Roland Garros, mon amour (14)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Relatia dintre Ilie Nastase si Roland Garros va fi mereu una de mare intensitate, comportând o policromie afectiva extraordinara. Pentru tenismanul român, turneul din capitala Frantei nu înseamna doar locatia unui Grand Slam pe care l-a câstigat si la simplu, si la dublu, disputând acolo si alte finale; ori amintirea unui loc în care a fost iubit, admirat si huiduit – toate la un loc (sa ne amintim ca pe la începutul anilor optzeci ai veacului trecut Iliuta a primit deopotriva Premiul Portocalei si Premiul Lamâii, recte distinctia acordata celui „mai sportiv“, dar si celui „mai recalcitrant“ tenisman ce a participat la Roland Garros); în primul rând, pentru Nasty Roland Garrosul este turneul unde a fost remarcat, descoperit, încurajat si înnobilat de marea lumea a tenisului; fara Roland Garros, campionul nostru nu ar fi pasit în high life-ul sportului alb, nu ar fi ajuns în prim-planul atentiei marilor veterani ai Frantei, cei care, aidoma liderilor Atenei antice, hotarau daca un cadet are sau nu sanse sa parvina la conditia de campion. Pentru Nastase, la Porte d’Auteuil a început totul – si ar fi fost straniu ori chiar ilogic sa se petreaca altfel lucrurile, caci Ilie, ca orice est-european „nascut“ si „crescut“ pe zgura, a visat de copil sa triumfe pe terre battue pariziana, un adevarat El Dorado al tenisului continental…
Ajuns cu oarece întârziere la Paris, Roland Garros, pe la douazeci de ani, talentatul dar arhinecunoscutul tenisman dâmbovitean a beneficiat de o protectie „la nivel înalt“ atunci când a fost selectionat si titularizat în echipa de Cupa Davis a României Socialiste, înaintea altora, cu clasament, rezultate si experienta mai concludente. Fapt e ca în 1966 România înfrunta Franta pe zgura de la Porte d’Auteuil. Ion Tiriac, indiscutabil numarul unu al românilor, parca l-ar fi vrut în teren pe Petrica Marmureanu, însa zarurile fusesera aruncate înca de la Bucuresti. În prima zi a disputei, Tiri da piept cu François Jauffret si pierde fara drept de apel, scor 6-4 6-4 6-1 (de altfel, acest Jauffret avea sa se dovedeasca, chiar si peste ani, când România dobândise o clasa valorica peste team-ul francez, o adevarata „piaza rea“ a tenismanilor nostri, învingându-i mai mereu în Cupa Davis!). Marcat de emotie, impresionat de marea capitala franceza si apasat de atmosfera unui turneu Mare Slem, Ilie pierde si el, înca mai net, cu toate ca Pierre Darmon nu avea valoarea lui Jauffret: 6-1 6-2 6-2. Meciul de dublu a reprezentat însa piatra de hotar a carierei lui Nasty. Dezinhibat, jucând fara obsesia rezultatului, junele sportiv român face o partida senzationala, oferind prilejul mai experimentatutului sau echipier sa traiasca o autentica revelatie (si în bine, si în rau…). Spectatorii prezenti la meci au fost convinsi ca tenismanii din Est joaca de mult timp împreuna, ignorând cu totii un adevar elementar, anume ca Tiriac si Natase erau abia la al treilea sau la al patrulea lor meci laolalta.
Primul set e adjudecat de echipa Beust-Contet, cu 6-4. Urmeaza recitalul românilor, scor 6-2, 6-3. Iliuta e în al noualea cer, el încearca cu degetul Marea Mânecii, devenind pe nepusa masa trufas si arogant în fata norocului si a zonei. Iar zeii îi pierd pe inocentii revendicativi. Riscând lovituri de mare clasa, experimentând efecte bune de încercat doar la antrenament, „furându-i“ lui papa Tiriac mingi care ar fi adus puncte cuplului, românii pierd ultimele doua seturi, partida si meciul (4-6, 2-6). Iata ce-si aminteste liderul nostru de echipa: „În seara aceea, la Roland Garros, am întrevazut pentru prima oara posibilitatea ca doua temperamente atât de diferite sa-si apere împreuna cele doua careuri si cele doua culoare, în fata fileului. În seara aceea, pe Roland Garros, Ilie mi-a «suflat» multe mingi pe care eu le-as fi putut «îngropa» fara nici un efort în terenul lui Beust si Contet, dar a si prins câteva, la numai câtiva centimetri de fileu, din pozitii imposibile, în urma unor plonjoane de acrobat. În seara aceea mi-am dat seama ca voleurile si crosurile imposibile ale lui Ilie Nastase pot fi o arma extraordinara, daca eu voi reusi sa închid unghiurile tocmai în functie de aceste mostre de anti-tenis, cum se va spune mai târziu, cu admiratie, despre jocul lui Nastase“.
Având în spate un 3-0 net, francezii nu s-au mai mobilizat în proportie de 100% pentru ziua a treia, astfel încât Iliuta a izbutit un meci strâns si spectaculos contra lui Jauffret (6-1, 6-3, 8-6 în favoarea „cocosului galic“), iar Tiriac l-a înfrânt relativ usor pe Darmon, scor 3-6, 6-0, 6-3, 6-3. Rezultatul final, caci nu era deloc rusinos sa pierzi la Paris cu 1-4 împotriva Frantei, dincolo de aritmetica evidenta a punctelor, a dezvaluit lumii pariziene un imens talent, un artist ce amintea publicului de la Roland Garros de un Gottfried von Cramm, Lewis Hoad, Manuel Santana. Marele gazetar Denis Lalanne sublinia calitatile hors série ale lui Ilie Nastase, un tenisman de care nu auzise efectiv nimeni, iar Toto Brugnon îl lauda pe fantezistul român, recomandându-l lui Lacoste si FFT-ului. Peste putina vreme, la nici o luna de la batalia din Cupa Davis, Natase primeste nu numai o invitatie sa participe direct pe tabloul principal la Roland Garros, dar si un echipament complet Lacoste – fapt ce-l va face foarte mândru pe necunoscutul pusti de la Bucuresti, un sportiv ce combinase pâna atunci doar elemente disparate si uzate de echipament vestimentar.
Cei doi prieteni, „generalul“ si „locotenentul“, adica Ion si Ilie, descind la modestul hotel Le Petit Murat, unde aveau asigurate micul dejun si cina, fireste, modeste si ele, à la Gauloise: teasta de vitel, oua cu maioneza, friptura ori pui fript cu cartofi prajiti. Nu e mare lucru, însa pentru Nasty reprezinta o imensa descoperire aceasta bucatarie populara pariziana, ca si cinematograful cu filme occidentale, unde se duce în fiecare seara.
Editia 1966 este una foarte buna pentru cei doi, caci la simplu sportivii români trec fiecare doua tururi: Nastase îi elimina pe Montrenaud si Kodes, iar Tiriac pe Wilson si Davidson. În turul trei cei doi se opresc, caci sunt eliminati de adversari foarte puternici, Ilie de Drysdale, iar Ion de Jauffret. Proba de dublu le rezerva însa tenismanilor din arcul carpatic un parcurs absolut exceptional, deoarece românii elimina pe rând cuplurile Homberg-Richey, Javorski-Koudelka, Barnes-Rodriguez, Bowrey-Davidson si Metreveli-Lihaciov. Finala prezinta un raport de forte disproportionat, caci dublul Graebner-Ralston este unul dintre cele mai bune din lume, cu zeci de meciuri la activ (6-3, 6-3, 6-0). Emotiile lui Iliuta si rigiditatea lui Tiri au completat cadrul unui dezastru cumva previzibil… Însa, oricum, era formidabil ceea ce se întâmplase: un cuplu român deloc sudat în finala Roland Garros-ului!
Seara, dupa deceptia partidei pierdute, cei doi sunt invitati de un emigrant român, monsieur Gheorghe, sa „descopere“ si altfel Parisul. De fapt, asistam la un adevarat complot pus la cale de Ion si Gheorghe, care doreau sa-l ajute pe timidul si virginul Nastase sa scape de obsesia unei masculinitati neîmplinite. Trioul de circumstanta ia directia Halelor si poposeste într-un bar à filles légères, unde totul este gata aranjat. O veterana a stabilimentului îl initiaza pe miratul român, patruns fara voia lui în aceasta Curte a Miracolelor de pe rue Saint-Dennis. Din acea clipa, Iliuta va scapa de complexul sau feminin, izbutind sa abordeze cu tupeu si dezinvoltura orice relatie cu reprezentantele sexului frumos. Iata, asadar, câte amintiri îl leaga pe Nasty de Roland Garros, fie daca evocam doar acest unic moment al anului 1966!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper