Dreapta sanatoasa si dreapta nebuna

Un articol de ALEX. CISTELECAN

„Clipa deciziei e nebunie“ (Kierkegaard)

Am de gând sa redeschid putin aici afacerea Breivik, parazitând marginal textele excelente semnate deja de Costi Rogozanu si Andrei State. Un aspect ar merita, poate, ceva mai multa atentie: modul in care dreapta oficiala incearca sa retraseze granitele rezonabilitatii sale si sa se desprinda de orice posibila afiliere cu atentatele din Norvegia. In acest travaliu intens si spontan de decantare a rezonului de dreapta de dementa de dreapta se produce o deplasare pe cât de subtila pe atât de periculoasa, o parte din nebunia diagnosticata si condamnata fiind, de fapt, inclusa in noua rezonabilitate prin chiar acest gest care pretinde sa o conjure.
Sa reluam, pentru inceput, cu incetinitorul doua din seriile de evenimente politico-mediatice care au urmat atentatelor din Norvegia. In primul rând, modul in care au fost reconfigurate narativ, efectiv peste noapte, aceste atentate: de la explicatia spontana ca avem de-a face, din nou, cu niste atacuri de sorginte fundamentalist islamica (explicatie la care au si recurs, ca pe pilot automat, câteva ziare si posturi de stiri), la explicatia ca avem de-a face cu un atac provenind din partea extremei drepte. Ceea ce s-a schimbat insa in aceasta reconfigurare narativa n-a fost doar figura si apartenenta politica si culturala a atentatorului. Explicatia insasi a gestului si a motivatiei s-a modificat radical. Daca ramâneam la prima versiune, ramâneam in sfera normalitatii. No surprises: quasi-echivalenta dintre arab, fundamentalist si terorist este, dupa zece ani de intensa propaganda mediatica si politica, atât de incetatenita incât a devenit un reflex imediat. Oriunde se sparge un geam sau explodeaza o butelie suspectam ingerinte islamiste. Nici o prezumtie de nebunie si, deci, de iresponsabilitate legala nu planeaza aici asupra atentatorului. Gestul lui nu e o exceptie de la logica – nebuneasca, e adevarat, dar nu mai putin constitutiva – care subintinde si structureaza intregul fundamentalism islamic. El nu este decât expresia fidela a principiilor si ideilor islamiste1. In cazul atentatelor de extrema dreapta, nimic din argumentarul acesta nu mai ramâne in picioare. De la principiile radicale de dreapta la un posibil atentat terorist realizat pe bazele si in numele acestor principii e cale atât de lunga incât atentatorul nu poate face saltul cu tot cu ratiunea intreaga. Prin urmare, el nu poate fi decât nebun. Gestul lui nu mai e expresia fireasca a acestor principii, ci exceptia de la ele. El nu pune in practica aceste principii, ci le tradeaza si deformeaza. Un arab pune bomba pentru ca e arab. Un conservator pune bomba pentru ca e nebun.
Sa trecem acum la cea de-a doua serie de evenimente declansate de atacurile de la Oslo. E vorba de reactiile imediate pe care le-au avut unii reprezentanti ai partidelor de dreapta europene si de reactia partidelor respective la aceste reactii. Imediat dupa atentate, membrii de prim plan ai partidelor de dreapta francez, austriac si italian s-au trezit dând declaratii in care afirmau, mai mult sau mai putin voalat, ca ei inteleg oarecum gestul lui Breivik, daca nu chiar rezoneaza cu el. Reactia spontana a partidelor respective a fost sa-i excluda sau suspende pe acesti profeti pe care i-a luat gura pe dinainte2. Se cuvine insa sa fim atenti la ce anume, mai exact, este respins si exclus aici din normalitatea si rezonabilitatea de dreapta. Ca si in cazul de mai sus, al nebuniei lui Breivik, ceea ce este taxat drept iresponsabilitate si exceptie este numai gestul violent efectiv, nu insa ideile care au stat la baza lui. Reactia dreptei europene oficiale, parlamentare sau guvernamentale, la atentatele din Norvegia e, astfel, un caz tipic de denegare: „je sais bien, mais quand-même…“. Stim foarte bine ca multiculturalismul, imigrantii si corectitudinea politica sunt principalele probleme ale Occidentului; dar parca totusi sa omori din senin sute de oameni nevinovati nu-i cea mai buna solutie. Freud spunea ca denegarea si dialectica dintre recunoastere si nerecunoastere pe care ea se construieste constituie scena de nastere a intelectului, in masura in care aici se realizeaza efectiv scindarea planului intelectual de cel afectiv. In mod similar, denegarea pe care dreapta o afiseaza vizavi de gestul lui Breivik pune in scena aceeasi scindare intre idee si afect: ceea ce deranjeaza si trebuie condamnat e pasiunea nebuneasca a lui Brevik; ceea ce trebuie insa salvat sunt ideile sale. Si nu doar ca ideile respective trebuie salvate tocmai de gestul in care s-au cristalizat, ci ele nu pot fi salvate decât punând in scena o condamnare ferma a gestului respectiv. Prin urmare, contrar aparentelor pe care incearca in disperare sa le salveze, faptul ca partidele de dreapta europene au sanctionat prompt deraierile unora din membrii lor nu ar trebui sa ni le faca neaparat mai simpatice. Dimpotriva: ca si in cazul denegarii freudiene, reactia de respingere e cu atât mai prompta si mai taioasa cu cât ea priveste nu ceva strain corpului interior, ci ceva profund intim. Si, din nou, tot asa cum, in definitia tehnica a denegarii, respingerea si excluderea declarata nu sunt decât modalitatea de a pastra, tocmai ca nerecunoscut, continutul respins, la fel, in cazul denegarii partidelor de dreapta, sanctionarea membrilor care au derapat si condamnarea gestului lui Breivik constituie singura metoda, oficialmente acceptabila, de a salva continutul de idei pe baza caruia acest gest si aceste derapaje au luat nastere. Alternativa pentru partidele europene era intre a-si revizui radical principiile, programul si teoria politica sau a-si sanctiona câtiva membri mai guralivi. Cine-ar mai sta sa ezite, mai ales in conditiile in care a doua alternativa oferea singurul alibi si acoperire impotriva celei dintâi?
In ambele cazuri – nebunia lui Breivik si nebuniile razlete din partidele europene de dreapta – se produce astfel o deplasare periculoasa a granitei care despartea, pâna nu demult, dreapta oficiala de dreapta extremista. Pâna nu de curând, diferenta dintre dreapta rezonabila si dreapta traznita, asa cum ramasese ea intiparita in folclor, era ca cea din urma are curajul sa rosteasca cu voce tare ceea ce prima nici nu-ndrazneste sa gândeasca. Diferenta dintre normalitatea acceptata si exceptia extremista era diferenta dintre gândul ascuns si formularea sa deschisa. Era, sa zicem, o diferenta inerenta constiintei sau constientizarii de dreapta. Astazi, dreapta oficiala a trecut fara sa ezite de la gândul nerecunoscut la formularea sa explicita. Nimic din convingerile lui Breivik nu a fost respins sau criticat de catre dreapta europeana oficiala, parlamentara sau chiar guvernamentala: intr-adevar, multiculturalismul, „marxismul cultural“, politicile de integrare, corectitudinea politica, pierderea traditiei, uitarea credintei si toti ceilalti demoni care bântuie Occidentul sunt, si ramân, marile probleme in viziunea dreptei. La nivel de „teorie“, acelasi diagnostic al societatii e impartasit de catre ambele tipuri de dreapta, cu minime diferente de accent si de stil. De-acum, diferenta dintre cele doua e in alta parte: nu mai e una intre gând ascuns si formulare deschisa, ci intre formulare deschisa si gest efectiv. Nu mai e decât diferenta dintre teorie si punerea ei in practica. Acestea fiind conditiile, dreapta urbana isi mai poate pastra prezumtia de rezonabilitate numai in masura in care ramâne in postura unui gest suspendat, a unui silogism neincheiat. Non sequitur-ul e sofismul practic care salveaza astazi rezonabilitatea teoretica a dreptei.
Ceea ce nu inseamna, desigur, ca dreapta oficiala este, de-acum, condamnata la inactivitate. Dupa toate aparentele, dreapta europeana nu va ramâne in postura ei incremenita de gest suspendat, nesigura daca sa-si duca rationamentul pâna la capat sau sa-l lase in aer, decât pret de un moment de reculegere. Un moment pasager, care a si fost depasit cu brio. De-aici, dreapta are pe umeri sarcina unei activitati frenetice, de data asta sustinuta insa de mult mai multa incredere in sine. Caci departe de a constitui o amenintare la succesul ideilor de dreapta, gestul lui Breivik a fost deja convertit intr-un prilej de reafirmare a acestora. O reafirmare care trebuie sa ia calea ocolita a condamnarii, insa o reafirmare mult intarita prin acest detur, pentru ca trecuta prin focul luptei. Multiculturalismul ramâne marea problema, tocmai pentru ca, atâta vreme cât nu vom exorciza societatile europene de acest demon pagân, iata la ce gesturi disperate suntem nevoiti sa asistam. Practic, in doi timpi si trei miscari, conjurarea gestului concret si condamnarea sa publica s-au transformat intr-un mod de a salva rezonabilitatea ideilor in numele carora a fost savârsit. Tocmai ca sa nu se repete astfel de gesturi, problemele structurale care l-au provocat (multiculturalismul, corectitudinea politica, integrarea imigrantilor, libera circulatie si, progresiv, toate celelalte ramasite de democratie formala burgheza) vor trebui urgent adresate si solutionate. Tocmai ca sa nu se repete gestul lui Breivik, trebuie sa aplicam altfel, ceva mai rezonabil, ideile lui Breivik. Breivik este, astfel, adevaratul câstigator ideologic al atentatelor de la Oslo. Gestul sau, exclus ca nebunesc, condamnat ca fiind criminal, traseaza deja directiile politice ale urmatoarelor programe de dreapta. Nebunia sa este noul barem dupa care vom masura rezonabilitatea viitoarelor politici sociale europene. Viitorul policy maker european nu poate fi decât un Breivik cu fata umana. Caci singura bariera care ne mai poate desparti de un Breivik pe steroizi e un Breivik pe diazepame. Si cine isi mai poate permite sa stea in cumpana?

 

NOTE:
1. Pentru fundamentalismul islamic, solutia violentei e musai una in linie logica cu premisele. Dimpotriva, ceea ce face exceptie de la aceasta logica si ramâne, ca atare, aproape inexplicabil este surprinzatoarea explozie democratica din lumea araba. Singura solutie e sa tinem puternic frâiele prejudecatilor si sa conchidem ca „primavara araba“ nu este decât o aparenta inselatoare, un moment pasager, care va lasa loc negresit unor regimuri fundamentaliste, evident mult mai fidele naturii arabe. In mod convers, noile masuri de prevenire a terorismului aplicate in SUA sunt un exemplu tipic de punere in scena a acestei prezumtii ca terorismul este ceva inerent identitatii arabe, un fond care mocneste doar si pe care noi, oamenii de bine, nu trebuie decât sa-l mosim putin pentru a-l scoate la iveala si a-i dovedi astfel, retroactiv, existenta. Astfel, conform unor relatari aparute in presa de peste ocean (de pilda: http://www.democracynow.org/2010/10/6/entrapment_or_foiling_terror_fbis_reliance), noul program de prevenire si depistare a celulelor teroriste presupune urmatorul scenariu: câte-un agent se infiltreaza in comunitatile de arabi din America, racoleaza câte-un imigrant precar, nenorocit si care ar face aproape orice ca sa supravietuiasca de pe o zi pe alta, il spala intens si indelung pe creier cu propaganda islamista, il finanteaza si inarmeaza direct cu arsenalul necesar, il mai si duce cu masina la locul ales si, pe când sa apese temutul terorist pe butonul cu bomba, il prinde in flagrant delict. Diferenta dintre provocarea terorismului si prevenirea sa e aici aproape inexistenta. Fortele de ordine ii ofera aici „potentialului“ terorist atât motivatia cât si mijloacele necesare atentatului. Dar ceea ce e si mai important, intreg acest scenariu sofisticat si imposibil de ignorat ar trebui, chipurile, sa functioneze ca simplu declansator, revelator, a ceva deja existent. Ar fi interesant de vazut câti albi ar ajunge, trecuti prin acelasi scenariu, efectiv cu degetul pe butonul bombei. Ma indoiesc ca mai putini. Dar desigur, in cazul lor explicatia e ca avem de-a face cu nebuni.
2. Interesant, singura exceptie din acest trend a fost cazul Urban de la noi: in mod scandalos si totusi tipic – cu atât mai scandalos cu cât e mai tipic – declaratiile sale au ramas nesanctionate, chiar daca, oficial, PDL ocupa pozitii ideologice mult mai centriste decât Frontul National Francez sau Lega Nord italiana.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper