Corin Braga – comparatismul fara frontiere

Un articol de ANDREI TERIAN

Corin Braga, „Du paradis perdu à l’antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles“, Editions Classiques Garnier, Paris, 2010, 418 p.

 
In cautarea Paradisului
pierdut

La vârsta de 50 de ani, Corin Braga mi se pare cel mai bun produs al comparatisticii românesti din ultimele doua decenii. As fi tentat sa extind acest superlativ chiar mai departe, catre o confruntare cu scrierile unor Adrian Marino sau Paul Cornea, daca n-as sti, pe de o parte, ca in cazul ultimilor doi comparatismul e doar un fir intretesut in cadrul unei vaste activitati interdisciplinare, iar, pe de alta, ca regimul comunist s-a aratat destul de refractar fata de „iesirile“ in Vest (la propriu si la figurat) ale scholar-ilor nostri. Ce-i drept, dimensiunea interdisciplinara nu lipseste nici din scrierile lui Corin Braga, al carui proiect hermeneutic, autorecunoscut ca „arhetipologie“, isi propune sa combine psihologia analitica jungiana si mitocritica in varianta Durand – Wunenburger. Insa, raportat la colegii sai apropiati ca vârsta – ma gândesc cu precadere la Monica Spiridon, Stefan Borbély si Caius Dobrescu –, Corin Braga ramâne mai aproape de linia clasica a comparatismului, care, sa nu uitam, a debutat ca tematologie si care, ca analiza de „continut“, se continua astazi cel mai bine prin arhetipologie. In orice caz, fapt este ca autorul celor „11 studii de arhetipologie“ a sfidat cu brio in ultimii ani unul dintre complexele endemice ale literatului român: publicarea in strainatate. A facut-o, deocamdata, prin trei titluri aparute intr-un interval de doar sase ani la doua edituri franceze: „Le paradis intérdit au Moyen Âge. La quête manquée de l’Eden oriental“ (pref. Jean-Jacques Wunenburger, L’Harmattan, 2004), „La quête manquée de l’Avalon occidentale. Le paradis intérdit au Moyen Âge – 2“ (L’Harmattan, 2004) si „De paradis perdu à l’antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles“ (Editions Classiques Garnier, 2010). Si, chiar daca anumite secvente din aceste tomuri au devenit intre timp accesibile si in limba româna – „De la utopie la antiutopie. Cenzura religioasa in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea“, in „De la arhetip la anarhetip“ (2006), sau „Jonathan Swift. Regresia la yahoo“, in recentele „Psihobiografii“ (2011) –, ciclul francez ramâne momentan mult mai concludent pentru a ne face o imagine despre amploarea si limitele acestui ambitios proiect.
Paradis, Millenium, Utopie
La prima vedere, ultimul volum din seria franceza (si cel la care ma voi referi mai pe larg in rândurile de mai jos) nu este decât un sequel al primelor doua, care livrau o constructie compacta, articulata pe o ipoteza indrazneata. Potrivit lui Corin Braga, „esecul principial“ al tuturor questelor din literatura medievala europeana ar fi un efect direct al interdictiei pe care divinitatea suprema a crestinismului a plasat-o asupra gradinii Edenului inca din „Geneza“. In replica, imaginarul medieval a incercat o transgresare partiala a acestei interdictii, creând o multitudine de paradisuri terestre pe care le-a localizat mai intâi in Extremul Orient (e vorba de asa-zisa „matière d’Asie“, care alcatuieste subiectul primului volum al seriei „franceze“), apoi, pe masura accelerarii „descoperirilor“ geografice, in Extremul Occident (prin la „matière d’Irlande“, analizata exemplar in volumul din 2006), dar, pentru a nu forta prea mult dogma biblica, destinându-le pe toate ratarii. „De paradis perdu à l’antiutopie…“ continua aceasta saga fascinanta a dislocarilor si relocarilor arhetipului „locului ideal“ in imaginarul colectiv european, adaugându-i, totodata, doua ipoteze noi, ce ridica cu câteva nivele bune miza intregului demers: aceea ca, incepând cu epoca Renasterii, pe fundalul „descoperirii“ Americilor si al unei secularizari progresive, in cultura continentala topos-ul Paradisul Terestru a fost puternic concurat de (si, in cele din urma, substituit prin) acela al Utopiei; si aceea ca Utopia „clasica“ poarta deja in sine germenii Antiutopiei, pe care ar fi inadecvat sa o consideram un construct apartinând in exclusivitate secolului XX.
Inainte de a detalia aceste ipoteze, trebuie sa remarc ca „De paradis perdu à l’antiutopie…“ fundamenteaza si un aparat conceptual coerent, ce sustine cu folos abordarile erudite si rafinate din tomurile anterioare. In acest scop, Corin Braga contrapune imagini clasice a „Imparatiei lui Dumnezeu“ (sau a Paradisului Ceresc) o triada topologica adeseori frecventata in cele doua milenii post-evanghelice: Paradisul Terestru, Millenium-ul si Utopia. Dintre aceste concepte, primele doua exprima reprezentari religioase (chiar daca heterodoxe) ale arhetipului „locului ideal“, diferenta dintre ele fiind ca, pe când cea dintâi „blocheaza“ Paradisul intr-un prezent concret, cealalta il proiecteaza intr-un viitor indeterminat. In schimb, Utopia consacra o lume iremediabil laica, in care erezia latenta rezida in posibilitatea de a realiza aici si acum „locul ideal“, fara a mai avea nevoie de concursul sau de asistenta divinitatii. Pe scurt: „Daca relatia intre Paradisul terestru si Utopie este de natura complementara, intronarea celei din urma suplinind disparitia celei dintâi, relatia dintre Millenium si Utopie este de natura alternativa. Cele doua sunt alternative terestre, una religioasa, alta laica, a Paradisului ceresc promis de catre Biserica.“ (p. 47)
Fata si reversul
Principalul merit al cartii lui Corin Braga nu consta, totusi, in aceasta disociere concisa a celor trei categorii, ci in proiectarea lor istorica, in detectarea liniilor de (dis)continuitate care fac ca utopiile Renasterii sa devina, in esenta, „pseudomorfoze ale Paradisului terestru crestin“ (p. 10). Tocmai aceasta demonstratie, pornita din constatarea ca „mostenirea asumata de catre genul utopic din traditia narativa medievala continua sa ramâna insuficient cunoscuta sau subevaluata“ (p. 60), reprezinta centrul de greutate al volumului. In acest sens, recunoscând valoarea paradigmatica a cunoscutei opere a lui Thomas Morus, comparatistul urmareste „exilul“ Utopiei dinspre Orient catre Occident, apoi catre Insulele Pacificului si „Continentul Austral Necunoscut“ si, in cele din urma, spre centrul Pamântului sau chiar spre alte planete; concomitent, Corin Blaga explica translatia motivelor medievale (stadiile calatoriei, climatul si formele de relief ale tarâmului ascuns, numeroasele obstacole tipizate etc.) in utopiile narative „clasice“, acrosând, in subsidiar, si implicatiile sociale, religioase, politice si ideologice ale acestui vast proces. Cea mai interesanta dintre ele vizeaza, zic eu, raporturile dintre crestinism, Utopie si Antiutopie, care ocupa, de altfel, aproape jumatate de carte (p. 155-308). Desigur, ar fi hazardat sa-i atribuim lui Corin Braga patentul idee ca orice utopie isi contine in filigran propria antiutopie. De la Northrop Frye la Jean-Jacques Wunenburger, aceasta observatie a devenit deja un loc comun din care se intâlneste toata „utopologia“ contemporana. Insa meritul – deloc neglijabil – al lui Corin Braga ramâne acela de a fi aratat cum s-a produs in mod concret „pseudomorfoza“ Paradis Terestru – Utopie – Antiutopie prin raportare la un parametru cultural major: crestinismul occidental.     Dincolo de asta, exista inca un argument, decisiv in opinia mea, pentru consubstantialitatea psihanalizei cu literatura si critica. Odata cu ascensiunea teoriilor lingvistice din a doua jumatate a secolului trecut a devenit evident ca, fara a o spune deschis, Freud descria procesele psihicului uman folosindu-se de modelul tropilor din literatura. Nu-i greu de observat, astfel, ca mecanismele inconstiente ale condensarii si ale relocarii sunt echivalente functional metaforei, respectiv metonimiei, doua dintre figurile stilistice cele mai frecvente. Astfel incât Lionel Trilling are dreptate sa observe ca psihologia freudiana face practic ca poezia sa devina constitutiva mintii umane (Cf. „Psychoanalytic Literary Criticism“, edited and introduced by Maud Ellmann, 1994). Daca mai tinem cont si de faptul ca nucleul imaginar pe care s-a construit intreaga stiinta a psihanalizei poate fi identificat in „Oedip-rege“, opera literara in cel mai propriu sens al cuvântului, devine imposibil de argumentat ca psihanaliza e exterioara criticii. Astfel incât atât de disputata problema a nerespectarii specificitatii literaturii trebuie trimisa la plimbare.
„Psihobiografii“
Inrudirea originara dintre cele doua e, de altfel, vizibila peste tot in excelentele analize ale lui Corin Braga. Desi materialul adunat in „Psihobiografii“ e destul de divers (predomina autori români – Urmuz, Constantin Stere, Lucian Blaga, Leonid Dimov, Nichita Stanescu si Norman Manea, dar nu lipsesc nici scriitori universali – Jonathan Swift, Ernesto Sábato si Carlos Castaneda), exista o unitate de fond, specifica fata de celelalte volume fragmentare, „10 studii de arhetipologie“ sau „De la arhetip la anarhetip“. Daca acolo psihanalistul era supravegheat permanent de comparatist, un „visiting scientist in alien worlds“ (C. Braga) care survola pe spatii mari domeniul literaturii si al ideilor, aici, analistul freudian e luat in posesie de criticul literar.  Ceea ce inseamna ca, restrângându-si comentariul la câte un singur autor, din a carui opera e retinut adesea doar esentialul, Corin Braga devine mai atent la coerenta si la individualitatea interpretarii.
Afirmatia pare fortata pentru ca, la o prima vedere, analistul nu face decât sa aplice, dupa caz, scheme freudiene sau jungiene marturiilor biografice ale scriitorilor români. Si e ciudat sa-i vezi dintr-o data pe Lucian Blaga, Nichita Stanescu sau Leonid Dimov internati si intinsi pe canapeaua clinica a lui Corin Braga. Ciudat, in primul rând pentru ca istoria criticii românesti ne-a obisnuit doar cu doua tipuri de cercetari biografice: e vorba, pe de o parte, de biografii romantate, gen infloritor in interbelic, când conceptul de „critica creatoare“ facea inca ravagii, si pe de alta parte de biografii strict factuale, din ce in ce mai rare si ele odata cu triumful postbelic al textului in dauna mortii autorului. S-a instalat, astfel, inainte de ‘90, cu repercusiuni pâna azi, o anumita rezerva fata de punerea in discutie a biografiilor marilor nostri scriitori, accentuata probabil si ca masura de aparare in fata unui regim politic extrem de prezent in intimitatea individului. Confesiunile lor, nu putine, au fost puse in valoare din unghiul exclusiv al operei, când n-au ramas de-a dreptul necomentate. In schimb, niciun complex si nicio urma de pudicitate la Corin Braga in a pune pe tapet traumele intime ale scriitorilor. Din contra, majoritatea analizelor sale inspira o meticulozitate si o raceala de medic, gata sa-si refuleze sentimentele pentru ca nu cumva sa greseasca diagnosticul sau sa incurce retetele. In urma interogarii atente a pacientului, a stringerii de date si a interpretarii simptomelor, Corin Braga reface intr-un traseu invers etapele bolii, reusind sa coboare pâna la cauza prima: Blaga sufera de complexul surorii absente, Dimov traieste drama evreului exclus, Nichita Stanescu ramâne infirm din punct de vedere psihologic din cauza razboiului, Manea din pricina experientei lagarului. In paranteza fie spus, in câmpul disciplinei psihanalitice, Braga ramâne atasat unei paradigme pre-lacaniene, increzatoare in posibilitatea de a surprinde si descrie mecanismele inconstientului. Optimismul hermeneutic al lui Corin Braga pune in paranteza teoriile despre inconstient ca limbaj si despre defazarea permanenta dintre semnificat si semnificant, centrale in sistemul lui Lacan. Pentru comparatistul român, ambiguitatea limbajului e neglijabila (de vreme ce nu problematizeaza niciodata termeni, ci realitati sufletesti din spatele lor), deci ea nu reprezinta o piedica in calea unor diagnostice sigure.
Culmea e ca la Corin Braga aceasta siguranta epistemologica nu merge insa in paralel cu schematismul interpretarii. Dimpotriva. In cazul lui, frumusetea hermeneuticii deriva tocmai din capacitatea acestor ecuatii simple si sigure de a acoperi cât mai mult din existenta creatoare a scriitorului respectiv. Spun „existenta creatoare“ tocmai pentru ca in „Psihobiografii“, translatiile de la viata la opera si invers sunt extrem de libere si de directe. Impresionant e, in aceasta maniera, faptul ca tocmai unde credeam abandonata opera in favoarea psihanalizei autorului, criticul reuseste sa regasesca drumul inapoi spre text si acolo unde ma temeam ca schema freudiana ameninta sa devina simplificatoare, ea se dovedeste capabila sa reverbereze nuante noi. Ingenioasa si originala ramâne interpretarea lui Blaga – reluata aici din volumul publicat in 1999 – pornind de la accidentul mortii surorii inainte de nasterea poetului. Fara a apela la schema metafizica sau la gândirea mitica, devenite deja poncife ale interpretarii, Corin Braga e in masura sa explice cu exactitate subtila de unde vine elogiul blagian al tacerii si de ce cuvântul are intotdeauna, in cazul lui, rezonante thanatice: „Motivatia profunda a «conspiratiei tacerii» sta in faptul ca, proiectându-se pe sine in chipul Demiurgului care are a opta intre mutenie si vorbire, poetul reactualizeaza pozitia traumatica din prima sa copilarie. Câta vreme tace, Lucian este Lelia ssora moarta, n.m. A. Gt. Atunci când vorbeste, el se afirma pe sine, se naste si astfel o omoara pe Lelia. Experienta primitiva a poetului este aceea ca vorbirea ucide. Fiintele numite sunt aruncate in nefiinta, iar numele lor sunt mormintele lor“. Pacat ca nu pot cita, la rândul meu, toate poemele blagiene care confirma, mai mult sau mai putin explicit, aceasta experienta originara a poeziei si a filozofiei sale. Ma rezum doar la a spune ca, departe de a forta o teza psihanalitica asupra personalitatii scriitorului interbelic, o astfel de viziune critica reuseste sa-i redea concretete, refacând cam toate verigile lipsa dintre viata si opera. Dintr-un poet metafizic sau livresc, Blaga devine, sub ochii nostri si prin lentila lui Corin Braga, un autenticist cu experiente diverse si stratificate.
Inca mai interesanta e reinterpretarea lui Nichita Stanescu, mai ales ca in acest caz, datele de la care porneste criticul sunt si mai simple. E un adevarat spectacol sa urmaresti cum interpretul porneste de la experienta traumatica originara (al Doilea Razboi Mondial in copilaria poetului) si ajunge, pe cale logica, dar prin ramificatii nenumarate, pâna la fenomenologia imaginarului poetic. Schitez doar câteva etape ale acestui lant de idei care leaga trairile cele mai intime ale poetului de imaginile lui cele mai abstracte. Caci, pornind de la experienta traumatica infantila, Nichita Stanescu va respinge nu doar copilaria, ci si orice sens al regresiunii in timp sub forma nostalgiei sau a memoriei. De aici, directia inversata a perceptiei timpului: „Prin proiectia sfârsitului asupra inceputului, a mortii asupra nasterii, cronologia se rastoarna, timpul interior devine «o pasare care zboara invers»“. Tot de aici, doua aspecte esentiale, legate intre ele, care-l individualizeaza pe Nichita Stanescu nu doar in orizontul poeziei postbelice, ci, probabil, in orizontul intregii poezii românesti: permanenta constructie de sine si elogiul clipei – ambele, sublimate intr-o poetica prezenteista: „Adesea, poetul deplânge faptul ca «actul scrisului este un act de rememorare, iar nu actiune», deoarece «contemplatia este o forma postuma a ideilor» (Logica ideilor vagi). El elaboreaza in schimb proiectul poeziei ca act, in care scrisul este concomitent cu trairea si evita orice activare a functiei memorative. Numai poezia ce se naste in „prezentul barbar“ masoara o durata vitala: poezia atinsa de constiinta trecutului se transforma in imagini solidificate, sterpe“.
Prin urmare, pornind de la experienta tragica, dar elementara in fond, a razboiului, criticul psihanalist reuseste sa construiasca un scenariu care sa inglobeze atât traumele, cât si mecanismele compensatorii ale imaginarului poetic. Spun „scenariu“ tocmai pentru ca interpretarea psihanalitica, fie ca e vorba de cea literara sau de practica medicala, presupune prin excelenta o investitie imaginativa a interpretului-medic. El isi foloseste creativitatea atât pentru a identifica diferitele „complexe“ (fie ale personalitatii, fie ale textului), cât mai ales pentru a le integra intr-o rama narativa cât mai coerenta. El are senzatia ca a rezolvat „cazul“ clinic sau literar doar daca reuseste sa stabileasca cele mai verosimile conexiuni intre toate datele colectate. Fapt care cere deopotriva exactitate clinica si dispozitie fantasmatica, cele doua laturi antagonice, dar neconflictuale, ale criticii lui Corin Braga. Elementele interpretarii se imbina precum rotile unei angrenaj de mare precizie care incepe sa functioneze de unul singur, in paralel cu obiectul, astfel incât nu stii ce sa admiri in primul rând, adecvarea uimitoare a criticului sau totala lui fantazare in marginea operelor.
Ce-i drept, pregnanta scenariilor interpretative ale lui Corin Braga se hraneste si dintr-o expresivitate iesita din comun – indaratul careia nu e de ghicit doar criticul, ci si prozatorul oniric. Autorul „Psihobiografiilor“ poate sa contraga in fraze memorabile intreaga dinamica a unei sensibilitati. Atât de discutatul raport dintre luciditate si delir in poezia lui Dimov e figurat, de pilda, astfel: „Asemenea unui copil speriat de aratarile intunericului, poetul pare dornic sa adoarma cu o veioza aprinsa in camera artei sale. Motivul acestei atractii si spaime combinate fata de revelatiile somnului ar putea sa se afle intr-o trauma devastatoare din copilarie, care a tras o cortina intre compartimentele sufletului poetului“. In cazul lui Urmuz, criticul e atât de atent la individualitatea operei, incât se apleaca, impresionist, pâna la experimentarea pe propria piele a fiecarei vocale si consoane: „La un prim contact, numele Algazy atrage atentia prin stridenta metalica a ultimelor doua litere. Sunete exotice pentru limba româna, ce trimit catre un peisaj nordic, rece si umed, siflanta z si y-ul semiconsonantic creeaza o impresie de ruptura, de metal zgâriat, de vânt ce sufla printr-un grilaj sau de suierat. In orice caz, finalul numelui nu se deschide vocalic, in mod solar, dar nici nu se inchide consonantic, ceea ce ii da modulatia unui murmur subteran, inghitit de o caverna profunda, ce incearca sa razbata la suprafata“.
Nu sunt de neglijat, desigur, nici analizele dedicate unor autori universali precum Swift, Ernesto Sábato sau Carlos Castaneda, mai ales ca in ultima, toleranta fata de marginal, dublata de ingeniozitatea speculativa, il fac pe Corin Braga sa vada un posibil pact intre practici magice si antropologia de ultima ora, vertebrata de ideea cercetatorului implicat. Problema e alta: oricine citeste „Psihobiografiile“ va ramâne totusi cu un gust amar, provenit din constatarea faptului ca unul dintre cei mai buni interpreti actuali de la noi, adica inzestrat cu daruri rare si paradoxale – un posesor de metoda proprie nuantat de analistul fin si un ideolog dotat cu capacitate de expresie – si-a cam incheiat de vreun deceniu socotelile cu literatura româna, despre care mai scrie doar ocazional. Nu zic ca-i neaparat obligatoriu, dar sper ca dupa expirarea stagiului de „visiting scientist“ in imaginarul occidental (comparatistul a publicat la Paris câteva carti de imagologie), Corin Braga va gasi, chiar si partial, cale de intoarcere la autori si teme românesti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper