Salvador Dalí, Împaratul Traian si România (II)

Un articol de RADU VARIA

Marele Protocol
Discurs pronuntat la Academia Româna în 22 iunie 2011

Rânduiala protocolara la mesele oficiale despre care am vorbit fiind litera de lege, multe alte împrejurari impuneau o tinuta pe masura importantei pe care o acorda acestor mese Salvador Dalí.
Pe 1 ianuarie 1975, de pilda, dupa firestile urari de La multi ani!, Dalí ma roaga sa fiu prezent la Hotelul Meurice la orele 18, caci vin extraterestrii. Zis si facut. Dupa doua, trei false alerte, ba majordomul cu sampania, ba un telefon oarecare, iata-i ca vin: Spiridon, un tânar sârbo-croat încoronat cu o antena parabolica, o asistenta al carei rol era acela de-a citi în sârbo-croata mesajul de Anul Nou catre Dalí al extraterestrilor si o alta, înarmata cu un porumbel alb, venita ca traducatoare.
Patrunsi de eveniment, Dalí si cu mine suntem aliniati ca un sef de stat cu ministrul sau de externe într-o ocazie exceptionala. Aflam ca în copilarie Spiridon a fost paralizat pâna când, într-o buna zi, a primit instructiuni de la extraterestri indicându-i cum sa se miste si cum sa mearga, în sfârsit. De atunci ar fi ramas în contact cu ei.
La un anume cuvânt, traducatoarea se împotmoleste, nu-i gaseste echivalentul în limba franceza. Eu intervin, traducându-l imediat. Uluit, Dalí se întoarce spre mine si ma întreaba daca vorbesc sârbo-croata. „Nu, îi raspund, extraterestra!“, iar Dalí îsi reia pe loc aerul solemn dinainte. Cuvântul acela, slav, îl avem si noi în limba româna…
Dalí suprarealist.
Dalí si pictura. Dalí si pictorii
Începuturile lui Dalí în pictura sunt ele însele paradoxale, dat fiind ca se întâmpla sa aiba loc sub influenta impresionismului catalan, care avea doua particularitati combatute cu vehementa de el ceva mai târziu: abolirea formei, si culoarea neagra: totul era negru la impresionistii catalani.
Asa cum se cuvenea în epoca, la numai 17 ani, Dalí se înscrie la Academia San Fernando din Madrid. Pe profesorii sai avea sa-i judece cu o feroce luciditate. Citez: „Profesor de pictura! Profesor! Ce imbecilitate! Câte revolutii vor fi necesare, câte razboaie, pentru a reveni la adevarul, reactionar prin excelenta, scrie el, ca rigoarea este matrita însasi a formei“. Si continua: „De la profesori nu aveam nimic de învatat. Într-adevar, departe de a se refugia într-un conformism academic, acestia erau deja protagonisti deschisi noutatilor. În timp ce eu asteptam de la ei limite, rigoare, tehnica, ei îmi ofereau libertatea, adica lenea, aproximativul“.
Nu e de mirare ca, dupa doi ani, în 1923, Dalí este exmatriculat pentru insubordonare.
La Academia San Fernando el leaga însa doua prietenii importante, cu Federico Garcia Lorca, poetul care, asa cum se stie, avea sa publice în 1926 faimoasa „Oda lui Dalí“, si cu Luis Buñuel, coautor împreuna cu el în 1928 al filmului straniu si de o rara cruzime intitulat „Un câine andaluz“ (despre care Dalí însusi avea sa-mi spuna la o jumatate de secol dupa aceea ca n-avea nicio legatura cu vreun câine, si nimic andaluz). Si, în 1929, al altui film, „Vârsta de aur“.
În 1927 Dalí îi scria lui García Lorca: „Nicio epoca n-a cunoscut perfectiunea epocii noastre; pâna la inventarea masinilor n-au existat lucruri perfecte si omul n-a vazut nimic atât de frumos si de poetic ca un motor nichelat. Masina a schimbat totul. Diferenta între epoca actuala si celelalte este mai mare decât aceea dintre Grecia Partenonului si gotic. E destul sa ne gândim la obiectele urâte si prost executate dinainte de aparitia masinii. Ei bine, azi suntem înconjurati de o frumusete perfecta, inedita, care suscita noi stari poetice“.
Cum aveau sa se exprime aceste noi stari poetice în pictura, în opera si în viata lui Salvador Dalí, iata o întrebare al carei raspuns va marca arta secolului 20, definind rolul extraordinar si unic al maestrului catalan.
„Poate prin Dalí s-au deschis pentru prima data ferestrele mintii“, avea sa scrie André Breton. Odata cu Dalí, într-adevar, pictorul nu va mai reprezenta, ci va crea lumea. Dalí patrunde în universul imaginarului, facând sa explodeze toate verigile gândirii logice pentru a-i substitui cunoasterea irationala, cunoasterea interpretativ-critica a fenomenelor delirante. Discreditând total lumea aparentelor, Dalí fundamenteaza ceea ce, pe scurt, va deveni Biblia Suprarealismului: Metoda paranoiac-critica. Marele Pontif al miscarii, André Breton, avea sa recunoasca acest lucru atunci când declara ca prin Metoda sa „Dalí a dotat Suprarealismul cu un instrument de prim ordin, pe care s-a aratat capabil sa-l aplice deopotriva în pictura, în film, la alcatuirea de obiecte suprarealiste tipice, în moda, în sculptura, în istoria artei si, de fapt, în orice fel de exegeza“. Provocator, Dalí avea sa spuna mai târziu ca nici macar la 40 de ani de când a definit Metoda paranoiac-critica nu stie în ce consta ea. Dar e absolut sigur ca aceasta i-a adus o multime de bani.
Succesul picturii sale, al tuturor inventiilor sale formale si al comportamentelor sale extravagante nu putea sa nu trezeasca gelozii irepresibile, mai ales atunci când Dalí avea sa obtina un contract substantial de la familia de Noailles. Sub acest pretext, si anume al unui Dalí mercantil si nu revolutionar ca pâna atunci, în 1934 Breton îl excomunica din miscarea suprarealista.
Georges Hugnyet, un pictor de care n-a auzit mai nimeni, membru însa al grupului suprarealist pe vremea aceea, e desemnat, dupa cum povesteste în volumul sau „Pleins et déliés“, sa-i duca lui Dalí vestea acestei sentinte letale. Si sa-i comunice anagrama creata de Breton pornind de la numele sau, Salvador Dalí, metamorfozat în AVIDADOLLARS! Deloc impresionat, dimpotriva încântat, Dalí a reactionat cu spontaneitatea, umorul si sensul replicii pe care nu i le-a egalat nimeni vreodata: „E singura intuitie geniala pe care a avut-o în viata lui!“. Si a declarat ca suprarealismul e mort.
Pentru a picta acel univers imaginar pe care Dalí îl deschidea picturii pentru prima data, în parte vis, cosmar, fantasma, în parte microscopie pura, el avea sa utilizeze, cel putin pentru o perioada de timp, aceea a adevaratelor sale capodopere, începând din 1929, o tehnica numita de el jesuitica, totalitara, riguroasa, perfecta, ca vechii maestri olandezi.
„Crede-ma, îi scrie Dalí lui García Lorca, cel mai mare pictor din toate timpurile este Vermeer din Delft“.
Subiectele dalíniene erau total neobisnuite. Însa maiestria – desavârsita. Si iata ca, într-un rând, în anii ’70, la Hotelul St. Regis, unde locuia la New York, se afla si un grup de cineasti sovietici, foarte simpatici de altfel, care au tinut sa-l salute. „Ce gândesc rusii despre pictura dumneavoastra?“, l-am întrebat la plecarea lor. Si el mi-a raspuns pe loc: „Gândesc ca sunt un pictor foarte bun, dar ca-mi aleg gresit subiectele!“
Prin anii ’70, scena artistica americana si europeana era invadata de ceea ce se numea dincolo de Ocean Photorealism si dincoace Hyperréalisme, ceea ce parea sa corespunda prevederilor dalíniene conform carora pictura urma sa devina o fotografie facuta cu pensulele. Lucrarile fotorealistilor-hiperrealisti erau produsul unei desavârsiri tehnice indiscutabile, specifica designerilor din timpurile noastre. În momentul în care, la acea epoca, Metropolitan Museum din New York cumpara „Portretul lui Juan de Pareja“ de Velázquez, cealalta figura tutelara a Panteonului dalínian al Picturii alaturi de Vermeer, un critic exaltat scria la New York ca pictura lui Velázquez si fotorealistii americani sunt tot una.
Comentatorului îi scapase esentialul: dimensiunea metafizica a picturii lui Velázquez. Asa ca Dalí a pus lucrurile la punct, pe întelesul tuturor, distrugând pe loc acel curent artistic si imensa piata financiara pe care o mobilizase. „Da, a comentat Dalí, e acelasi lucru. Însa cu o diferenta: «Portretul lui Juan de Pareja» a costat sapte milioane doazeci de dolari, iar o fotografie nu valoreaza mai mult de douazeci de dolari“.
Tot atunci Dalí facea si alte precizari pline de substanta si de nerv despre natura artei. Citez: „Pictorii de azi nu fac decât sa copieze fotografii, si fiecare o face în felul sau. Daca Dalí copiaza o fotografie, aceasta devine un Dalí. La fel, daca Vermeer sau Velázquez ar fi copiat o fotografie, acea fotografie ar fi devenit un Vermeer sau un Velázquez. Daca o face un idiot, ei bine, o sa iasa o idiotenie“.
Alteori, el le recomanda pictorilor sa nu se teama de perfectiune, pentru bunul motiv ca tot n-o vor atinge niciodata. El merge chiar mai departe, asigurându-i ca daca sunt mediocri, oricâte eforturi ar face pentru a picta foarte, foarte prost, tot se va vedea ca sunt mediocri. Si-i avertizeaza mai ales ca n-are nici un rost sa caute sa fie moderni, caci acesta e din pacate singurul lucru pe care nu-l pot evita!
Botezat Salvador, Dalí era în mod evident nascut, dupa cum ne asigura, nici mai mult, nici mai putin decât pentru a salva Pictura de neantul artei moderne. „Libertatea? Un dezastru, comenteaza el: vedeti arta abstracta, care este expresia libertatii. Toti pictorii abstracti americani de oarecare renume au sfârsit prin a se sinucide: Pollock, Rothko, Kline… Erau terorizati de angoasa, de posibilitatea de a face pe pânza orisice, fara nicio constrângere.“
De fapt, lui Salvador Dalí i-ar fi placut sa traiasca într-o închisoare, si daca ar fi trait acolo, n-ar fi regretat întru nimic libertatea. Citez: „Totul în tablourile mele ar fi câstigat în rigoare“.
Pictura însa nu e pentru el decât una dintre modalítatile de exprimare ale personalitatii sale, ne asigura Dalí: „De fapt, sunt un pictor prost. O catastrofa. Asta daca ma compar cu Vermeer sau cu Rafael. În comparatie însa cu pictorii contemporani, sunt de departe cel mai mare“.
Unul dintre artistii pe care-i contesta e, bineînteles, Cézanne. Cu el, doar, începe pictura moderna. Cézanne era, dupa parerea lui Salvador Dalí, „un pictor extrem de onest. Vroia sa faca o pictura ca Poussin, însa dupa natura. Ambitiile lui erau minunate. Dar era de o mare stângacie. Încerca sa faca un mar rotund si-i iesea patrat, vroia sa faca o masa în perspectiva, si sticla de pe masa o lua la vale. Asa ca lenesii au început sa copieze defectele lui Cézanne, în loc sa caute sa copieze calitatile lui Vermeer“. Si, à propos de Cézanne, Dalí povestea ca a început un discurs la New York anuntând în fata a trei mii de oameni ca Cézanne a fost un monument de stângacie congenitala, un pictor al structurilor decrepite ale trecutului. „Am fost aplaudat – zicea Dalí – mai ales ca nimeni nu stia cine a fost Cézanne.“
Un alt nume care-i displacea doctrinar si artistic era arhitectul Le Corbusier: „Le Corbusier, spune Dalí, era iremediabil un elvetian de stânga si e de înteles ca a murit tras la fundul Mediteranei de betonul sau armat, care în mod evident nu va fi niciodata folosit pe alte planete“.
Arhitecturii lui Le Corbusier Dalí îi opunea domul geodezic si structurile lejere ale marelui arhitect american Buckminster Fuller.
În epoca triumfatoare pop art, Dalí vorbea în termeni elogiosi despre Andy Warhol, prietenul nostru comun, si întocmea un tabel cu numele unor celebri pictori din trecut, notati de el pentru viziune, talent, genialitate, originalitate, tehnica si asa mai departe. Imposibil de tras concluzii obiective, dar de amuzat cititorul se putea amuza din plin. Ultimul din ilustra lista era un alt pop-artist american, de care se facea un caz excesiv în ochii lui Salvador Dalí: Roy Lichtenstein. În dreptul numelui sau Dalí a notat: necunoscut.
Personajul Dalí
„Sunt persoana cea mai singulara pe care a produs-o Spania vreodata“, a scris Dalí. Poate ca asa si e. „Memoriile“ sale sunt senzationale, primul volum, „Viata secreta a lui Salvador Dalí“, început cu paginile de amintiri din pântecele mamei sale, culmineaza cu acel capitol intitulat: „Sunt oare un geniu?“. Titlul urmatorului volum de amintiri da un raspuns fara echivoc acestei întrebari: „Jurnalul unui geniu“.
Singular, unic, provocator si întelept, Dalí nu poate fi înteles fara sa ne gândim ca vine din Spania lui Pedro Calderon de la Barca, acela pentru care „La vida es sueño“. Viata e vis.
Acel Calderon care a creat nemuritorul Grand teatre del mundo, Marele teatru al lumii, din Spania lui Cervantes si a lui Don Quijote de la Mancha, cu universul ei uman si teatral din care nu lipsesc geniul, bufonul si nebunul.
Copilaria lui Dalí a fost marcata de fantoma fratelui mort cu putin înainte de nasterea lui. Micul Salvador devenea repede, mai întâi din instinct si apoi în mod deliberat si programatic, copil si apoi adolescent Rege-Anarhist, concepând anarhia, zice el, în mod foarte personal, si anume ca pe o împaratie în care el, Dalí, ar fi fost în acelasi timp dezorganizator si monarh absolut, de tipul unui Ludovic al II-lea al Bavariei. „Devenisem, de timpuriu, subiect de polemica: e nebun sau nu? Or e numai pe jumatate? Sau poate e un tip extraordinar, dar cam anormal?“
În planul artistic, lucrurile pareau sa fie cum nu se poate mai simple pentru el, asa cum nu ezita sa afirme în prefata la romanul sau scris în timpul razboiului, „Fete ascunse“: „Unii, insensibili la pictura mea, admit ca desenez ca Leonardo. Altii, care au ceva de zis contra esteticii mele, accepta sa recunoasca în autobiografia mea unul dintre «documentele umane» ale epocii noastre. Altii, în fine, care au dubii asupra «autenticitatii» «Vietii mele secrete», au descoperit în mine daruri literare superioare talentului cu care pictez si a ceea ce considera drept lipsa de seriozitate a confesiunilor mele… Si apoi, cei care detesta pictura mea, desenele mele, literatura mea, bijuteriile mele, obiectele mele suprarealiste, proclama ca am geniu teatral si ca ultima mea punere în scena a fost una dintre cele mai senzationale vazute vreodata la Metropolitan Opera din New York. Asa încât e greu sa nu cazi sub cupa mea într-un fel sau altul“.
Nu era greu sa cazi sub cupa lui Dalí, dar asta nu era suficient pentru a-i asigura acestuia celebritatea pe care si-o dorea. El avea sa-mi marturiseasca râzând, într-o duminica dupa amiaza, când ne îndreptam cu imensul lui Cadillac spre cafeneaua Meliton din Cadaques si când copiii si adolescentii de pe parcurs strigau cât îi tinea gura „Dalí, Dalí!“: „Vezi, toata lumea stie ca sunt Dalí. Mai nimeni însa nu stie cu ce ma ocup“.
Celebritatea lui nu se limita desigur la localitatile pitoresti din Ampurdanul natal, desi Dalí afirma ca tot ce face e ca sa aiba ce discuta despre el a doua zi pescarii din Port Lligat.
Celebritatea lui era planetara. Contribuisera la asta vestimentatia, mustatile lui în furculita, inteligenta lui suprema, forta percutanta a verbului sau, si apoi gustul provocarii, tipic suprarealist, si al scandalurilor, ale caror avantaje mediatice le descoperise în America.
Chiar de la prima lui calatorie la New York Dalí era asteptat pe chei, la coborârea din vapor, de câtiva jurnalisti carora le pregatise o mica surpriza, prezentându-le ultima sa creatie – un portret al Galei cu cotlete de miel pe umarul drept. Contrariati, jurnalistii l-au întrebat ce cauta acele cotlete pe umarul gol al Galei. Dalí le-a raspuns cu promptitudine: „Îmi iubesc nevasta si-mi plac cotletele de miel. Armonia e perfecta“. Stirea, evident, a facut ocolul Americii.
La a doua vizita pe Noul Continent, în 1934, pe care Dalí o numea începutul oficial al gloriei sale, el devenise deja o mare vedeta, odata cu publicarea pe coperta revistei „Time magazine“ a portretului sau semnat de Man Ray. Tot atunci, el avea sa fie protagonistul unei împrejurari senzationale, când a spart vitrina celebrului magazin Bonwitt-Teller de pe Fifth Avenue, sub pretextul ca manechinele schingiuite de el ca într-o scena suprarealista de mare cruzime fusesera înlocuite fara voia lui, de directie, cu manechine intacte. I se încalcase libertatea de expresie!
Ajuns în arestul politiei, a fost scos în aceeasi dupa amiaza de Nelson Rockefeller, mare colectionar de arta si viitor vicepresedinte al Statelor Unite. Culmea scandalului a provocat-o însa aparitia Galei la balul de la restaurantul Le Coq Rouge organizat pe tema „Un vis suprarealist“. Gala purta pe cap, în loc de palarie, imaginea însângerata a copilasului Lindberg, care, asa cum se stie, fusese rapit, si n-a mai fost gasit în viata.
Actiunile extravagante nu erau o noutate în viata lui Salvador Dalí, si nici rezervate exclusiv Americii. De copil avea gustul excentricitatii si al deghizarii. În plina maturitate si celebritate el se prezinta la Sorbona, unde avea sa tina o conferinta de mare rasunet, venind într-un Rolls Royce încarcat ochi cu conopide, a caror structura, spunea, coincidea cu ultimele descoperiri în domeniul fizicii moleculare. Iar la Tate Gallery, la Londra, unde urma sa tina o alta conferinta, Dalí aparea în scafandru, închis într-o sfera transparenta, de unde vorbind nu-l auzea nimeni si unde, ramas fara oxigen, era gata-gata sa se sufoce, gesturile lui disperate fiind luate de cei prezenti drept parte a unui spectacol dalínian de exceptie.
Solemn în pregatirea intrarii sale ca academician la Institut des Beaux-Arts, pentru care am pregatit împreuna discursul, Dalí se prezenta în alte ocazii încoronat, fie cu un corn de rinocer, considerat figura logaritmica perfecta, fie cu doua rotocoale de chorizo, cârnat spaniol picant.

(Urmare în numarul viitor)

Un comentariu pentru “Salvador Dalí, Împaratul Traian si România (II)”

  1. mai 10, 2012 la 11:24 pm

    este fictiune partea cu „obiceiurile” si extravagantele lui Dali?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper