Elogiu tramvaiului 26 si suavilor sai calatori

Un articol de NICOLETA SALCUDEANU

Cea mai fara de gres metoda de testare a rezistentei unei carti la uzura timpului este reeditarea. Proba este infailibila pentru simplul motiv ca insasi ideea reeditarii presupune un test de anduranta deja trecut. Iar „Galeria cu vita salbatica“ este, din acest punct de vedere, esential, un caz fericit. Daca parcurgi „fisa“ ei critica, constati ca, desi marea majoritate a comentatorilor, din reflex profesional, s-au grabit sa-l clasifice si sa-l contextualizeze, romanul se sustrage acestei actiuni si rezista probei timpului tocmai prin saturatia sa in inclasificabil. Cea mai la indemâna eticheta i s-a gasit in formula consacrata in anii ?70, aceea a „obsedantului deceniu“, formula ce definea tematica romanului eliberat de sub opresiunea dogmei si care, substituindu-se cercetarii istorice, problematiza, cu voie de la stapânire, greselile politice din perioada stalinista. Ca formula este constrictiva si simplificatoare o dovedesc si alte romane ale timpului, scrise de Augustin Buzura, Nicolae Breban, George Balaita, Stefan Banulescu, D. R. Popescu  s. a., a caror tematica majora este, la fiecare in parte, cu totul alta, „greselile trecutului“ situându-se undeva intr-un plan cu totul si cu totul nesemnificativ. Daca, prin lipsa de talent si tesatura epica rudimentara, proza, bunaoara, a unui Ion Lancranjan poate fi arondata fara ezitare formulei „obsedantului deceniu“, aceea a carei miza si realizare sare din tiparele unei grile tematice reductive si transcende modalitatile cuantificabile de reprezentare, ar trebui eliberata de sub influenta unei etichetari atât de autoritare.
Romanul recitirii
Ca se preocupa de problema puterii, a adevarului, a vinovatiei, a memoriei, a fragilitatii individului, a raului sau a mortii, romanul care ataca temele inalte ale umanului se apropie de conditia universalitatii, prin urmare nu poate fi clasificat cu usuratate si trivializat prin taxonomii conjuncturale. Cum, mai ales in comunism, dar si dupa caderea acestuia – reflex al inertiei, valoarea unui roman era masurata si prin metoda extraestetica a cantitatii de curaj civic-politic, a numarului de „sopârle strecurate“, interventia Sandei Cordos, unul din cei mai probi relectori ai literaturii scrise in comunism („Literatura intre revolutie si reactiune“, Apostrof, Cluj-Napoca, 2004), devine salutara si limpezitoare. Ea afirma transant si indreptatit ca „tentativa de a judeca literatura produsa in timpul regimului comunist cu ajutorul unor criterii politice, in conformitate cu supunerea sau indrazneala fata de putere, imi pare sortita esecului“ si socoate, pe buna dreptate, ca „operele literare nu pot fi discutate decât in baza criteriilor estetice“, adaugând: „Daca, insa, scriitorul a avut inteligenta sa mearga dincolo de prezentarea subversiva a figurii, daca a construit un personaj verosimil si i-a dat si alta identitate decât cea politica, atunci acesta poate sa intereseze in continuare cititorul, de azi sau de mâine, sub unghi psihologic. Daca, in plus, prin intermediul sau a fost pusa in pagina o problema eterna a umanului, el ramâne valabil dintr-un unghi existential“. Si, parca pentru a-i intari spusele, Constantin Toiu declara, in argumentul la editia a III-a a „Galeriei…“: „Nu cred ca in literatura curajul nud de a numi ceea ce pare mai greu de numit ajunge spre a deveni si artist. Ramâne cum spui. Si cei mediocri sustin adevarul, dar el nu apartine celor mediocri“.
„Galeria cu vita salbatica“, roman-cult in timpul comunismului, dupa un interval de eclipsa conjuncturala a receptarii, ale carei cauze le enumera cu atentie Marius Mihet, prefatatorul editiei a IV-a a romanului „Caderea in lume“, a revenit in atentia cititorilor. Proza lui Constantin Toiu pare sa-si reconfirme statura axiologica, omologata in unanimitate de critica predecembrista, si in ochii generatiilor mai tinere de critici. Dar la fiecare noua lectura, imbogatitoare de fiecare data, ceva mai ramâne nedescoperit. Sa fie acest rest obligatoriu secretul inepuizabilitatii lectiunii? Fiindca, trebuie spus, „Galeria cu vita salbatica“ este un roman al recitirii. Cu fiecare strat de descifrare asternut, orizontul de intelegere sare si mai departe, intinde noi capcane. De aceea, poate, el a fost, rând pe rând, definit in fel si chip, ca rod al unei vocatii lirice (M. Ungheanu), ca roman filosofic, utopic (C. Regman), „romanul unei cautari spirituale“ (M. Iorgulescu), „roman de observatie morala si analiza psihologica“ (E. Simion), „carte despre degradarea Istoriilor sacre“ (C. Ungureanu), meditatie politica (Al. Cistelecan), „problema intelectualului in revolutie“ (N. Manolescu), roman-eseu (D. Culcer), „o carte despre fragilitatea, solitudinea si plapândele oaze de solidaritate ale existentei umane“ (Sanda Cordos) etc. S-a vorbit despre „ambiguitatea funciara a discursului“, de incarcatura sa simbolica, de polifonie, de rafinament stilistic (A. Terian, in D. G. L. R.). Cu siguranta „Galeria cu vita salbatica“ este câte ceva din toate acestea, dar de fiecare data mai este ceva in plus, fiindca „astfel de carti nu reconstituie, ci construiesc; si fiind angajate in urmarirea unui sens nu incearca totusi vreodata sa ofere si sa impuna vreunul. Il exprima; nu-l reprezinta. Au, de aceea, aspectul unui labirint ce se naste din insasi desfasurarea narativa, mereu capricioasa si imprevizibila. Nu este totusi o inaintare in necunoscut: necunoscuta este si ramâne regula insasi a inaintarii. Mai surprinzatoare decât faptele se vadeste a fi legatura dintre ele; fiindca pare determinata de un plan secret“ – dupa cum tatoneaza Mircea Iorgulescu intimitatea diegezei la C. Toiu („Ceara si sigiliul“). S-a remarcat constructia impecabila, desi luxurianta, artisticitatea scriiturii in filigran, aristocratismul temelor si ambiantelor, s-a spus cam tot din ce s-ar fi putut spune despre acest roman. Si totusi, tezaurul de metatext pe care il implica ramâne neepuizat.
Cu intuitie taioasa si un instinct al valorii educat, Mircea Martin, un critic parcimonios in privinta intâmpinarii, in scurta sa lista ce cuprinde o selectie severa de autori, din volumul „Generatie si creatie“, il include si pe Constantin Toiu, inaintea aparitiei „Galeriei cu vita salbatica“. Inca din schitele si nuvelele publicate in volumul „Duminica mutilor“ criticul deduce câteva dintre atuurile romancierului ce va sa fie: structura intelectuala, eficacitatea estetica, unitatea de stil si viziune, „intâlnirea, destul de rara la noi, a unui autor reflexiv cu un excelent povestitor“, dictiunea lirica. Si parca spre a-l provoca pe prozator, Mircea Martin enunta sec: „Ii lipseste lui C. Toiu intentia sau preocuparea de a sesiza ritmurile umane eterne, in asa fel incât aparitia eroilor sa nu fie convingatoare numai prin dezinvoltura anecdotica si coerenta interioara. Ci si prin transmiterea necesara a unor valori. Scrisul sau ramâne practic ireprosabil, materia epica este incercuita perfect si facuta verosimila. Dar unor aparitii verosimile le putem pretinde sa fie si memorabile. Constantin Toiu isi indeplineste cu bine toate proiectele dar isi propune prea putine. Proza româna tânara dispune de „artizani“ straluciti. Ii lipsesc „arhitectii“.“ Dezmintirea va sosi ceva mai târziu, o data cu „Galeria cu vita salbatica“, si când C. Toiu va demonstra, cu asupra de masura, ca isi propune multe, nebanuit de multe, iar drumul de la verosimil la memorabil va fi strabatut prin acel pas spectaculos care va inzestra proza româna cu unul din cei mai importanti „arhitecti“ ai sai, un constructor de roman desavârsit si un creator de personaje, nu doar memorabile, ci emblematice.
Primul sinucigas al literaturii române postbelice
Unul din aceste personaje este si Chiril Merisor, in jurul lui se invârte intreaga arta prozastica asmutita in cel mai cunoscut roman al lui Constantin Toiu. Chiril este centrul de greutate si punctul de intâlnire a tuturor strategiilor narative. El este teritoriul striatiilor tematice majore si secundare ce strabat romanul, e intersectia realului cu miraculosul, e kilometrul zero al simbolizarii. Prin el, voluta lui Möbius refracta vietuirea preschimbând-o in reprezentare pura. Legat prin invizibile fire de roiul de personaje ce alcatuiesc „echipa trecatoare prin lume“, el se diferentiaza transant doar de unul singur: Isac, „cel ce poarta numele biblic al jertfei respinse de bunul Dumnezeu“, confesorul, cronicarul, depozitarul memoriei „fortat sa ramâna in repaus“, imobilizat in scaunul cu rotile, „si care, in lipsa miscarii si existentei directe, se straduie pe cât ii sta in putinta sa lege ceea ce poate ca nici nu e prea legat“. Se diferentiaza categoric tocmai pentru ca Isac, alter ego-ul sau, este, pentru Chiril, memoria si colectionarul tuturor intâmplarilor sale, este echilibrul, jumatatea sa stabila intr-un univers mereu huruitor, cu statui prabusite, incriminari aleatorii, primejdii timid-pânditoare, inocente primejdioase. Chiril este jumatatea de aer, cea trecatoare, cea pieritoare. „Curentul de aer improspata cu vestile lui existenta, platind acest lucru cu o fata vesnic ratacita din cauza atâtor solicitari. El se putea spune ca incerca sa fie, si era, câteodata, cel de-al doilea chip al Naratorului, trimis in lume sa afle, sa cunoasca si, eventual, sa judece“. El este „cercetasul“, „trimisul Galeriei“, al Arcei, „porumbelul ei singuratic si indraznet, ce masoara intinderea vasta, neteda in aparenta a constiintei, ascunzând insa dedesubt atâtea prapastii si piscuri“. Isac, in schimb, este partea indestructibila a fapturii. Lumea profunda in tot ce are ea stabil. Intregul roman se desfasoara intre aceste chipuri narative ce permit subtilul joc de voci de care se slujeste strategia auctoriala.
Ca nimic nu este ceea ce pare a fi, echivocul tinând de lege suprema, o dovedeste si simbolistica „echipei trecatoare prin lume“, corul antic, „plapândul cor tragic“ ce reverbereaza intâmplarile. Personajele ce-o populeaza se adapostesc in alveole simbolice, in „spatii izolate“, cum observa, printre altii, Gheorghe Perian („Pagini de critica si de istorie literara“), „in care personajele se refugiaza pentru a câstiga o privire detasata asupra istoriei“: anticariatul unde oficiaza sacerdotial Brummer, palatul episcopal, Jurilofca, loc dincolo de lume in care isi afla salasul copilul vizionar Izot, „Vizuina cu hoti“, a carei stapâna absoluta este Praxiteea, confesionalul Galeriei insusi – precum se vede, abunda simbolurile ecleziastice. Dar, si se vede ca – voit sau nu – insusi autorul se lasa condus de initiativa autogenerativa a simbolului, „echipa trecatoare prin lume“, cum cu modestie se autodefineste, e insasi Lumea, in infatisarea sa aparent umila, aparent neputincioasa, tot asa cum aparent neputincios, aparent fragil este Chiril insusi. „Echipa“ este tumultul indestructibil, este puterea anonima, cea imposibil de invins, oricât de atroce istoria. „Echipa trecatoare prin lume“ este tramvaiul 26, „in acel timp cel mai popular mijloc de comunicatie din capitala României. El era hamalul rupt de sale al clasei care munceste, un vehicul plin de glume si de voie buna precum si de observatii filozofice de prima mâna, principalul erou al Echipei trecatoare prin lume“ caruia Chiril aspira sa-i compuna o binemeritata epopee al carei titlu sa fie „ELOGIUL TRAMVAIULUI DOUAZECI SI SASE SI AL BUNILOR SAI CALATORI CE PRODUC DE TOATE SI CARE MERG HOTARÂTI INAINTE ORICE AR FI, A LOR FIIND VIATA SI LOR DÂNDU-LE EA, MAI DEVREME ORI MAI TÂRZIU, VESNIC DREPTATE“. Bunii calatori ai tramvaiului 26 ne demonstreaza ca viata este posibila. Fiindca dreptatea este a celor slabi, a celor carora li se cuvine, dincolo de accidentele istoriei, „prezumtia de inocenta“, intr-o lume a lor in care – cum spune anticarul Brummer – „orice individ este considerat nevinovat, o scânteie divina din focul universal“. De partea cealalta gasim „prezumtia de vinovatie, tipica autocratiei neincrezatoare“ ce exalta „Pacatul originar devenit politica de stat“. Formula „obsedantului deceniu“ este prea ingusta sa incapa o asemenea ireductibilitate.
In filigranul acestei simbolistici autogenerative, pe care nici autorul nu incearca s-o controleze si disciplineze, ci doar sa ia act de ea si sa-i organizeze optim initiativa, sta tineretea acestui roman. Precum se vede, valorile morale la care se raporteaza si mijloacele artistice prin care ele sunt apelate, nu tin nici de anii stalinismului, nici macar de anii comunismului. Mesajul auctorial este universal si vizeaza umanitatea in chiar germinatia ei nauca. Chiril este slab, este un personaj plapând, dar este primul sinucigas al literaturii române postbelice. Strivit din cauza libertatii sale de a scrie si a gândi (caietul pierdut si gasit de cei ce fac politica de stat din pacatul originar) libertate primejdioasa in orice regim, si asta se vede peste tot in lume, Chiril este totusi cel puternic, in lumea in care un ins, un individ, poate sa fie „suprimat cu aceeasi rece si monstruoasa premeditare“, pâna si doar „verbal sau in scris“, printr-un act de distrugere moral, prin simpla luare de cuvânt intr-o adunare. Ucigasului moral i se vede insa in suflet, „ca la raze, toata aparatura cruzimii si lasitatii, perfect mascata sub vorbe fatarnice rostite in numele celui mai nobil ideal omenesc“. O cruzime practicata cu dezinvoltura si astazi. Inepuizabila.
Chiar daca este strivit ca individ, existenta sa materiala supunându-se legii rezistentei materialelor care postuleaza sigma de rupere, Chiril este indestructibil in absolut – asa cum noteaza el in inchisoare, pe un pachet de tigari „de Nationale netezit, cu urme de clei. „Ce-i asta, Indestructibil“? se interesa mirat, „Asa scrie el“, explica tipograful de la masa, fara sa se intoarca. „A fost ultimul lui cuvânt?“ „Ultimul“ zise Aurica blând.“ Slab ca individ, buimac in viata, adevarata putere a lui Chiril Merisor este tocmai slabiciunea lui, capacitatea zanateca de a da corp himerelor, asa cum doar lui i se arata, din când in când, naluca unui general din alte vremuri, simbol posibil al unei ordini salubre, al existentei, undeva, a unei lumi care respira prin toti porii ei ozonul prezumtiei de inocenta. Si tot prezumtia de inocenta valideaza mult discutatul pasaj cu ploaia lustranta din final, fragment socotit, pasamite, un implant-reverenta catre cenzura si happy-end oarecum caznit. Nicidecum. Intregul roman este un poem inchinat puterii celor slabi, fortei neinchipuite a candorii, un imn adus ofranda puritatii, purificarii probabile.
Romanul „Galeria cu vita salbatica“ este un roman cum putine sunt in literatura româna, romanul postcomunist inca aspirând, cu alarmant de rare exceptii, la constructii narative de asemenea deschidere si miza si la partituri polifonice de un asemenea rafinament. O aspiratie inca neatinsa pentru partea covârsitoare a prozatorilor români de astazi.

 

(Prefata la Constantin Toiu, „Galeria cu vita salbatica“,

Colectia Biblioteca pentru toti,  Editura Jurnalul National,)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper