Jacques Chirac „Memorii“ (I)

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Perspectiva franceza
Memoriile fostului presedinte al Frantei Jacques Chirac („Mémoires. Le temps présidentiel“, vol. II Ed. NiL, Paris, 2011)  acopera o perioada importanta politica, aceea a schimbarilor de garda in principalele state ale lumii. In septembrie 1998, in Germania, sosea Gerhard Schroeder, in martie 2000, in Rusia, Vladimir Putin, in ianuarie 2001, in Statele Unite, George Bush jr. Dispareau Helmut Kohl, Boris Eltin si Bill Clinton.  Europa lua un curs mai accentuat spre dreapta iar in Statele Unite se instala echipa cu cea mai evidenta si manifesta politica de suprematie si de dominare prin forta militara. Este perioada razboaielor din Iugoslavia si Irak, cea a extinderii spre Est a NATO si a Uniunii Europene, a negocierilor pentru Constitutia europeana. Acum, una dintre initiativele Frantei, cea de a constitui un grup de elita pentru expunerea intentiilor generale de dezvoltare economica, faimosul G-7, se  consolideaza ca forum de consultare si primeste la masa dezbaterilor Federatia Rusa. Este o consecinta a revenirii viguroase a Rusiei in zona deciziilor si a puterii mondiale. Alaturi de aceasta reaparitie, China ofera primele semne elocvente ale fortei ei economice si ale unei noi strategii de dezvoltare, revelatoare pentru iesirea acestui colos asiatic din inghetul ideologic si din matca traditionalei ei plieri aproape exclusiv pe probleme interne. Daca mai adaugam subiectele recurente ale ultimei jumatati de secol, cum ar fi conflictul din Orientul Apropiat cu componenta lui cvasi-razboinica israelo-palestiniana si incarcatura periculoasa a saraciei in care se zbat statele africane, avem, in mare, tabloul unei felii de istorie contemporana care ne-a marcat in feluri diferite si care ne cere constant sa o intelegem inainte de a o judeca. Jacques Chirac, unul dintre marcantii actori ai acestei etape, ne ofera perspectiva franceza asupra acestor evenimente cu onestitate si judecata lucida. Precizarea nu este inutila. Inainte de caderea Zidului Berlinului exista riscul de a se considera ca statele occidentale constituie un bloc armonizat de interese. Nu numai ca nu a fost un astfel de bloc monolitic, dar nici acum, poate mai mult decât atunci, instaurarea unei concordii desavârsite intre aliatii occidentali nu este usoara. Chiar daca s-a batut moneda serioasa pe (falsa) disparitie a razboiului ideologic odata cu prabusirea regimurilor de guvernare comunista din Estul Europei si dezmembrarea imperiului sovietic, ipoteza de mai sus ramâne in continuare demna de luat in seama. Lumea evolueaza inca sub semnul ei. Fara sa intru in detalii, amintesc dezbaterile din Consiliul de Securitate si, pornind de la cartea in discutie, admirabila batalie pe care au dus-o noul presedinte Jacques Chirac si ministrul de Externe, Dominique de Villepin, pentru adoptarea unei rezolutii care sa permita o alta solutie decât cea a razboiului in Irak.
Un gaullist autentic
Când a iesit victorios in alegerile prezidentiale din 1995, Jacques Chirac ii trimitea in opozitie pe socialistii lui Mitterrand si ii readucea pe gaullisti la putere dupa o perioada inedita de coabitare chiar cu predecesorul lui. Daca pe plan intern, gaullistii au schimbat suficient de multe lucruri, pe plan extern nu aveau decât sa continue ceea ce facusera predecesorii lor, indiferent de culoarea politica. Pâna la Sarkozy, putine modificari – si acelea au fost de circumstanta – au aparut in politica externa a Frantei, asa cum aceasta a fost croita de generalul Charles de Gaulle. Desi vine din familia dreptei, fiind chiar un discipol al lui Chirac pâna intr-o vreme, Sarkozy a imprimat politicii franceze un plus de liberalism de tip american ignorând, uneori cu consecinte pe care nu a mai putut sa le repare, mostenirea  gaullista. Dar aceasta este o alta discutie. Ceea ce intereseaza acum este viziunea lui Chirac asupra puterii, a puterii Frantei si a necesitatii mentinerii Parisului in sfera deciziilor mondiale. Jacques Chirac este un mare european in traditia gaullista. El a inteles ca  Franta nu-si poate conserva grandoarea, atâta cât a mai fost posibila dupa razboi, decât respectând  preceptul generalului: „Il n’y a de France que grâce à l’Etat“. Era singura cale de asigurat un loc in guvernanta mondiala, aspiratie a marilor puteri si spaima a statelor fara soliditate economica si militara
O reconciliere impusa de istorie
Lectura „Memoriilor“ lui Chirac ofera posibilitatea sa se vada cu mai multa claritate complicata constructie a raporturilor dintre state, indiferent de scopurile aliantelor politice, economice sau militare carora le apartin. Chirac zdruncina multe poncife si este de admirat onestitatea cu care se marturiseste. Unul dintre acestea este chiar cel al reconcilierii cu Germania. Mai exista neincredere intre conducatorii celor doua state? Chiar daca aceasta nu este in starea adversativa de dinainte de razboi, ceva mai trebuie construit astfel incât interesele fiecaruia sa nu intre in conflict si sa-si gaseasca solutia politica. Acest adevar a fost respectat de la generalul de Gaulle de toti presedintii Frantei, indiferent de culoarea lor politica. In substanta ei, misiunea avea ca scop asigurarea locului Frantei in nucleul forte al Europei, alaturi de Germania. In cele doua mandate prezidentiale, printr-o inteligenta continuare a politicii gaulliste de conciliere cu Germania, presedintele socialist François Mitterrand asigurase Parisului, in lungul lui mandat de 14 ani, un parcurs viguros in conducerea treburilor Europei. Ca si de Gaulle, el continua sa salveze statutul de putere europeana decizionala unei Frante care, dupa decolonizare, traia mai degraba din nostalgii decât din energia unei mari puteri. Trebuie recunoscut si spus insa ca, cel putin in aceasta etapa istorica, Europa nu poate respira sanatos fara plamânii celor doua state. De aceea, când se produc schimbarile de echipe la Paris sau Bonn si Berlin, conducatorii celor doua state isi fac vizite, desigur din curtoazie, dar si din necesitate. Acest adevar il regasim in „Memoriile“ lui Chirac: „Traditia vrea ca sefii de stat francez si german, de indata ce unul sau altul a preluat functia, sa marcheze cât mai rapid, printr-un demers simbolic, atasamentul lor fata de relatia privilegiata instaurata intre cele doua state“ (pag.41). Functionarea binomului franco-german a fost o necesitate resimtita permanent dupa razboi, din ambele sensuri. Legaturile amicale dintre Mitterrand si Kohl au fost trimise in legenda când s-a descoperit ca presedintele francez, socialist, altfel, contribuise obscur financiar la succesul in alegeri al cancelarului crestin-democrat. Ambii investisera mult in normalizarea relatiilor franco-germane. Investitia in acest tip de relatii personale avea ratiuni politice: conservarea puterii fiecaruia dintre cele doua state in construirea unei alte Europe. Am mai scris cu alt prilej ca Helmut Kohl, obsedat de posibile derive sau esecuri in aceasta orientare a propriei lui tari, intr-un moment neobisnuit de sinceritate, i-a declarat lui Jacques Chirac, la una dintre intâlnirile lor: „sa nu va inselati, sunt ultimul cancelar german pro-european“. Spre beneficiul Europei de azi, hartuita de consecintele globalizarii, Helmut Kohl s-a inselat. In „Memoriile“ sale, presedintele Chirac exprima alt crez, necesarmente optimist: „Astazi, Parisul si Bonn-ul, a caror reconciliere este de-acum incheiata, se afla in fata unei noi si uriase incercari: aceea de a reusi impreuna inevitabila si necesara extindere a Europei, instaurarea unei piete unice, a celei a Uniunii economice si monetare, punerea in aplicare a politicilor concertate in materie sociala, de justitie, de securitate, de aparare, de cultura, de cercetare si pentru protectia mediului“ (idem. pag. 44). Venirea lui Gerhard Schoerder la putere nu este, initial, fara emotii pentru Chirac, si urmatoarele remarci ale francezului merita atentie. Originar din  Germania de Nord, noul cancelar era, prin preferinte si origine, mai apropiat de lumea anglo-saxona. „Nascut la sfârsitul razboiului, din motive de vârsta el se arata foarte inclinat sa se indeparteze de atitudinea de pocainta fata de Franta si-i reprosa lui  Helmut Kohl ca cedase  prea mult (in aceasta privinta, n.n.). In ochii lui, Franta era un partener de prim-plan dar trebuia sa inceteze sa fie prioritar. In mod special, el considera ca agricultorii nostri au profitat prea mult de avantajele europene si ca acest privilegiu nu trebuie sa mai dureze“ (ibid. pag. 300). Evolutiile vor demonstra ca Schroeder va trebui sa accepte „condamnarea“ de a se intelege cu Parisul. Ca si predecesorul sau socialist, François Mitterrand, care avusese cu cancelarul crestin-democrat Helmut Kohl relatii excelente, Chirac era constient ca nu poate modifica paradigma politica germano-franceza pornind de la preferintele unui cancelar mai putin inhibat de vina istorica a Germaniei. Aceasta dezinhibitie trebuia folosita pentru un pas inainte, pentru consolidarea reconcilierii. Este o conditie impusa de istorie. El, presedinte de dreapta, va reusi sa faca din mai tânarul (si mai putin rodatul) politician german Gerhard Schroeder, social-democrat, un partener solid in modelarea Europei de dupa razboi, de dupa unificarea Germaniei, de dupa caderea regimurilor comuniste si de dupa dezmembrarea puterii uriase, militare, ideologice si politice, a fostei Uniuni Sovietice. Ca si predecesorii sai, atâta timp cât a condus destinele Frantei, Chirac nu s-a indepartat de bazele puse in anii 50 prin intelegerea Schuman-Adenauer si consolidata de politica celor doi mari oameni de stat europeni de dupa al Doilea Razboi Mondial, Charles de Gaulle si Konrad Adenauer (de indata ce acesta a devenit cancelar al Germaniei). O intelegere care corespundea optiunii generalului de Gaulle despre Europa europenilor. De aceea, Chirac este ultimul gaullist autentic al Frantei.
Instaurarea pacii
si evitarea riscului
In privinta raporturilor cu Statele Unite, lucrurile confirma asertiunea ca nu a curs si nu poate sa curga miere in cestile intelegerilor sau negocierilor bilaterale decât daca unul sau altul dintre partenerii de mic dejun politic au chef de dulciuri. Cum am mai spus, Chirac vine la Elysées in timpul razboaielor de dezmembrare a Iugoslaviei. Interesul si angajamentele militare ale europenilor pentru evitarea unui conflict major in Europa nu sunt impartasite cu convingere de catre americani. Dupa traditie, americanii continuau sa astepte limpezirea de care aveau nevoie pentru a se implica atunci când erau convinsi ca sunt asigurate conditii pentru o victorie sigura, care sa le aduca beneficii. Armata sârba se dovedea puternica, recucerea pozitii, lua chiar prizonieri din fortele ONU de securitate. Masacrul de la Srebrenita, pentru care inca mai sunt lucruri de clarificat, demonstreaza precaritatea improvizatiilor, lipsa de coordonare si diferenta de implicare a statelor care asigurau trupe in fortele ONU de calmare a beligerantilor. Dosarul este complicat iar Chirac suporta greu lipsa de determinare a occidentalilor de a pune ordine in aceasta parte a Europei. Citind memoriile lui, cel putin in privinta cauzelor si desfasurarii evenimentelor militare, ne facem o alta idee decât cea pe care istoria recenta a fixat-o in constiinta noastra. Nu spun ca fostul presedinte al Frantei dezvaluie adevarul in totalitatea lui ci ca ne ofera un unghi diferit de vedere, cel al perspectivei franceze. Armata sârba, de exemplu, in prima parte a razboiului, a luat prizonieri din fortele ONU, olandezi si francezi, fapt socotit de Chirac, in confuzia generala, o umilinta de neacceptat. Revoltat de dispretul cu care sârbii tratau fortele ONU, Chirac solicita americanilor, inca circumspecti in privinta implicarii in razboi, sa se implice. Republicanii Bob Dole si Newt Gringrich din Camera Reprezentantilor, partizani ai cauzei bosniace, ii reproseaza presedintelui francez ca are o judecata gresita a faptelor si ca nu face distinctia intre agresor si agresat: „Le-am explicat ca nu este vorba de a ma fi inselat in privinta adversarului, ci de a impiedica fortele sârbe sa continue sa atace contingentele ONU si zonele de securitate pe care acestea le protejeaza“ (ibid. pag. 52). Nici intre Paris si Berlin lucrurile nu erau intelese intr-un mod convergent, cel putin in prima parte a razboiului. Chirac o spune deschis dar ii las pe  cititori sa descopere singuri adevarul pe care il sustine acesta. Vreau numai ca,  inainte de a-si lua aceasta indreptatita libertate, sa le ofer macar remarca presedintelui francez privind diferentele dintre Paris si Berlin. Chirac se intâlneste cu Helmut Kohl, discuta problema iugoslava si noteaza: „Chiar daca analizele noastre pot fi divergente asupra originii conflictului si a responsabilitatilor diferitilor protagonisti, cancelarul recunoaste ca este preocupat, ca si mine, de acest razboi in aparenta fara iesire“ (ibid. pag. 45).
Lectura cartii ofera destule surprize. Dar mai importante decât surprizele sunt evaluarile corecte ale evenimentelor si acea perspectiva franceza pe care, cu autoritate, Jacques Chirac ne-o ofera in „Memorii“. Voi reveni.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper