CANNES-ul în interviuri

Un articol de IOAN LAZAR

GILLES JACOB, presedintele festivalului, un Atlas pentru un cer cinematografic mondializat

 

Experienta de peste trei decenii a unui jurnalist ajuns în postura de delegat general si apoi de presedinte al unui festival precum Cannes-ul ne-ar putea furniza unele învataminte, în contextul în care si la noi numarul manifestarilor cinematografice se afla în crestere.

Drumul parcurs de Gilles Jacob poate însemna la fel de bine si o lectie pentru oricine doreste sa se apropie de o arta atât de populara precum filmul. De-a lungul timpului, presedintele Cannes-ului a acordat numeroase interviuri. Trebuie sa reamintim ca la aceasta ora misiunea executiva îi apartine delegatului artistic, Thierry Frémaux.  Domnia sa ne este cunoscut ca un om de cinema cu multa experienta, venind din domeniul cercetarii si al muncii în arhivele cinematecii. A lucrat si continua sa se ocupe, ca director artistic, de Institutul Lumière de la Lyon.
Este de stiut, de pilda, ca Gilles Jacob a pornit în virtutea preocuparilor de familie de natura industriala. Nu i-a surâs aceasta, cum ne marturiseste de fiecare data, în carti si în interviuri. A publicat primul volum de critica, „Le cinéma moderne“ în 1964 la  Editura Serdoc. Cum o spune cu detasarea gentila ce-l caracterizeaza, la acea ora, „toate îi mergeau struna, era fericit, casatorit, cu copii, societatea sa comerciala se dezvolta“. A trecut, însa, printr-un fel de depresie nervoasa, dar, ciudat, fara vreo cauza medicala nelinistitoare, cum au aratat serioasele investigatii facute. S-a vindecat parasind deocamdata partial meseria de antreprenor în favoarea celei de critic, cele doua îndeletniciri coabitând destula vreme, vreo paisprezece ani. Timp în care a colaborat la „Cinéma 64“, „Nouvelle Observateur“, „L’Express“. Când Robert Favre Le Bret ajunge presedintele Cannes-ului, îi propune sa i se alature ca delegat general. Era prin 1976. De atunci, de-a lungul a douazeci si opt de ani, a raspuns de selectia filmelor. O perioada care, de obicei, începe prin decembrie si se sfârseste – în linii mari –, odata cu conferinta pariziana din 15 aprilie când se dau listele.
Este adesea întrebat, cum au facut nu de mult si jurnalistii de la „Le Monde magazine“, cât de diferita este profesiunea de critic fata de aceea de presedinte de festival. Înainte de a reaminti raspunsul lui Gilles Jacob, sa luam nota de faptul ca ar trebui, în sfârsit, sa întelegem ca unui critic de cinema îi vine, într-adevar, ca o manusa o noua profesiune precum aceea de organizator de festivaluri, situatie lesne de întâlnit în multe tari europene. Nu voi recurge la exemple. Ma tem ca ele sunt destul de bine cunoscute. Gilles Jacob comenteaza o asemenea situatie spunând ca în vreme ce un critic de la un jurnal recomanda saptamânal un film, directorul de festival are de facut aceeasi operatiune culegând titluri din productia unui an. Personal, consider ca sunt si multe alte lucruri de adaugat. Un critic vede filmul si îl comenteaza. Un director de festival intra în mecanismul productiei si al postproductiei, accepta, cu tactul de rigoare, asaltul producatorilor ca si pe acela, mai delicat, al regizorilor si actorilor, racordat astfel la o dinamica a practicii, atent la procesualitatea industriilor culturale. Fie si în situatii când este înconjurat de echipe de oameni foarte bine pregatiti, cu experiente decisive, asupra directorului sunt multi ochi atintiti. Pe umerii lui raspunderea este mult mai grea. Îl vad mereu în ipostaza unui Atlas sprijinind cerul. Bolta cinematografica, evident, cu multele si capricioasele ei stele, cu nume grele de regizori, cu susoteli la orizontul fiecarei editii, cu contestatari impetuosi si deseori nedrepti. Nu-i este oricui dat sa faca din acest mecanism festivalier un curcubeu. Gilles Jacob a reusit, înconjurat de spirite deschise, generoase si eficiente. Mi-a fost dat în mai multe rânduri sa intru în dialog cu o parte dintre acesti oameni „din umbra“ ai Cannes-ului, desi sintagma este total inadecvata. Pe unii i-as putea numi. Ezit, totusi, sa o fac. Sunt formidabili în corectitudinea, promptitudinea si eleganta cu care stiu sa intre în dialog cu jurnalistii din diverse tari, mai mari sau mai mici, dar mai ales cu regizorii, cu actorii, cu membrii juriilor.
Cannes-ul are si asemenea oameni care, desi nu acorda interviuri, le dau girul, îi asigura pe toti cei implicati de o colegialitate calda si atasanta. Nu este deloc putin. Sa construiesti un atare staff, sa-i adaugi colectivul de profesionisti pe care sa te poti baza tot anul, zi si noapte în perioada festivalului, iata atitudini care se învata. Nu mereu si nu de orisicine. Jacob, „Domnul Cannes“, cum i se spune, a stiut mereu si a dovedit si acum ca  detine arta acestui mod de a fi în festival si de a gândi si actiona pentru reusita lui.
Din 2001, însa, de când a fost numit presedinte, are mai mult timp liber. I-au fost suficienti cei douazeci si opt de ani de „executiv“. Acum nu doreste în nici un fel sa-si impuna preferintele „la birou“. De altminteri, întreaga operatiune preparativa si în buna parte si în activitatea cotidiana, sufocanta, executorie din cele douasprezece zile (este cel mai lung festival din lume) de la fata locului, este asigurata în linii mari de Thierry Frémaux, delegatul general.
Ce resimte dupa atâtia ani? Un sentiment de tradare fata de literatura. Prima data a remarcat aceasta pe la 17-18 ani, când a fost total deceptionat de adaptarea pentru ecran  a unui text celebru de Balzac, „Père Goriot“. Nu a mai pus piciorul într-o sala de cinema timp de un an. Noroc ca a cedat în fata fetelor si astfel si-a reluat obiceiul.
Pare, desigur, un om de moda veche, unul dintre acei sacerdoti ai literaturii si ai scrisului, cum putini au mai ramas. Este foarte mândru de corespondentele redactate de mâna primite de la Bresson, Bergman, Fellini, Kubrick si multi altii. Au fost timpuri minunate când aducea la Cannes o buna parte din cele douazeci de genii cinematografice „în exercitiu“.
La începutul cartii sale „La vie passera comme un reve“(Laffont, 2009), face referire la secventa din „Trandafirul rosu din Cairo“ unde proiectionistul patrunde pe ecran spre a se adresa direct publicului. Asemenea acelui personaj, cinefil înrait de pe la optsprezece ani, Gilles Jacob intra în dreptunghiul alb pe la 1948, unde a si ramas, devenind rând pe rând critic, editor, delegat general, director de festival. Se întelege ca se simte foarte apropiat de tipul de umor evreiesc new-yorkez practicat de un Woody Allen.
Avea 48 de ani când în 1977 a fost cooptat efectiv în conducerea Cannes-ului. La 22 iunie 2011 a împlinit 81 de ani. Dupa ce domnia sa s-a nascut – dupa cum  comenteaza cu umorul sagalnic ce-i sta atât de bine –, Chabrol a mai avut de asteptat doua luni pâna sa vina pe lume, iar nabadaiosul Godard s-a mai zbatut înca vreo sase luni în pântecele mamei lui. În schimb, la acele ceasuri de vara Jean Vigo definitiva turnajul la „À propos de Nice“. Amintirile sale se citesc precum un roman încarcat de broderii sentimentale. Viata i-a fost populata cu ilustre personalitati din lumea filmului universal. Nu oricine are o asemenea sansa.
I s-au consacrat documentare monografice, i-au fost evocate copilaria si viata  personala si profesionala. Unul dintre acestea – „Gilles Jacob – L’Arpenteur de la Croisette“, în regia lui Serge Le Péron –, ne-a conturat portretul unui om „secret, pasionat si total dedicat operei sale“. Evenimentul s-a derulat la editia din 2010 a festivalului, la cea mai apropiata sala de plaja si de Mediterana. Intitulata „La Soixantième“, sa ne amintim ca de fapt a fost înfiintata la initiativa Presedintelui. Festivalul de la Roma i-a facut o oferta incitanta si desigur cât se poate de interesanta solicitându-i sa realizeze un documentar – „Femmes en miroir“(2009) – despre cum se privesc în oglinda marile actrite. Nu a facut pasul spre fictiune pentru ca – atentie! –, cunoscându-si limitele, nu a dorit sa fie un regizor de mijloc ori, mai exact spus, prin chiar cuvintele domniei sale,  unul „mediocru“.
L-a preocupat, în schimb, eternul  zumzet al vanitatilor. Tandretea sa inconfundabila s-a manifestat cu discretie fata de marile talente, declarându-se totusi din când în când „agasat“ atunci când pretentiile unora au tinut sa se produca de la aceeasi înaltime a faimei lor artistice.
A scris si a publicat de curând „La Fantome du capitaine“ (Laffont, 2011, 342  pagini). Este o biografie remarcabila, având-o ca eroina pe Rita Hayworth. A încercat sa desluseasca enigma acestei fermecatoare actrite careia nu i-au lipsit nici gloria, nici frumusetea,  nici bijuteriile si nici barbatii cei mai bogati ai lumii. Si cu toate acestea viata ei a fost extrem de dureroasa.
Marcat de unele întâmplari, nu doreste sa le dea cu totul uitarii. Nu-i vorba doar despre cele din copilaria lui încarcata de tragism, din anii razboiului, ci si de momente norocoase pentru care considera ca a platit cash mai apoi admitând chiar ca ar mai putea avea de recompensat câte ceva.
Am din nou în vedere manifestarile din „foaierul desertaciunilor“. Când Jeanne Moreau, de pilda, a fost invitata la Cannes ca presedinta de juriu, i-a oferit a doua cea mai frumoasa camera de la hotelul Martinez. Actrita nu i-a reprosat nimic, dar a pus dupa aceea destul de repede o întrebare directorului hotelului cu privire la multele ei bagaje pe care nu ar fi avut suficient spatiu sa le depuna. Îmi amintesc de faptul ca la momentul respectiv se vorbea într-adevar de zecile de valize aduse de la Paris, cele mai multe cu haine, de capriciosul, dar incontestabil foarte talentatul star feminin francez.
Ceva mai amuzanta este întâmplarea cu Martin Scorsese, presedinte de juriu în 1998. Agentul acestuia l-a sunat solicitând un avion particular, la care Gilles Jacob, prudent, i-a adus aminte ca festivalul consuma bani de la buget, iar Curtea de Conturi supravegheaza totul. Îi putea oferi cu siguranta un loc foarte select într-un avion de linie.  Ca si cum ar fi avut urechile înfundate, cum este o vorba pe la noi ori poate nu a înteles,  agentul respectiv a revenit dupa câteva zile cu precizarea ca „avionul particular va trebui sa efectueze o escala la Glasgow întrucât Martin urma sa regleze o afacere“.
Iata, „sunt lupte permanente“, uneori chiar violente. Noroc ca totul se „aranjeaza“  pâna la urma, pentru ca, dupa cum Gilles Jacob o recunoaste, în aceasta si consta „puterea Cannes-ului“. Puterea Cannes-ului, asociata, desigur, cu inteligenta, farmecul,  întelepciunea si generozitatea oamenilor festivalului.
Cum am putea rezista globalizarii cinematografice? Solutia franceza, via „Jacob“, ne-ar putea da un raspuns. L-ati putut citi în ce spunea potentialul urmas al marelui mag la cârma Cannes-ului, Thierry Frémaux.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper