Destramarea iluziilor (politice) si sansa salvarii

Un articol de RODICA GRIGORE

Antonio Ortuno, „Cautatorul de capete“, traducere de Laurentiu Dulman, Bucuresti, IBU Publishing, 2009.

Desi mai degraba ignorat suficienta vreme de criticii literari, tentati sa-l considere doar (inca!…) unul dintre numerosii jurnalisti latino-americani atrasi de domeniul prozei, Antonio Ortuño, nascut in 1976, la Guadalajara, si cunoscut ca specialist in probleme de politica internationala al ziarului „Milenio“, dar si ca titular al câtorva rubrici permanente ale revistelor „Letras libres“, „La tempestad“ (Mexic) sau „Lateral“ (Spania), a reusit sa produca o adevarata senzatie in spatiul cultural mexican, odata cu publicarea primului sau roman, „Cautatorul de capete (El buscador de cabezas)“, in anul 2006, aparut dupa „Ars cadaver“, un excelent volum de nuvele si povestiri. Cartea a stârnit numeroase reactii, majoritatea nu doar favorabile, ci de-a dreptul elogioase, fiind apreciata cu atât mai mult cu cât tânarul autor a avut curajul sa readuca in peisajul prozei contemporane a Mexicului o serie de procedee si strategii narative considerate desuete de catre doctii reprezentanti ai aripii academice a exegezei de specialitate… Caci Ortuño nu incearca sa resusciteze nici realismul magic al generatiei marelui si stralucitului „boom“ latino-american, nici sa urmeze intocmai retetele de succes ale lui Jorge Volpi, unul dintre prozatorii mexicani ai momentului, ci, depasind atât mult clamatul regionalism al acestui spatiu cultural, cât si indiferenta ideologica ori costumbrismul formal, reuseste, inca din romanul sau de debut, performanta de a fi cu adevarat el insusi.
„Cautatorul de capete“ se dovedeste a fi, inca din primele pagini, un text care te prinde, ca cititor – si pe care il parcurgi cu sufletul la gura; in ciuda subiectului violent si, uneori, a limbajului frust – sau, poate, de ce nu, si datorita acestora. Plasata in actualitatea mexicana, povestea pe care Antonio Ortuño o relateaza este, aparent, desprinsa din paginile faptului divers al ziarelor latino-americane. Dar la o lectura atenta se va vedea ca lucrurile doar par a sta astfel, câta vreme, dincolo de intâmplarile in sine, mesajul pe care il transmite „Cautatorul de capete“ nu e nici pe departe unul facil si, cu atât mai putin, conventional. Romanul incepe cu pretextul care ii este oferit lui Alejandro (Álex) Faber de catre un editor abil si convins ca, din povestea fostului membru al unei bande fasciste, ulterior convertit la jurnalismul progresist, va scoate bani frumosi. Álex incepe, deci, sa scrie si sa relateze o serie de intâmplari care i-au marcat existenta si i-au configurat destinul intr-un mod pe care nu intotdeauna el, cel implicat, a putut sa-l aleaga, uneori neramânându-i nimic altceva de facut decât sa se lase in voia evenimentelor care tindeau sa scape oricarui control. Se intâmpla asa pentru ca extrema dreapta renaste pe neasteptate, mult mai puternica decât fusese, de asta data reprezentantii sai incercând chiar sa ajunga la putere cum altfel decât in urma unor alegeri libere… In mod previzibil, nu mai e, acum, decât un pas pâna la o veritabila vânatoare de vrajitoare: actualii colegi ai lui Álex sunt vânati de fostii sai tovarasi de idealuri – si de violenta. Iar el este prins ca intre ciocan si nicovala, optiunile pe care le are fiind extrem de putine: fie alege sa intre la inchisoare, fie sa se lase ucis. Iar aici intervine excelenta intuitie a lui Antonio Ortuño, cel care stie perfect cum sa salveze acest roman atât de o eventuala cadere in cliseele violentei si ale simplificarilor ideologizante, cât si de orice accente de retorica gaunoasa. „Cautatorul de capete“ este o reusita si din acest punct de vedere, caci Ortuño ramâne actual ca tematica si mereu alert ca tonalitate, stiind, pe de alta parte, cum sa utilizeze, pe alocuri, tehnica punctului de vedere, dar fara sa abandoneze complet procedeele specifice jurnalismului.
Cartea devine, de la un anumit punct incolo, veritabila relatare implicata a tradarilor si micilor – sau mai marilor – acte de eroism ale lui Álex Faber, in incercarea sa disperata ca, la capatul oricaror fapte reprobabile de care ar putea sa fie acuzat, sa nu comita greseala cea mai grava, aceea de a se trada pe sine si pe cei la care tine cu adevarat. In acest context, atmosfera opresiva a unui regim cvasi-totalitar pe care autorul o descrie cu o perfecta adecvare a mijloacelor stilistice la realitatile sociale este cât se poate de convingatoare. La fel se dovedeste a fi si tonul ironic al personajului-narator, incapacitatea acestuia de a mai crede in vreo lozinca sau in vreun asa-zis ideal politic, precum si notele de sarcasm si umorul negru care il individualizeaza profund pe Antonio Ortuño in peisajul literaturii mexicane a ultimilor ani. Prin urmare, textul, care ar fi putut foarte usor sa se transforme intr-un soi de istorisire politista pe fondul realitatilor lumii latino-americane a prezentului, devine, pe nesimtite, o profunda meditatie nu doar asupra conditiei umane, ci, deopotriva, asupra conditiei literaturii contemporane.
Una dintre mizele autorului, in „Cautatorul de capete“, este, apoi, evidentierea modului in care istoria (desigur, aceea pe care ne-am obisnuit sa o numim „marea istorie“) influenteaza istoria personala a oamenilor, mai cu seama in perioadele in care violenta izbucneste si ea, distrugând aparenta stabilitate a existentei umane obisnuite. Astfel ca drumurile pe care Álex le face zi de zi, fie in cautarea subiectelor pe care sa le includa in rubrica pe care o detine la tiar, fie in cautarea posibilei alinari pentru un suflet profund traumatizat, cum e al sau, devin nu doar niste deplasari la nivel fizic sau geografic, ci, de fiecare data, secvente ale unei adevarate calatorii initiatice, menite a-l face sa inteleaga, pentru prima data pâna la capat, cine este el cu adevarat. Ca structura de suprafata, e adevarat ca romanul lui Ortuño pastreaza, pe alocuri, aerul unei naratiuni de aventuri (de aici si impartirea ansamblului in doua mari sectiuni, prima intitulata „Cautatorul“, iar cea de-a doua, „Capetele“), numai ca, la o lectura atenta la nuante, cititorul va descoperi ca, oarecum paradoxal, dar deloc inexplicabil in contextul unei astfel de creatii, in spatele tuturor aparentelor, se gaseste si altceva. Astfel, protagonistul intreprinde, alaturi de Sony, neconventionala sa iubita, si de Manú, sefa lui si redactor responsabil de sectiunea „Crime“ a ziarului „Viitorul“, si o veritabila „calatorie la capatul noptii“, a carei tinta finala este intelegerea resorturilor istoriei recente a propriei sale tari, pe care, pâna atunci, nu o cunoscuse decât, cel mult, din paginile ziarelor in care el insusi scria – insa doar pentru a-si incasa salariul, fara a trece nimic prin filtrul constiintei sale… Va cunoaste, deci, personaje nu o data infioratoare: membri alcoolici ai clerului catolic, coordonatori odiosi ai serviciilor secrete, delincventi surdo-muti folositi de adeptii diverselor grupari politice in propriile lor scopuri, un adevarat carusel uman care ameninta, in unele momente, sa-l faca pe Álex sa-si piarda complet capacitatea de orientare si pâna si abilitatea comunicarii interumane.
Intuind corect pericolele la care s-ar fi expus daca ar fi preferat prea numeroasele podoabe stilistice, Antonio Ortuño le evita cu grija si pune in fata cititorilor o carte sobra, scrisa intr-un stil echilibrat, in ciuda subiectului, adaptând bine cadenta tonului la intâmplarile relatate. In plus, autorul demonstreaza, in numeroase pagini ale acestui roman, ca este intru totul de acord cu ceea ce spunea, la un moment dat, Javier Cercas, si anume ca „omul e raspunzator nu  numai pentru ceea ce face, ci si pentru ceea ce vede, citeste sau asculta.“ Álex Faber va intelege, treptat, ca ii e imposibil sa mai fie indiferent, si ca trebuie sa inceapa sa judece lumea din jur cu propria sa minte, iar nu in functie de propaganda vreunui partid. De aici si incercarea (din nou reusita!) a lui Ortuño de a se apropia de literatura cu accente politice (la fel cum a procedat, de altfel, in urma cu câtiva ani, si peruanul Santiago Roncagliolo, in „Aprilie rosu“), in ciuda convingerii cvasigenerale ca aceasta si-ar fi incheiat cariera in America Latina odata cu anii ’70 si cu unele dintre textele lui Julio Cortázar.
Cartea de fata devine, citita astfel, veritabila meditatie nu doar asupra propriei culpabilitati a lui Álex Faber, care, intr-un fel, isi asuma greselile intregii sale generatii derutate de ideologii de cele mai diverse tipuri si incearca sa gaseasca o cale de a le ispasi, ci si asupra destinului fiintei umane in general, in contextul atât de tulburat al prezentului. In plus, cautarile lui Álex dau nastere unei serii de intrebari carora protagonistul incearca sa le gaseasca raspunsuri, pe parcursul intâmplarilor traite. „Cautatorul de capete“ este, insa, si marturia personala a lui Álex Faber, cel care intuieste ca, prin scris, se poate apropia de adevarurile profunde care, pâna atunci, ii scapasera; caci, dupa cum spune el insusi, „amintirile sunt felul meu de a uita“. Iar intrebarile care devin, pe parcursul romanului, de-a dreptul obsedante, sunt (printre altele!): cine au fost si cine sunt in realitate cei care conduc Mexicul, ce anume a determinat alegerile pe care acestia le-au facut de-a lungul anilor si care au fost adevaratele lor implicatii asupra populatiei? Si, mai ales, cine este el insusi si cum de a putut sa ignore atât de mult timp realitatea de dincolo de paginile ziarului unde lucra sau de dincolo de propaganda pe care superiorii sai ii impuneau sa o raspândeasca? Remarcabil este faptul ca Antonio Ortuño are capacitatea de a formula, subtextual, toate aceste intrebari, dar a nu oferi niciodata un raspuns unic, ci dimpotriva, de a-si provoca cititorul sa exprime, la rândul sau,  alte si alte interogatii menite a pune in discutie chiar sensurile existentei. Tocmai de aceea, destramarea iluziilor in care, mai mult sau mai putin, din comoditate sau din rutina, Álex crezuse pâna la un moment dat, precum si abandonarea, de catre acesta, a vechilor prieteni fascisti si a ulterioarelor preocupari propagandistice nu reprezinta nicidecum un esec. Ci dimpotriva, curajul sau de a se desprinde, finalmente, de aparentele, fie ele si convenabile ori profitabile din punct de vedere financiar care ii dominasera existenta pâna atunci. Dar si temeritatea de a renunta la modul sau anterior de viata pentru a avea sansa unei veritabile salvari spirituale, chiar daca drumul pâna la aceasta va fi lung si anevoios.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper