Razboaie culturale

Un articol de GEORGE NEAGOE

Marin Mincu, „Polemos: duelul cu idei“, editie ingrijita, prefata, note si comentarii de Bogdan Cretu, Bucuresti, Editura Compania, 2011, 480 p.

Ca sa devina critic, istoric literar sau cercetator, un comentator de carti se vede nevoit sa-si aseze amprenta asupra câtorva zone, sa devina referinte bibliografice, fiind, in acest sens, urmasii lui Tudor Arghezi („un nume adunat pe-o carte“). Pentru pluralism, nu incape loc decât daca intelegem prin asta complementaritatea perspectivelor. Ambitia pretendentului la consacrare consta in anularea viziunilor concurente. Placerea lecturii, pasiunea pentru poezie si curiozitatea pentru romane sunt doar clisee. Nici impunerea, nici recuperarea unui autor nu are temeiul gustului, ci orgoliul interpretului. El a descoperit. El a brevetat. El a omologat. Cu siguranta, discretia nu-si gaseste rostul. Portretul-robot anterior i se potriveste intr-o masura consistenta lui Marin Mincu, aparator vigilent al teritoriilor pe care socotea ca le explorase inaintea tuturor. In prefata, Bogdan Cretu afirma transant ca obiectivul antologiei „Polemos“ este „de a stabili intâietatea lui Marin Mincu asupra cutarei idei, asupra cutarui concept“ (p. 7), adaugând, in fraza urmatoare, o precizare indispensabila pentru salvgardarea respectivului deziderat: „In lumea noastra literara, o asemenea pretentie pare absurda; ea nu este, de fapt“. Ii dau dreptate. Apararea proprietatii intelectuale se dovedeste indispensabila si impovaratoare in era „bunurilor comune“. Se impune totusi un amendament. Primatul conteaza numai daca e dublat de valoare. Fara argumente, orice notiune ramâne o facatura. Inovatia, relectura in speta, nu implica neaparat o mutatie viabila, adica un indemn la cultura. Tocmai de acest detaliu n-a tinut cont monograful lui Ion Barbu. A crezut ca teoriile sale au caracter revolutionar. Pe de o parte, n-a luat in calcul ca, din pricina resurselor limitate, progresul in studiul literaturii se concretizeaza in coeficienti insesizabili. Pe de alta parte, nu si-a pus deloc problema, poate cu exceptiile notabile in evaluarea liricii lui Nichita Stanescu si a lui Ion Barbu, daca tezele sale n-ar suferi unele corijari sau nuantari. Daca nu sunt abandonate definitiv, directiile si metodele se recicleaza in permanenta. Se perimeaza, se actualizeaza, se improspateaza.
Polemica, pamflet si contestare
De aceea, evaluarea contributiilor lui Marin Mincu necesita sa nu eludeze raportul intre anvergura proiectului propus si capacitatea acestuia de raspândire. Reticenta manifestata pentru optiunile lui teoretice se cuantifica in antipatia pentru om, in inaptitudinea de a-i asimila cunostintele sau in demonstratii riguroase care sa-i demonteze pretentiile. Din pacate, prima cauza le-a cam inlocuit pe celelalte. Cuprinsul culegerii explica, in buna parte, marginalizarea criticului. Dubioasa inaderenta la nicio grupare si situarea polemica fata de orice personalitate investita pe drept sau nu cu autoritate i-au influentat receptarea. Si poate ca nu e deloc surprinzator ca propunerea lui Mihail Kogalniceanu din „Introductie“ („Dacia literara“, nr. 1, 1840) – „Vom critica cartea, iar nu persoana“ – conserva naivitatea pasoptista si nu se potriveste realitatii. Pentru ca un exeget veritabil, iar Marin Mincu intra in aceasta categorie, se lasa mânat si de umori. De aici, apare confuzia intre polemica si contestare, pe care o intâlnim in antologie, confuzie produsa de teoreticianul textualismului românesc, intrucât nu Bogdan Cretu a ales configuratia sumarului: „Acum, când Marin Mincu nu mai este, am ales sa public cartea in forma pe care mi-a lasat-o, chiar daca, in urma unor discutii indelungi erau posibile si alte variante“ (p. 5).
Polemica presupune schimb de replici, o actiune si o reactiune. O recenzie negativa nu reprezinta decât o atitudine refractara. Refuzul preopinentului de a se apara anuleaza disputa. Asa se intâmpla, printre altele, cu „Schisma calinesciana“, pe care, dupa cum figureaza in sectiunea de „Note si comentarii“ (p. 408), Marin Mincu a redactat-o contra prefetei lui Ion Pascadi la editia G. Calinescu, „Principii de estetica“ (E.P.L, 1968). Alaturi de aceasta se situeaza si cronica („O „intoarcere“ polemica“) referitoare la volumul „Intoarcerea autorului“ (1981), semnat de Eugen Simion. Or, asa cum arata cercetarile lui Bogdan Cretu, diaristul din „Jurnal parizian“ a evitat sa intre intr-un comert de idei cu fondatorul Cenaclului „Euridice“ (p. 438). In primul rând, „Schisma calinesciana“ ilustreaza o coordonata esentiala a activitatii lui Marin Mincu. Din nou, Bogdan Cretu a remarcat excelent ca fostul director al revistei „Paradigma“ s-a numarat printre calinescieni (p. 451). In programul lui s-au inscris apararea „Istoriei literaturii române de la origini pâna in prezent“ si a functiei sale canonizatoare. De semnalat ca, asemenea magistrului, Marin Mincu prefera stilul pigmentat cu italienisme, din rândul carora se detaseaza adjectivul „clamoros“, utilizat cu sensul de „flagrant“. In al doilea rând, unele pasaje s-ar fi transformat lejer in pretexte de a-si proba prioritatea in lamurirea unor lucruri ce tin de conceptiile fondatorului „Jurnalului literar“. De pilda: „Calinescu pleaca de la (sau mai exact ajunge la) ideea ce vizeaza mai ales metoda, ca arta este o entitate inefabila, indicând astfel singularizarea si autonomia esteticului prin disocierea sa de toate celelalte domenii. Cât de original este el din acest punct de vedere nu intereseaza, esentiala ramânând acceptia valorica pe care i-o da. s…t De aceea, inefabilul artei devine o chestiune de metodologie subtila si darâma tot esafodajul de precepte pe care se sprijina „esteticianul“. Astfel, estetica lui Calinescu nu va arata niciodata ce este arta, ci cum este aceasta, normele sale fiind deschise continuu libertatii creatiei, fara niciun fel de restrictii canonice“  (p. 31). In mod similar, insa cu rationamente distincte, s-au pronuntat si Nicolae Manolescu, si Andrei Terian.
Printre asa-zisele polemici se afla raspunsuri la cronici defavorabile. Asemenea luari de pozitie se justifica in functie de context. In conditiile unui proces public, intentat impotriva celei de-a doua carti alcatuite de Marin Mincu de persoane care sprijineau atât liberalizarea intelectuala, cât si doctrina P.C.R, interventiile se dovedeau indispensabile. Tacerea ar fi implicat recunoasterea „culpei“ din rechizitoriu, echivalând cu o autocritica. Mai mult, tânarul de atunci risca sa se aleaga fie o interdictie de semnatura, fie cu respingerea oricarui material predat la publicatii sau la edituri. Este de verificat confesiunea din 1990, in „Argumentul“ (p. 5) la „Opera literara a lui Ion Barbu“, care „nu a putut fi publicata acum douazeci de ani, când a fost sustinuta ca teza de doctorat, fiindca cenzura nu accepta atunci asemenea abordari critice; introducerea câtorva fragmente, printre altele de aceeasi orientare, in volumul „Critice II“ (Cartea Româneasca, 1971), a dus la interzicerea mea ca critic pe perioada 1971-1975“.  De altfel, prefatatorul semnaleaza ca un text din 1972, adresat lui Paul Georgescu („Oportunismul cronic“, p. 48-55) n-a aparut decât fragmentar la data respectiva (p. 419). Cauzele se gasesc si in tonul imprudent pentru acele vremuri, vehement, pamfletar si acuzator. Oricum, radicalitatea lui Marin Mincu scotea in evidenta practici cunoscute de toata lumea: „Cu aceasta atitudine duplicitara, rastalmacirea e prea aberanta pentru a nu se observa malignitatea procesului de intentie. Din exemplele de pâna acum se poate deduce cameleonismul sfruntat ce sta la baza acestei inscenari cinice. Sub clasica luare de atitudine ideologica, avem un caz de recrudescenta violenta a delatiunii abjecte in formele cele mai rebele. Abjectia calificata, ascunsa perfid sub haina vigilentei ideologice, a fost si este sindromul cel mai grav in critica noastra postbelica“ (p. 54). In conditiile democratizarii totale a literaturii postdecembriste, discreditarea s-a prevalat, simultan, de atacuri ad hominem si de interpretari tendentioase. Imediat ne dam seama ca Marin Mincu n-a lasat niciodata pe altii sa-i apere achizitiile si marcile inregistrate. In mod obisnuit, onestitatea colegilor ar fi indicat nedreptatile facute. Fiind patit din pricina lipsei de solidaritate a breslei si dezvoltând un complex al persecutiei, criticul a urmarie rautatile din presa. Nu disputa cu privire la intâietatea asupra unor teorii si analize intereseaza (repet: intâietatea ramâne derizorie daca se sprijina pe o temelie alunecoasa), ci superficialitatea recenzentilor, neatenti sau de rau-voitori: „Impresia ferma ca „lectura“ s-a facut cu mare usuratate, pe sarite, este intarita si de exemplul flagrant ca domnul Pricop imi imputa absenta din antologie a poetei Magda Cârneci, care, de fapt este prezenta!“ („O lectura grabita“, p. 213).
Provoaca nedumeriri inserarea in capitolul „Lupta cu dogmatismul si oportunismul ideologic“ a câtorva articole care s-ar fi incadrat in alte categorii. De pilda, in „Pentru o noua constiinta de sine a literaturii române“, figureaza aderenta la principiile expuse de Edgar Papu in „Din clasicii nostri: contributii la ideea unui protocronism românesc“ (1977). Nici urma de negare. Iar serialul stârnit de faptul ca Al. Paleologu i-a imprumutat, fara sa recunoasca, niste exegeze despre opera lui M. Sadoveanu („Regula jocului“, „Raspunsul unui neinitiat“) s-ar fi situat indiscutabil in sectiunea „Dispute privind intâietatea“. Atari trucuri falsifica subiectul, supradimensionându-l prin acordarea unor merite inexistente. Or, dupa cum se stie, importanta unei editii deriva si din construirea unei imagini nemistificate. Sigur, fiind vorba de o lucrare in selectia autorului, oricine se astepta la confruntarea cu o pledoarie pro domo. Gestul s-a generalizat.
Protocronisme
Marin Mincu are cu siguranta posteritate, intrucât a trasat câteva puncte pe harta literara. Este elocvent sa mentionam descrierea facuta avangardei literare românesti, studiile despre Ion Barbu, aplicarea achizitiilor semioticii italiene sau raspândirea literaturii române prin antologii comentate. Trebuie amintit si Cenaclul „Euridice“, unde s-a coagulat douamiismul poetic. Dar permanenta lui dorinta de a convinge publicul ca a realizat numeroase salturi metodologice nu l-a impus. A generat dubii. Intrebarea recurenta continua sa sune astfel: chiar poate un singur om sa aduca atâtea schimbari decisive? O recitire minutioasa ar clarifica. Polemistul n-a acceptat niciodata probabilitatea ca doi indivizi sa atinga in paralel rezultate identice. Intr-un anume fel, „Polemos“ cuprinde reprosuri (indreptatite sau nu) asemanatoare celor formulate de Adrian Marino in „Viata unui om singur“ impotriva deprinderilor intelectuale românesti.
Marin Mincu admite ca nu i s-au furat idei când sesizeaza importuri din critica occidentala. Or, in absenta unei minime precautii, judecatile temperamentale risca sa puna in circulatie jumatati de adevaruri sau verdicte indoielnice. Intr-o ampla recenzie rezervata cartii lui Eugen Negrici („Iluziile literaturii române“), autorul face o digresiune in care jubileaza, crezând ca a deconspirat izvoarele „Expresivitatii involuntare“ (1977): „Ne amintim ca, la aparitie eseul acesta a stârnit oarecare vâlva printre bastinasii foiletonisti, fara sa se accentueze suficient – in recenziile ce i s-au dedicat in epoca – asupra faptului evident ca motivarea acestei gaselnite cu pretentii teoretizante maxime era stimulata de sugestiile epistemologice informale sustrase intregime din faimoasa „Opera aperta“ (1962) a lui Umberto Eco. In subtitlul acestei lucrari („Forma si indeterminare in poeticile contemporane“) exista sintagma indeterminare, continând tot laxismul speculativ al involuntarei expresivitati negriciene ce explica recursul la niste modele consumiste pentru a evidentia omologiile structurale posibil extensibile dincolo de domeniul artistic, in afara oricarei perspective axiologice“ („E. Negrici – un predicator steril al demitizarii literaturii române“, p. 324). Rationamentul se clatina imediat. Nu Umberto Eco l-a inrâurit decisiv, ci G. Calinescu, a carui „Istorie“ functioneaza si ca recuperare estetica a unor parti din vechiul scris românesc. De altfel, Eugen Negrici valorizeaza acele texte sau trasaturi stilistice ignorate de precursorul sau. Iar in anul când s-a tiparit „Opera deschisa“, Roman Ingarden postula aceeasi indeterminare in colectia de cercetari „Untersuchungen zur Ontologie der Kunst: Musikwerk. Bild. Architektur. Film“ (tradusa in engleza: „The Ontology of the Work of Art“ de Raymond Meyer si John T. Goldthwait, Athens, Ohio: Ohio University Press, 1989). Cantonându-se in propriile obsesii, Marin Mincu a neglijat un factor esential. Cultura se bazeaza pe forta de iradiere, nu pe clamarea intâietatii. Simpatiile pentru protocronism, mentionate de Alexandra Tomita („O istorie glorioasa: dosarul protocronismului românesc“), s-ar explica si prin inclinatia criticului de a se considera deschizator de drumuri.
Munca lui Bogdan Cretu a mers in directia netezirii contextului. Notele sale pun in lumina dinamica luarilor de cuvânt, obstacolele intâmpinate de unele manuscrise predate (respingere/ crosetare) si unele texte menite sa completeze tabloul. Doua coordonate deranjeaza: impartirea neconvingatoare a tablei de materii si tendinta de a-i da mereu dreptate lui Marin Mincu, transformându-l intr-o instanta infailibila. Cu toate ca lectura indeamna la circumspectie, „Polemos“ reprezinta o editie bine intocmita, un exercitiu indispensabil pentru orice tânar critic, probând faptul ca primul nu este intotdeauna cel dintâi, iar vina nu o poarta in exclusivitate ceilalti competitori.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper