Fotolii cu catapulta

Un articol de Victor Scoradet

Spectacolul s-a terminat. La un moment dat, se aud si primele aplauze: nesigure, timide, de tatonare. Cei care au spart gheata presupun ca piesa s-a terminat, dar faptul ca ceilalti intârzie sa se manifeste le alimenteaza unele indoieli: daca totusi mai urmeaza ceva? In teatru, ca-n viata, e posibil orice. O privire la ceas e inutila, caci programul de sala a omis sa mentioneze durata spectacolului. Totusi, dupa o secunda sau doua pot rasufla usurati. Aplauzele s-au inmultit. Dupa inca o secunda, toata lumea din sala bate din palme. E clar, asta a fost. S-a facut lumina. Actorii ies la rampa, se-nclina. Ropotele se intetesc. Cei care s-au hotarât mai târziu, se simt cumva vinovati si aplauda aprig. Ardoarea lor ii contamineaza si pe ceilalti, care tin sa demonstreze ca si ei au inteles piesa. Si ca au si gustat-o. Acum, cineva pluseaza si se ridica in picioare, ceilalti se grabesc sa-l imite. Sute de corpuri, fericite sa se dezmorteasca, sar in picioare in timp ce perechile de palme continua sa se loveasca una de alta.
Inca o sarbatoare a teatrului românesc, ar conchide unul dintre cronicarii (din fericire, tot mai putini) convinsi ca, macar la acest capitol, suntem cei mai tari din galaxie. Daca insa nu te numeri printre aceia care, din varii motive, s-au trezit in picioare, ai toate sansele sa incerci un disconfort multiplu. Asezat cuminte in fotoliul tau, posac din cauza ca ai mai pierdut doua ore din viata, te uiti in sus la o mare de insi care-ti intuneca orizontul. Si te fac sa-ti pui intrebari. Sa fi fost cumva premiera? As, a fost a cincea sau a noua sau a paisprezecea reprezentatie. Sa fi fost atât de bun spectacolul, incât toti oamenii astia din jur sa se simta coplesiti si sa nu poata reactiona altfel? Nu cumva n-ai inteles piesa? Nu cumva ti-a scapat esentialul? Atâtia consumatori multumiti nu se pot insela. Ros de indoieli, te ridici pe doua picioare. Si privesti in jur rusinat, ca si când ai fi ultimul australopitec care s-a lasat convins sa treaca la stadiul de homo erectus.
In drum spre iesire, dai in nostalgie: ehei, pe vremuri…
Pe vremuri, publicul se ridica in picioare numai la premiera. Uneori, si la a doua sau la a treia reprezentatie – dar numai atunci când montarea respectiva fusese un eveniment. Adica, atunci când ea rascolise sufletele spectatorilor, declansând un veritabil tsunami de emotie si recunostinta ce se cereau exprimate corespunzator. Peste intreg vacarmul se mai auzeau adeseori si vocile unor entuziasti strigând, din rasputeri, „Bravooo!!!“. Strigatul respectiv era adresat, in functie de preferintele emitentului, unuia sau altuia dintre actori ori spectacolului in intregul sau. Sau il viza pe regizorul chemat ori adus in scena de catre actori. Prin aceasta forma de manifestare, publicul tinea sa celebreze un spectacol important, un spectacol iesit din comun. De aplauzele in picioare beneficiau exclusiv evenimentele teatrale.
O forma speciala de a-si exprima admiratia, entuziasmul si recunostinta fata de artisti pare a fi fost inventata de publicul maghiar de la noi. Acesta tine sa-si afirme specificul (autonomia?) prin aplauze al caror ritm creste progresiv, pâna la un punct culminant, pentru a fi reluate apoi prin batai din palme rare, ceremonioase, dar intensifcându-se din nou, pâna când ajung la acelasi tempo indracit. Si tot asa, de la capat. Numarul reprizelor e direct proportional cu forta impactului produs de spectacol.
In sfârsit, natiunile mai relaxate au trecut si la forme mai juvenile de manifestare a entuziasmului – unele chiar specifice stadioanelor sau concertelor rock: fluieraturi, tropaituri, chiote. Nu o data, cei ce se manifesta astfel prin salile din Londra, Berlin sau Amsterdam poarta sacouri Armani sau redingote.
La montarile mai putin inspirate, insa, publicul nu aplauda in picioare nici macar la premiera. E vorba, fireste, de spectatorii care rezista pâna la sfârsit. Pentru ca sunt destui care nu se sfiesc sa se ridice si sa paraseasca sala dupa o prima jumatate de ora de plictiseala. Si asta, cu toate ca au platit douazeci de euro pe bilet. In pretul biletului intra, se pare, si dreptul de a refuza un produs teatral.
La noi, daca ar fi sa judeci impactul emotional si valoarea unui spectacol dupa reactia publicului, ai toate sansele sa esuezi. S-ar zice ca românilor le place tot. Oricât de lipsita de idei ar fi regia, oricât de previzibil ar fi jocul actorilor, oricât de obosita ar fi scenografia, efectul final e acelasi: sala aplauda in picioare. Un strain care poposeste pentru prima oara intr-o sala de teatru din România ar putea sa creada ca e vorba de vreun ritual din strabuni.
La o cercetare atenta, poti totusi sa distingi montarile realmente bune printr-un plus de entuziasm. Poate si printr-o durata mai lunga a aplauzelor. Si apoi, primele batai din palme se declanseaza mai repede – semn ca spectacolul a fost macar suficient de clar incât oamenii sa fi priceput când s-a terminat. Dar semnul cel mai sigur il gasesti pe fetele spectatorilor. Acestea stralucesc de bucurie, par a avea o sursa de lumina proprie.
La spectacolele mediocre, insa, aplauzele finale ofera o imagine stranie si absolut deconcertanta. Câteva sute de oameni imbracati „frumos“ stau in picioare si aplauda ritmic. Corpurile lor au a anumita rigiditate, incremenite de respect fata de actul de cultura. Cât despre fete… Ai zice ca te afli la un priveghi ciudat, la care cei prezenti aplauda mortul.
Intr-un fel, asa si este. De fapt, produsul aplaudat se inscrie in categoria acelui teatru mort, asa cum a fost el definit acum peste o jumatate de secol de Peter Brook.
Iar tu, care te-ai ridicat ultimul, te intrebi in continuare ce anume i-a facut pe toti oamenii aceia sa sara-n picioare. Nu cumva fotoliile in care sedeau sunt dotate cu un fel de catapulta? Care e actionata de la distanta de regizorul tehnic dupa ultima replica? Dar atunci de ce nu ai fost tu insuti aruncat in sus odata cu ceilalti?
Se pare ca strapontinele nu beneficiaza inca de mecanismul de catapultare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper