Jacques Chirac „Memorii“ (II)

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Atuurile  unui presedinte
Care ar fi atuuri-le unui mare om de stat? Ale unui presedinte, de exemplu. În 1945, nu este o butada, Charles de Gaulle a cerut unei cunostinte sa-i recomande un consilier precizând ca trebuie sa fie „un licentiat care sa stie sa scrie frantuzeste“. Acel licentiat a fost gasit. Era un profesor de franceza, om de litere în plus, care avea sa ajunga nu numai consilier prezidential, ci presedintele Frantei. Este vorba de Georges Pompidou. Contele de Marenches, ajuns seful Serviciilor Secrete, îl descrie astfel pe Pompidou: „Poseda virtutile cardinale pe care ar trebui sa le aiba orice om politic ce se doreste si om de stat: bun-simt, inteligenta, sensibilitate, umor si modestie“. Am gasit o completare a acestui portret politic pe care încerc sa-l recompun (nu din motive didactice) în memoriile fostului presedinte francez, Jacques Chirac, pe care gasesc potrivit sa le adaug: „Am primit de la presedintele Pompidou, ca toti cei care au lucrat cu el, un exemplu de determinare, de demnitate, de rigoare si de stapânire de sine care au contat foarte mult în ideea pe care mi-am facut-o despre rolul unui sef de stat si despre responsabilitatea care îi incumba acestuia“. Sa convenim: multi oameni au respectivele daruri, dar nici bunul simt, nici umorul, nici sensibilitatea, nici modestia, fie singure, fie împreuna, nu sunt suficiente pentru a deveni sef de stat. Sa mai adaugam ca nici determinare, demnitate, rigoare si stapânire de sine nu sunt de-ajuns. Mai trebuie ceva. Ceva mai mult, dificil de definit. Poate trebui sa numim acest „ceva“ civilizatie politica. Dupa razboi, Charles de Gaulle personifica Statul în ceea ce trebuia sa aiba acesta mai puternic, mai înaltator. Regasise Franta învinsa, umilita, cu institutiile de stat degradate. A fost nevoit sa faca din Stat o adevarata religie, sa-i reconstruiasca institutiile, sa imprime administratiei o alta cadenta. I-o impunea Istoria. Succesorul lui, Georges Pompidou, nu mai purta pe umerii lui greutatea istoriei, scrie Chirac, ci trebuia sa-si înfiga puternic radacinile în pamântul Frantei reconstruite. Aceasta se face cu alte mijloace. „Umanismul în care îsi concepuse viata, cultura vasta si eclectica pe care o dobândise, aliata cu o inteligenta exceptionala, i-au permis sa-si asume dificila succesiune a Generalului imprimând propria lui marca functionarii institutiilor. Om al tolerantei si al masurii, el a stiut sa demonstreze ca aceste institutii nu erau facute numai pentru timpuri eroice, ci ca ele ofera tarii o sansa durabila de echilibru si de stabilitate“. Încet-încet completam astfel nu portretul unui presedinte anume, ci al unui presedinte de stat în care, nu ma îndoiesc, lectorului nu-i scapa conditia esentiala a exercitarii acestei înalte demnitati: capacitatea de a prevedea neprevazutul si darul intuitiei politice. Sunt idei care abunda în vol. II al „Memoriilor“ lui Jacques Chirac.
A impune pacea, a evita erorile
„Memoriile“ lui Chirac devin, astfel, esentiale pentru verificarea multora dintre informatiile sau analizele consacrate evenimentelor din Balcani, din Europa, din Orientul Mijlociu si din Irak. În cei 12 ani prezidentiabili, el s-a dovedit un actor de forta pe scena europeana si a mentinut Franta, la sfârsitul si începutul de mileniu, în linia factorilor respectabili de decizie chiar daca aceasta îsi pierduse aura de mare putere. În cele peste 600 de pagini, el vorbeste despre lectiile istoriei, despre lupta încrâncenata pentru impunerea pacii, despre capcanele guvernantei mondiale, despre nevoia întoarcerii la origini pentru ca sa ofere francezilor, la sfârsit, un testament politic. Unul dintre mesajele lui Chirac poate fi concentrat în sintaxa: a impune pacea presupune sa evitam erorile. „În cursul verii lui 2002, pregatirile de razboi  ale americanilor (în Irak, n.n.) sunt precipitate. La 5 august, iau cunostinta de o nota confidentiala a sefului meu personal de Stat Major, Henri Bentégeat, în care am totala încredere. El ma informeaza despre diverse întâmplari care indica faptul ca o operatiune militara ar putea sa fie declansata împotriva Irakului înainte de sfârsitul anului. Mai întâi ca Sadam Hussein s-ar pregati pentru o astfel de eventualitate, redistribuind dispozitivele lui militare si cautând sa procure, de la Coreea de Nord în special, armamente ne-conventionale. Apoi, punerea în aplicare progresiva  de catre Statele Unite, cu sustinerea britanicilor si a australienilor, a unui dispozitiv prepozitionat în jurul Irakului. În sfârsit, cresterea sensibila a fortelor americane desfasurate în regiune. Totusi, strategia Pentagonului nu pare definitiv fixata“. Diplomatia franceza se pune în miscare impulsionata de presedinte. O fotografie îl înfatiseaza pe Chirac dând instructiuni echipei lui de diplomati. Orientarea este clara: „Reamintesc ca în primul rând obiectivul prioritar al comunitatii internationale este cel al «întoarcerii neconditionate» a inspectorilor ONU în Irak, învitând totodata autoritatile de la Bagdad sa se supuna acestora fara întârziere. Subliniez apoi, cu referire la Statele Unite, ca în ipoteza în care Irakul va continua sa se cramponeze pe pozitiile sale, „Consiliul de Securitate este singurul organism abilitat sa ia decizii care pot fi impuse (Irakului, n.n.). O stiti, eu nu sunt favorabil «unilateralismului» ori de unde acesta ar veni“ (pag.369-370). Evolutia spre razboi nu a putut fi oprita, cu toata batalia dusa de Dominique de Villepin în Consiliul de Securitate, una dintre marile vine ale Kremlinului care, dupa ce a rezistat pe pozitie cu Franta, a cedat în conditii obscure insistentelor Washingtonului. Chirac scrie pagini memorabile despre acest episod. Lectura este fascinanta.
Coabitarea este posibila.
Cu o conditie
As vrea sa ma opresc la ultima mâhnire, una personala, ca presedinte,  a lui Chirac. Se întâmpla ca Chirac, dupa doua esecuri în alegerile prezidentiale, mai multe mandate ministeriale, unul de primar al Parisului si altul de prim-ministru, sa-l înlocuiasca pe Mitterrand la Elysées. Se cunosteau ca adversari politici, ba chiar fusesera obligati sa exercite puterea într-o formula inedita, cea de coabitare. Coabitarea guvernamentala este o experienta posibila numai într-o civilizatie politica în care democratia a avut timp si forta sa-si impuna regulile si valorile. Nu stiu, nici nu cred, sa existe sanse de reusita ale acestei formule în altfel de medii. Ca prim-ministru, Chirac recunoaste ca regulile coabitarii le-a deprins în intimitatea colaborarii cu presedintele Frantei. „Cea ce stiu despre coabitare am învatat de la François Mitterrand (idem. pag. 207)“. Paginile consacrate momentului preluarii puterii ne arata doi politicieni versati, de o eleganta rara. Nici o urma de resentimente politice în relatiile dintre ei. Nici o umbra a disputelor vechi pentru putere, de ranchiuna pentru esecuri sau de invidie pentru victorie. „Le temps présidentiel“ se deschide cu o admirabila lectie de curtoazie politica. „A doua zi dupa alegerea mea, îsi începe Chirac memoriile de presedinte, asist în compania lui François Mitterrand, pe Champs Elysées, la ceremoniile consacrate celei de a 50-a aniversari a victoriei de la 8 mai 1945. Suntem asezati unul lânga altul în tribuna prezidentiala si vorbim prieteneste si destinsi. Fara sa lase impresia ca se abate de la prerogativele sale, seful statului manifesta fata de mine o cordialitate fara prefacatorie sau ostentatie. Desi oficial sustinuse candidatul socialist, în realitate nu parea nemultumit ca francezii facusera o alegere diferita de cea pe care o preconizase el. Totul ma facea sa cred ca, în secret, el preferase ca succesor un om din afara familiei lui politice, pentru care nu ar fi trebuit sa suporte nici certurile de mostenire, nici „datoria inventarului“. Fara îndoiala, el vedea în aceasta garantia unei preluari de putere mult mai linistite. Fusesem adversarul lui François Mitterrand înainte de a deveni primul lui ministru. Astazi, iata-ma, succesorul lui. Oricare au fost dezacordurile noastre anterioare, sunt constient de legatura particulara care ne leaga în viitor si care depaseste raporturile personale, oricât de bune ar fi ele. Aceste legaturi se bazeaza, înainte de toate, pe misiunea primordiala încredintata de catre poporul francez de a asuma, unul dupa celalalt, destinul natiunii si de a prezerva  coeziunea lui, locul lui în Istorie si stralucirea lui în lume. Orice presedintie noua este purtatoare de sperante si de o legitima vointa de schimbare. Dar datoria ei este, de asemenea, de a veghea la permanenta valorilor, a principiilor si a traditiilor care au faurit identitatea poporului nostru si care ramâne cea mai buna garantie a unitatii lui. Este ceea ce confera functiei prezidentiale, asa cum a fost conceputa de generalul de Gaulle. caracterul ei sacru si inalienabil“ (pag. 9-10). Chirac nu este un conservator în sensul rigid al cuvântului. În ultimul lui mesaj politic, el cerea tinerilor sa nu accepte niciodata sa duca povara de plumb a conservatorismului si a  pesimismului fondat pe postulatul ca ceea ce a fost facut, construit, creat ieri ar fi în mod implicit mai bun decât ceea ce se poate face, construi, crea în viitor. El spune si adevarul ca Franta este patria rafuielilor între vechi si moderni, dar ca aceasta tara are meritul de a bulversa ideile, moravurile, obisnuintele cu pretentie de certitudini. „Nu lasati pe cei de ieri, îi îndeamna el pe tineri, sa va dicteze legea voastra. Aveti atâtea continente noi de descoperit, atâtea Bastilii de cucerit, atâtea lucruri de construit într-o maniera mai dreapta.  Si, patetic, asa cum ne obisnuise în timpul celor 12 ani ai mandatului lui de presedinte, el îsi încheie memoriile cu îndemnul „Asadar:  Francezi, Visati! Îndrazniti!“.
Si presedintii au mâhnirile lor
Am citit cu un interes particular „Le temps présidentiel“ avertizat de dezvaluirile ziaristilor la lansarea cartii: în discursul de dupa anuntarea victoriei, noul locatar al Palatului Elysée, resedinta presedintilor Frantei, nici nu a pronuntat numele predecesorului! A fost o  gafa sau o ingratitudine deliberata? Desigur, unii nu au putut trece peste acest „amanunt“ si l-au interpretat ca fiind o entorsa adusa civilizatiei politice. Oricum ar fi, momentul nu are echivalent în patria politetii. De aceea, primele pagini pe care le-am citit au fost tocmai cele despre ciudata întâmplare, aflate chiar la sfârsitul cartii. „La 6 mai 2007, Nicolas Sarkozy a fost ales presedinte al Republicii. În acea seara, împreuna cu Bernadette si cu nepotul meu Martin, cu toti colaboratorii mei, ne-am adunat pentru a asculta prima declaratie a viitorului sef de stat. Cu totii ascultam fiecare fraza, fiecare cuvânt pe care (noul presedinte) îl pronunta pândind în secret momentul în care el va pronunta, nu putea fi altfel, numele celui pe care se pregateste sa-l urmeze sau chiar sa-i multumeasca acestuia pentru sprijinul pe care i l-a dat. Acest moment nu va veni niciodata. În ce ma priveste, m-am abtinut sa am o reactie, oricât de mica. Dar, în sufletul meu am fost lovit si stiu, pentru viitor, la ce sa ma astept“ (pag. 587). Ziua aceea, a mâhnirii, Chirac a tratat-o cu îngaduinta superioara, de la înaltimea omului politic pe umerii caruia destinul tarii lui si cel al Europei erau mai importante decât ingratitudinea. Nu schimbarea de stil îl ranea – se întelege din lectura Memoriilor – ci îngrijorarea ca la nivelul cel mai de sus putea fi ignorata conditia istorica a Frantei de azi: unitatea pentru prezervarea viitorului, cea care a conferit forta  „în momentele de glorie dar si în cele tragice din istoria natiunii franceze“. Aceasta idee va fi dezvoltata de Chirac în ultimul lui discurs prezidential, cel de adio. „O natiune este o familie. Aceasta legatura care ne uneste este bunul nostru cel mai de pret. El ne aduna împreuna. El ne protejeaza. El ne permite sa mergem înainte. El ne da forta necesara sa imprimam stilul nostru lumii de azi“. Atunci, în 2007, la Elysée, discursul lui Sarkozy nu a fost numai unul insolit ci si un semn al orgoliului puterii personale. Vom întelege acest sentiment care îl devasta pe Sarkozy  din carnetele lui intime („Carnets intimes de Nicolas Sarcozy“, Ed. NiL, Paris), un fals jurnal publicat de Christine Clerc, în 2010, cu evidentul asentiment al protagonistului. Care, cum am mai scris, a consimtit sa-si asume urmatoarea tirada: „De acum, eu voi fi stapânul jocului. Nimic si nimeni nu va putea sa-mi impuna ceva, orice anume. Îi voi ridica pe cei care au cazut, îi voi împinge la fund pe cei care s-au ridicat. Un puternic vânt de modernizare trebuie sa bata peste aceasta tara. Trebuie început cu stilul. Ludovic al XIV-lea si Napoleon au înteles aceasta. Eu voi schimba stilul vestimentar, stilul Consiliului de Ministri, al calatoriilor oficiale, al receptiilor, al guvernarii. Si voi merge mai departe: voi schimba Franta. Si Europa“. Francezii vor decide, chiar în 2012, cu ocazia alegerilor prezidentiale, daca Franta are nevoie de o astfel de schimbare. Sa revenim la memoriile lui Chirac. „Le temps présidentiel“ este o carte a marturisirilor  facute cu detasare dar si cu responsabilitate si cu o libertate de spirit de invidiat. Chiar aceasta este calitatea, as spune virtutea, recentului volum – sper sa nu fie ultimul, Chirac mai are multe sa ne spuna – consacrat mandatului lui prezidential, cel mai lung dupa cel al lui François Mitterrand. Întâlnirile si discutiile lui cu cancelarii germani, cu presedintii americani si rusi, cu conducatorii chinezi sunt revelatoare pentru energia pe care acest mare presedinte a depus-o ca  Franta sa ramâna pe scena marilor decizii politice ale unei lumi mereu în miscare, mereu în schimbare. Ultimul capitol, cel intitulat „Un testament politic“ da dimensiunea responsabilitatii pe care oamenii politici francezi trebuie sa o aiba fata de viitorul Frantei în era globalizarii. „În fata unei lumi în plina schimbare, înteleg ca putem fi încercati de îndoieli sau de nelinisti. Dar solutia nu este cea a replierii în sine. Daca Franta se închide în false certitudini si are iluzia unei noi linii Maginot, ea va sfârsi în cel mai fericit caz ca „o tara muzeu“ amara, egoista si întepenita si în cel mai rau caz se va prabusi într-una din acele crize care, la noi, produc întotdeauna renuntare“ (pag. 597).
Pentru istoria comparata a ideilor Europei sfârsitului de mileniu si începutului de secol nou, Memoriile presedintelui Jacques Chirac sunt pretioase. Adevarul de care are nevoie istoria beneficiaza de o lumina în plus.

(Din volumul „Buna seara, doamna Europa“, în curs de aparitie)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper