Aventurile lui Jane Eyre in tara minunilor literaturii postmoderne

Un articol de RODICA GRIGORE

Jasper Fforde, Cazul Jane Eyre, traducere de Carmen Toader, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2011.

 

Ce se intâmpla atunci când pui alaturi câteva scene si replici à la James Bond cu incurcaturi si complicatii desprinse parca din „Harry Potter“? Poate rezulta, desigur, un soi de melange postmodern sau o parodie mai mult sau mai putin reusita. Dar, in cazul lui Jasper Fforde si al romanului sau de debut, lucrurile sunt chiar mai complicate. Pentru ca, in „The Eyre Affair“ (2001), scriitorul construieste nu numai un conflict politist, nici doar o simpla parodie postmoderna, ci, folosindu-se de toate aceste elemente, pune in discutie chiar temeiurile literaturii contemporane, pornind de la unul dintre textele canonice ale spatiului cultural britanic, si anume romanul „Jane Eyre“ (1847), al lui Charlotte Brontë.
Actiunea – extrem de alerta – incepe in anul 1985 si este plasata intr-o Mare Britanie diferita de aceea pe care o cunoastem cu totii. Fara indoiala, Fforde are in vedere celebrul roman „O mie noua sute optzeci si patru“, al lui George Orwell, nefiind deloc intâmplator momentul ales de autor pentru descrierea neobisnuitelor intâmplari. Plasata, implicit, in aceasta traditie a discursului distopic, la un an dupa fatalul 1984, naratiunea lui Jasper Fforde, plina de la inceput si pâna la sfârsit de aluzii literare dintre cele mai diverse, descrie o Anglie situata, cumva, intr-o alta dimensiune a realitatii, luând nastere, in acest fel, un veritabil univers paralel, esential diferit, in privinta datelor istorice, de cel cu care suntem familiarizati. Astfel, Razboiul Crimeii inca nu s-a incheiat, britanicii, deveniti un popor complet militarizat, lupta cu rusii de mai bine de o suta treizeci de ani, avioanele sunt inlocuite de dirijabile, clonarea animalelor e o ocupatie intâlnita la tot pasul, oamenii inzestrati cu anumite capacitati pot calatori inainte si inapoi in timp, iar marea literatura a devenit parte integranta a culturii de masa. Intr-adevar, cel mai neobisnuit aspect al acestei lumi (ea insasi neobisnuita!) este ca, acum si aici, literatura are parte de atentia de care in lumea contemporana reala, cea in care traim cu totii, se bucura doar vedetele din domeniul sportiv sau, uneori, scandalurile din lumea politica. Insa in romanul lui Fforde, teroristii pun la cale atacuri in numele lui Jane Austen, exista o adevarata secta a misionarilor mergând din usa in usa pentru a propovadui ideile lui Francis Bacon, la fiecare colt de strada se afla câte un automat care recita fragmente celebre din opera lui Shakespeare, iar intr-un anumit oras atât de multi locuitori si-au schimbat numele in Alfred Tennyson, incât trebuie sa fie identificati dupa numarul de ordine adaugat numelui…
In aceasta lume de-a dreptul obsedata de literatura, nici nu e de mirare ca protagonista, Thursday Next, este detectiv si face parte dintr-o brigada de elita, al carei scop e sa descopere delictele literare. Desigur, dupa cum va spune ea insasi, cel mai adesea ocupatia aceasta este mai degraba plictisitoare, nefiind vorba decât despre chestiuni de ordin oarecum birocratic, cum ar fi identificarea insusirii nepermise a unor personaje literare, furtul de manuscrise sau abuzul de sursologie. Numai ca, in momentul in care este furat manuscrisul original al romanului „Martin Chuzzlewit“, de Charles Dickens, devine clar ca lucrurile iau o turnura mai serioasa. Hotul nu e nimeni altul decât Acheron Hades, fost profesor de literatura care, dupa ce abandonase munca la catedra, ajunsese un adevarat lider (recunoscut ca atare!) al lumii crimelor – literare, desigur. In plus, el da dovada de o extrema violenta, nu mai putin de treizeci si sase de politisti fiind ucisi in misiune, in urma atacurilor pe care le coordoneaza. Intreprinzatoarea Thursday Next este desemnata sa se ocupe de acest caz, având in vedere, pe de o parte, ca Hades ii fusese profesor (de literatura), iar pe de alta pentru ca ca se zvoneste ca acesta pune la cale un plan menit a distruge celebrul roman al lui Charlotte Brontë, Jane Eyre si numai Thursday Next i-ar putea face fata, fiind cea mai buna cunoscatoare a textului cartii, dar si a contextului care a determinat aparitia lui.
Jasper Fforde utilizeaza, se vede inca de pe acum, o serie de elemente venite pe filiera textelor literaturii tip science-fiction, pe care le combina cu altele, inspirate din romanele politiste ale lui Sir Arthur Conan Doyle si utilizând, ca procedeu privilegiat, naratiunea la persoana intâi, adoptând mereu un ton sagalnic-ironic, desprins parca din atât de popularul „Jurnal al lui Bridget Jones“: „caci deseori dl. Cel Potrivit se dovedea a fi ori dl. Mincinos, ori dl. Betiv, ori dl. Deja Casatorit.“ Trimiterile la Conan Doyle sunt numeroase in Cazul Jane Eyre, daca ne gândim doar la amanuntul – deloc lipsit de importanta – ca unchiul lui Thursday Next se numeste Mycroft, la fel ca si fratele lui Sherlock Holmes… Desigur, atunci când Jane Eyre insasi este in pericol, toate fortele binelui se coalizeaza: delegatii de la Natiunile Unite sunt convocati la o reuniune de urgenta, presedintele Federatiei Brontë se intâlneste cu primul ministru, iar Thursday Next detine, desigur, rolul principal, acela de a patrunde ea insasi in lumea fictionala a romanului lui Charlotte Brontë si de a salva cartea – si intreaga situatie! – cu ajutorul vechiului sau prieten, nimeni altcineva decât Edward Rochester… Si, cu toate ca aceste amanunte par a navali asupra cititorului si a nu-i lasa nici macar timpul de a le evalua coerent, Jasper Fforde reuseste sa nu duca textul in derizoriu si nici sa parodieze mai mult decât e recomandabil. Sigur ca, uneori, incercarile sale de a-si analiza personajele la nivel psihologic esueaza, caci autorului ii lipsesc mijloacele de a duce la capat (si) un astfel de plan, insa „Cazul Jane Eyre“ cucereste prin inventivitate, prin verva de care dau dovada protagonistii, ca si prin dialogurile vii si comicul savuros.
Pe de alta parte, romanul de fata adopta, formal, naratiunea de tip traditional, doar pentru a exprima si a sublinia nivelul intertextual si metatextual al cartii. Caci lumea in care evolueaza personajele e inrudita, insa nu identica cu cea contemporana, istoria fiind reconfigurata permanent, astfel incât sa corespunda esteticii postmoderne ce accentueaza, se stie, evidentierea diferentelor fata de modelul realismului guvernat de consacratul principiu mimetic. Prin urmare, Fforde va alege sa pastiseze mai multe tipuri de discurs literar, de la cel dramatic la cel politist sau sentimental – evident mai cu seama in episoadele ce relateaza mai vechea – si mai noua!… – poveste de dragoste a lui Thursday Next. Numai ca surpriza pe care „Cazul Jane Eyre“ o reprezinta se vadeste atunci când cititorul realizeaza ca romanul acesta nu este nicidecum o simpla parodie a cartii lui Charlotte Brontë, ci o parodie cu profunde implicatii, ce vizeaza romanul postmodern occidental in ansamblu. Caci autorul nu subliniaza doar elementele de legatura intre Jane Eyre si cultura britanica a ultimelor secole, ci, in egala masura, principalele caracteristici ale esteticii – si poeticii – postmodernismului. Tocmai de aceea, elementul ce individualizeaza cartea lui Jasper Fforde este modul in care autorul reuseste sa construiasca acel spatiu de granita intre text si realitate, precum si sa identifice formula intertextuala care-l guverneaza.
Linda Hutcheon a subliniat adesea natura iterativa a romanului postmodern, principiul repetitiei fiind esential pentru functionarea parodiei. Jasper Fforde stie foarte bine acest lucru, prin urmare o construieste pe Thursday Next ca o replica postmoderna – si, desigur, parodica, a eroinei lui Charlotte Brontë, Jane Eyre. Ca si predecesoarea sa literara, Thursday trebuie sa se descopere pe sine si sa se defineasca intr-o lume guvernata de valori patriarhale, dar, deopotriva, sa reuseasca sa gaseasca si calea cea mai adecvata de a se raporta la cei din jur. Iar daca Bowden Cable, colegul ei, este noua reprezentare a lui St. John Rivers, asa cum aparea el in romanul lui Charlotte Brontë, chemarea pe care Thursday o simte pentru a reveni in tinutul natal se dovedeste a fi, la o lectura atenta, replica, peste timp, a deciziei lui Jane de a se intoarce la Thornfield, convinsa ca si-a auzit numele strigat peste intreaga regiune a mlastinilor… Fara indoiala, implicit, avem de-a face si cu o reconfigurare a vechii imagini a Cenusaresei, fata frumoasa si buna care va fi recompensata in cele din urma pentru toate chinurile sale.
Romanul lui Jasper Fforde este plin de trimiteri livresti, acestea structurând un excelent nivel intertextual al cartii, numele cel mai frecvent invocate, in afara de autoarea lui Jane Eyre, fiind cele ale lui Milton, Fielding, Jane Austen, Wordsworth. In fond, literatura acestora reprezinta planul realitatii livresti din „Cazul Jane Eyre“, acela la care neobosita detectiva Thursday Next se raporteaza mereu. Desigur, suntem pe tarâmul literaturii, toate personajele având mereu in minte marele model al lui William Shakespeare – la unul din teatre jucându-se de mai bine de cincisprezece ani „Richard al III-lea“, spectatorii fiind alesi cu câteva minute inaintea reprezentatiei, chiar din rândul publicului, viitorii interpreti fiind, practic, ridicati de pe fotoliile din sala de spectacol si, evident, niciodata piesa neparând a fi aceeasi. Exact asa procedeaza si Jasper Fforde in acest roman, readucând in atentia cititorilor câteva momente reprezentative ale literaturii din epoca victoriana si reevaluându-le, prin parodie sau pastisa. Dar „Cazul Jane Eyre“ sugereaza, in acelasi timp, ca repovestirea unui text celebru dintr-o epoca anterioara (ori simpla aluzie la un astfel de text) sunt, deopotriva, interpretari, fiecare noua lectura deschizând noi posibilitati de descoperire nu neaparat a marilor adevaruri ale trecutului, ci, poate, a unui mod mai adecvat de intelegere a literaturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper