geniu“. Natura ex-centrica a geniului îl punea într-o contradictie fundamentala cu natura de centru a înteleptului, ceea ce Dali era de asemenea.
Compatriotul lui Dali, Villaroel, scrie, citez: „Dupa parerea mea sunt cam nebun, oarecum recalcitrant si putin farsor…“. Nu stiu daca lui Dali i-au cazut în mâna aceste rânduri, dar stiu ca le-ar fi luat imediat pe cont propriu.
În memoriile sale el scrie, asa cum am mai amintit, ca în adolescenta sa unii se întrebau daca e nebun, ori exceptional, ori numai cam ciudat. A descoperit rapid avantajele situatiei. „Viata e un teatru“, scrie Shakespeare. Iar Nebunul, se stie, e Regele teatrului. Regele si nebunul sau formeaza un cuplu indisociabil. Sunt o fata si cealalta a medaliei. În acest sens se exprima si Dali când spunea ca-i place sa calatoreasca, fiindca o face întotdeauna în cea mai buna companie posibila, aceea a lui Salvador Dali. Numai o dubla lectura si aici, ca în tot ce-l priveste pe Dali, ne poate ajuta sa întelegem comportamentele lui, caci asa e lumea: de cele mai multe ori adevarul nu e tolerat decât sub masca nebuniei. François I îi cerea lui Triboulet, unul dintre cei mai faimosi bufoni din istorie, care-i spunea regelui Cousin, adica var, sa rosteasca liber orice adevar, cu conditia sa-l faca sa râda. Râsul e o terapie.
Iar nebunul, dupa Erasmus din Rotterdam, e un excelent profesor pentru întelept, iar bufoneria e o filosofie, cum ne avertizeaza Jan Kott.
Nebunul, care adesea coincide cu bufonul, nu e, la Shakespeare de pilda, un tip de personaj. Ci o functie. O functie comica. E un simbol al libertatii cuvântului. Nebunia devenita întelepciune. Bufonul lui Lear nu vede prin ratiune, îi spunea Peter Brook lui George Banu, el vede printr-un alt sistem, are o functie parapsihologica. E, poate, un fel de suprarealist avant la lettre.
Întrucât priveste raportul sau personal cu nebunia, Dali a clarificat lucrurile cum nu se poate mai bine în „Jurnalul unui geniu“: „Spiritul meu se straduia sa se apropie de cunoastere si gasea în biblioteca parintelui meu numai carti ateiste. Rasfoindu-le am aflat ca Dumnezeu nu exista. I-am citit cu o rabdare de necrezut pe enciclopedisti care, azi, îmi par de o insuportabila plictiseala. Dictionarul filosofic al lui Voltaire mi-a adus, pagina dupa pagina, argumente legale (ca acelea care guvernau activitatea tatalui meu, notar), asupra non-existentei lui Dumnezeu.
Când l-am citit pe Nietzsche pentru prima oara, am fost socat. Negru pe alb, acesta avea îndrazneala sa afirme: „Dumnezeu e mort!“ Cum?! Abia aflasem ca Dumnezeu nu exista si acum cineva îmi aduce vestea mortii Sale!… Nietzsche nu era un mare gânditor si avusese slabiciunea sa devina nebun de-adevaratelea, în timp ce în acest domeniu esentialul e sa nu devii nebun“.
Aceste gânduri – încheia Dali –, mi-au furnizat elementele primei mele devize, aceea care va deveni tema vietii mele: „Singura diferenta dintre mine si un nebun este ca nu sunt nebun“.
Si apoi sa nu uitam ca Dali vine din tara acelui „Ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha“, creatie a celuilalt „fondator al timpurilor moderne“ în afara de Descartes, Cervantes, asa cum observa Milan Kundera. As spune: Maestrul rationalului si Maestrul irationalului. Don Quijote merge pe tipicul pe care-l experimenteaza si Dali în momente dintre cele mai hazlii, de tip picaresc: o idee care se vadeste nerealista, esecul acesteia, explicatia fantezista.
Eram într-o vara la el, la Port Lligat, în jurul piscinei, când Dali îsi aduce aminte sa-i ceara secretarului sau, Capitanul Moore, sa faca rezervarile necesare la Hotelul Ritz din Madrid, unde urma sa mearga în curând. Totul parea în ordine, dar în ultima clipa persoana de la capatul firului îi spune secretarului ca a înteles gresit luna în care Divinul Maestru vrea sa vina, crezând ca e vorba de noiembrie, si nu de octombrie, când nu mai au nicio camera disponibila! Dali se decide sa cheme el însusi Hotelul Ritz si obtine acelasi raspuns, la care-mi spune: „Am învatat prea bine castilliana si astia ma iau acum drept un spaniol oarecare. Înainte, cu accentul meu catalan, treceam drept un argentinian bogat si-mi dadeau cele mai frumoase suite“. Ceea ce uita sa-mi spuna Dali si aveam sa aflu mai târziu la New York e ca în anul precedent, exasperat de batrânele doamne elegante cu catei coafati si ornati cu bijuterii scumpe, care luau ceaiul în superbul salon albastru al hotelului, îi venise ideea, pe care o pusese în aplicare, de a plati niste baieti care sa vina la ora potrivita cu treizeci-patruzeci de câini invitati sa ia ceaiul cu el.
(continuare în numarul viitor)

Copyright©Radu Varia.2011

Un comentariu pentru “Salvador Dali, Împaratul Traian si România”

  1. august 19, 2011 la 12:32 pm

    A ramane indiferent sau a privi cu rezerve reprezentatia existentiala a neintrecutului bufon catalan,constient de geniul sau,e totuna cu a fi un orb insensibil.Parafrazand,as spune ca daca Dali nu exista,trebuia „inventat”,pentru a ne dumiri si mai bine asupra infinitului miracol uman.Eu,unul,nu incetez sa ma minunez si sa savurez tot ce aflu despre uimitoarea lui existenta,traita excentric,la cei mai inalti parametri,in sfera artei.Existenta in lume a unor asemenea bufoni si nebuni e nu atat distractiva cat profund revelatoare si iradianta.Alaturi de Cervantes si Calderon de la Barca,Dali formeaza o triada spaniola unica in lume.Avem ce invata de la ei,indiferent de statutul nostru intelectual sau social.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper